Consiliul UNBR din 16 februarie 2018 a decis ca evenimentele organizate de UNBR și INPPA în 2018 să se desfășoare sub deviza „PROFESIA DE AVOCAT DIN ROMÂNIA LA 100 DE ANI DE LA MAREA UNIRE: 1918 - 2018"

Publicăm Codul Deontologic al Avocatului Român adoptat prin Hotărârea Consiliului UNBR nr. 268/17 iunie 2017 cu mențiunea că acesta intră în vigoare odată cu prima zi a Anului Centenarului - 2018.

Publicăm „GHIDUL DE BUNE PRACTICI privind principalele obligații ale avocaților conform Regulamentului General privind Protecția Datelor (GDPR)”.

Av. Dan Mihai ȘUTA, decanul Baroului Satu-Mare: “Procurorii sunt prea represivi, avocații sunt prea permisivi”

Av. Dan Mihai ȘUTA, decanul Baroului Satu-Mare: “Procurorii sunt prea represivi, avocații sunt prea permisivi”

30 iulie 2018

Ideea acestei scrieri, precum și a titlului ei (precizare necesară pentru a nu fi umbrit de suspiciunea plagiatului) s-a născut din excelentul interviu acordat de confratele meu, distinsul avocat Marian Nazat, cotidianului Evenimentul Zilei, publicat în ediția electronică din 11 aprilie 2018, sub titlul ,,Revolta intelectualilor. Interviu exploziv cu Marian Nazat. Instabilitatea socio-politică și economică a României a fost programată înadins! Să nu subestimăm Occidentul!”

Am citit cu reală plăcere, chiar cu nesaț, gândurile foarte ordonate și concluziile contondente, greu de contrazis ale colegului meu care, în stilul propriu, demn de un scriitor profesionist, face radiografia istoriei recente a societății românești. Ca atare, pentru orice cunoscător al limbii române și realităților din țară, cele spuse de domnul avocat Marian Nazat sunt limpezi, firesc izbucnite din experiența vremurilor trăite, evidente și chiar deloc greu de înțeles. În definitiv, perioada vizată a fost suferită de fiecare dintre noi, desigur cu grade diferite de percepere și înțelegere a celor petrecute.

Cu toată acuratețea textului și evidența celor descrise, nu am înțeles, totuși, la capitolul dedicat principiului justiției măgărești, excelent relevat de confratele meu, remarca dumnealui potrivit căreia ,,Într-o țară de vajnici acuzatori, e nevoie de judecători imparțiali și curajoși. Căci procurorii sunt prea represivi, iar avocații prea permisivi, și atunci trebuie să existe un arbitru, semnul echilibrului și măsurii, al dreptei cumpene.”  Adică, nu am înțeles în ce fel avocații, prinși între tăvălugul acuzării și dreapta cumpănă a judecătorului (nu o dată frântă de te miri ce poveri!), sunt prea permisivi. Este de notorietate și, cred eu, de la sine înțeles, că avocatul pledează interesul clientului său, vinovat, nevinovat, mai puțin vinovat sau grav vinovat, cum o fi. Cert este că el trebuie să se străduiască (obligație de diligențe și nu de rezultat!) să îl scoată fie basma curată pe client, în caz de nevinovăție, fie cu minim de sancțiune, în ipoteza unei oarecare vinovății. Iar în această zbatere, avocatul are o singură armă: argumentul juridic. Care, dacă e adecvat situației juridice în discuție, eventual! este băgat în seamă, iar dacă nu, vorba fatalistului: asta e… Oricum, evidența este în sensul în care avocatul în afără de acel argument juridic, care poate este primit, poate nu, de către judecător, alte arme nu are în dotare. Ce să facă el în plus? Să scoată ghioaga sau să țipe precum protestatarii în stradă că este în desfășurare un abuz, inițiat de procuror și tolerat de judecător sau că însuși judecătorul (prezumat ca dreaptă cumpănă) este abuziv? E mai greu de imaginat o astfel de posibilitate care, chiar dacă s-ar întâmpla, nu văd ce efecte pozitive pentru client și însuși avocatul ar avea, în afară de câteva luni sau câțiva ani în plus pentru client și/sau clasica amendare a avocatului ,,apreciat” ca fiind de netolerat de mult nepermisiv. Ceea ce, desigur, este la aprecierea subiectivă, uneori mult prea subiectivă, ca să nu zicem discreționară a judecătorului. Pentru că, zic eu, chiar este cazul, ajungând în acel moment al evoluției sistemului judiciar românesc, să spunem răspicat, cu subiect și predicat, că raporturile dintre procuror și dreapta cumpănă, ținută de judecător, pe de o parte și avocat, în calitate de apărător, pe de altă parte, sunt raporturi de putere, de cruntă și neiertătoare supunere a avocatului față de cei dintâi, pentru că altfel, dacă avocatul iese din această triadă a supunerii, care de ani de zile îi este băgată pe gât la modul primitiv, desigur, în regulă generală, poleită cu melanjul dintre ipocrizie și mascaradă numit procedură, dă de dracu. Și el și clientul lui! Cine gândește în alt registru toată tărășenia numită justiție este fie fariseu, fie cu capul în nori umblător. Asta ca regulă generală, iar excepțiile sunt puține, către deloc! Nevorbind de faptul că triada supunerii funcționează invariabil de sus în jos, iar poziția avocatului, tot fără ipocrizie trebuie recunoscut, este plasată precum cea impusă de Hotărârea nr. 781 din 5 septembrie 2012 a Consiliului Superior al Magistraturii, publicată în Monitorul oficial al României nr. 657 din 17 septembrie 2012, adică mai jos decât a celorlalți doi din triadă, judecătorul și procurorul. În paranteză fiind spus, hotărârea sus indicată este o undă recrudescentă a justiției staliniste și ștefangheorghiste înfăptuite vreo 45 de ani pe meleagurile noastre.

Așa că, fiind conștient de această realitate din sălile de judecată, cvasicotidiană, care, privitor la prestațiile avocaților a primit varii și colorate denumiri (vorbit pereților, rol de băgător de seamă, postură de papagal, efect de apă sfințită etc.)  mă întreb ce ar putea face avocații pentru a nu fi prea permisivi? Este clar că niciuna dintre opțiunile de mai sus nu funcționează și nici nu are cum să funcționeze.

Așa fiind, oare este justificată aplicarea pecetei prea-permisivității asupra prestațiilor avocaților? Nu cred! Sau, din curiozitatea, hai să vedem!

Așadar, abordând un alt registru, îmi permit o întrebare: de ce s-a ajuns în situația în care avocatul se trezește lipsit de arme în fața procurorilor sau a judecătorilor, iar efectul este suspiciunea preapermisivității sale? Cauzele tot în legi se găsesc sau/și în lacunele lor!

Să le luăm pe rând:

1. Constituția României, prin articolul 24, îl desemnează pe avocat unic titular al apărării, din oficiu sau convenționale, în procesele penale. Textul constituțional nu lasă loc pentru interpretări. Însă această dispoziție constituțională nu este dublată de o dispoziție legală, cu caracter infraconstituțional și de principiu, la fel imperativă, care să-l și consacre efectiv pe avocat ca unicul subiect activ al funcției apărării.

2. Lipsa unei dispoziții clare din cuprinsul Codului de procedură penală care să-l desemneze pe avocat unicul subiect activ și, în același timp, titular al funcției apărării în procesul penal este, pentru o lege scrisă în secolul al XXI-lea, în România parte a Uniunii Europene, o gravă și greu de înțeles lacună. De aici, decurg, desigur, consecințe dintre cele mai dramatice, atât pentru înșiși avocații care asigură apărarea în respectivele procese penale, cât și pentru clienții lor, indiferent de calitatea lor de părți, de subiecți procesuali principali ori de alți subiecți procesuali (art. 32-34 C.p.p.).

3. Care sunt aceste consecințe:

3. a) răul pornește, ab initio, de la concepția legiutorului infraconstituțional care, prin cele statuate în art. 3 și 31 din Codul de procedură penală, având denumirile marginale ,,Separarea funcțiilor judiciare” și, respectiv, ,,Avocatul”, nu îl menționează pe avocat ca titular al funcției apărării în procesul penal (creând, astfel, în mod clar și lipsit de echivoc o discriminare negativă între acesta și procuror) și, respectiv, dispune că ,,Avocatul asistă sau reprezintă părțile ori subiecții procesuali în condițiile legii.” De ce sunt rele originare aceste dispoziții din legea procedural penală, cea dintâi contaminată de o gravă omisiune, iar cea de a doua de un conținut greșit? Pentru simplul fapt că îl reduc pe avocat la calitatea de reprezentant/mandatar al părții sau subiectului procesual al clientului său ori de asistent al acestuia. Calitate care decurge, volens nolens, din dispozițiile Legii nr. 51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, context în care, dispoziția de la art. 31 C.p.p. poate părea și inutilă și superfluă! Dar, fiind reluată de acest text de lege, duce la concluzia unei poziții de auxiliar a avocatului în cadrul procesului penal, a unui soi de băgător de seamă, tolerat din motive de bunăvoință legislativă a statului, impusă nu de buna credință a consacrării egalității, mai ales de mijloace, dintre acuzare și apărare, ci, mai degrabă, de obligația constituțională, cu lehamite recunoscută, de a da o oarecare eficiență articolului 24 din Constituție. Este neîndoielnic că în ipoteza în care art. 31 C.p.p. ar fi fost complet și ar fi dispus, într-o redactare și cu un conținut adecvate dezideratului, în conformitate cu care avocatul exercită funcția apărării în procesul penal, poziția acestuia ar fi dobândit semnificația unui rol activ (nu de auxiliar și de decor) în procesul penal,  obligatoriu de solicitat, de ascultat și de respectat de către toate organele judiciare, deoarece este titularul uneia dintre funcțiile judiciare, în prezent incomplet prevăzute de art. 3 alin. (1) C.p.p., respectiv a funcției de apărare.

Cred că evoluția recentă a proceselor penale, a dovedit fără putință de tăgadă, că omisiunea menționării funcției apărării printre funcțiile judiciare ale procesului penal român (art. 3 alin. 1 C.p.p.) a cauzat multe neplăceri atât avocaților, cât și clienților lor. Exemple în acest sens sunt multiple, printre cele mai elocvente numărându-se: posibilitatea derulării unor proceduri în lipsa avocatului, apărător al părții sau al altor subiecți procesuali, lipsa obligației organului judiciar de a-l anunța pe avocat despre efectuarea unor acte de urmărire penală în cauză (în reglementarea actuală obligatorie doar în ipoteza în care acesta solicită în mod expres înștiințarea lui prealabilă, conform art. 92 alin. 2 C.p.p.), reducerea cazurilor de asistență juridică obligatorie doar la cele menționate de art. 90 C.p.p., în faza urmării penale nefiind obligatorie apărarea în cazul în care acuzatul este cercetat în libertate pentru infracțiuni sancționate cu pedepse mai mari de 5 ani etc. Toate acestea au avut ca efect lipsirea de eficiență a dispozițiilor art. 24 din Constituție, referitoare la asigurarea efectivă, pe tot parcursul procesului, a dreptului la apărare, precum și a condițiilor optime pentru exercitarea acestui drept de către avocat în beneficiul și interesul clientului său.

Cel mai mare rău este dat de posibilitatea pusă la îndemâna acuzării de a desfășura, practic, întreaga urmărire penală in rem, fără ca acuzatul să știe că este subiectul unei anchete penale și, în consecință, fără a avea posibilitatea de a se apăra prin angajarea unui avocat și, ceea ce este foarte grav, fără nicio obligație din partea acuzării de a-i asigura apărarea, cele dispuse de art. 90 lit. b) C.p.p. fiind mult prea laxe și la aprecierea larg subiectivă a organului de anchetă. Am văzut dosare cu zeci de volume, în care practic toată ancheta s-a desfășurat așa-zis in rem, fără ca acuzatul să fi știut despre aceasta, pentru ca la final să fie chemat, pus în fața faptului împlinit, continuându-se urmărirea penală față de el in personam,  punându-se în mișcare acțiunea penală, iar apoi reținut și propus pentru luarea măsurii arestării preventive, fără a avea timpul fizic necesar, nici el și nici avocații lui, să-și formuleze apărările care se impuneau. Iar când apărarea a invocat dreptul la un proces echitabil, înscris în Constituție, Codul de procedură penală și în Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, au fost invitați de către procuror, cu maxim cinism, ca despre asta să vorbească la CEDO!? Invitația fiind preluată și de judecătorul de drepturi și libertăți care a admis fără să clipească propunerea de arestare preventivă!?

3. b) Răul continuă cu reglementarea lacunară a drepturilor și obligațiilor avocatului în procesul penal (art. 88-96 C.p.p.). În timp ce articolul 24 din Constituție dispune că dreptul la apărare este garantat și că în tot cursul procesului părțile au dreptul să fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu, tocmai garanțiile menționate de Constituție în vederea asigurării dreptului la apărare lipsesc din legea procedurală ori sunt insuficiente. Astfel:

– art. 90 C.p.p. permite desfășurarea urmăririi penale pentru infracțiuni pedepsite cu închisoare mai mare de 5 ani fără obligația asigurării de către acuzare a asistenței juridice obligatorii. Desigur, cu excepțiile menționate. Această posibilitate în mod vădit este în contradicție cu textul constituțional mai sus menționat și, în același timp, face posibilă lipsirea acuzatului de o minimă apărare, îndeosebi în condițiile în care nu știe de ancheta penală desfășurată împotriva lui. De exemplu, atunci când este domiciliat în străinătate, plecat un timp mai îndelungat din țară la muncă sau, pur și simplu, domiciliat la o altă adresă decât cea care rezultă din evidențele oficiale administrative.

– în cuprinsul art. 92 alin. (2) C.p.p., obligația acuzării de a asigura exercitarea efectivă a dreptului la apărare, este răsturnată prin condiția impusă avocatului, atât celui ales, cât și celui numit din oficiu, de a solicita, în prealabil, să fie încunoștințat despre data și ora efectuării actului de urmărire penală ori a audierii realizate de judecătorul de drepturi și libertăți. Așadar, un drept constituțional, înscris în Constituție la capitolul drepturile și libertățile fundamentale este, practic, anulat printr-o condiție impusă, de o dispoziție legală infraconstituțională!?, în sarcina avocatului (aceea de a solicita organului judiciar încunoștințarea lui prealabilă despre efectuarea actelor de anchetă în cauză). În loc să se fi dispus clar, fără echivoc , în executarea celor prevăzute de articolul 24 din Constituție, obligația informării prealabile și într-un termen rezonabil a avocatului, de către organele judiciare (fie procuror, fie polițist judiciar), despre efectuarea fiecărui act de urmărire penală în cauză. Această din urmă soluție este și practică și se impunea de la sine. Cu atât mai mult în  ipoteza în care la dosarul cauzei de regăsește delegația avocatului, indiferent că este unul ales sau unul numit din oficiu. Este de neînțeles formalismul păgubos al legiuitorului atunci când a înlocuit obligația acuzării de a anunța apărarea despre efectuarea actelor de anchetă, cu aceea a eventualei disponibilități a apărării de a formula în prealabil o cerere în acest sens, întrucât, în esență, s-a anulat o dispoziție constituțională imperativă care, astfel executată prin dispoziția legală infraconstituțională în discuție, a fost transformată într-o obligație cu caracter supletiv.

– exercitarea drepturilor avocatului, îndeosebi a celor prevăzute de art. 94 C.p.p., referitoare la consultarea dosarului cauzei în care are calitatea de apărător, au fost mult îngreunate, fiind birocratizate la o manieră nedemnă de pretențiile unui stat de drept, prin Ordinul Ministrului Administrației și Internelor nr. 64/2015 privind stabilirea unor măsuri organizatorice în scopul asigurării exercitării dreptului de a consulta dosarul penal, publicat în Monitorul oficial nr. 500 din 7 iulie 2015. Prin acest ordin se pot pune și chiar se pun efectiv piedici pentru exercitarea unui drept fundamental al avocatului, acela de a cunoaște conținutul unui dosar penal în care are calitatea de apărător, ,,procedura” pretins a fi urmată fiind presărată de opreliști și condiționări nejustificate, dar, în același timp, lipsită de termene cât de cât rezonabile pentru executarea de către organele judiciare a obligației lor de a-i permite avocatului studierea dosarului sau eliberarea copiilor solicitate de către acesta,  obligație corelativă dreptului avocatului de a studia dosarul cauzei. În practică se întâmplă ca pentru studierea unui dosar sau pentru obținerea unor copii din acesta avocatul să aștepte săptămâni sau chiar luni de zile. După cum, în așteptare fiind, să se pomenească cu dosarul trimis în instanță. Este și aceasta o dovadă a tratamentului inadmisibil la care de multe ori este supus avocatul, a obstrucționării demersurilor sale pentru apărarea clientului și a lipsei de respect față de eforturile pe care le depune în apărarea clientului său. Spicuind din acest ordin, mi se par impardonabile și umilitoare dispozițiile art. 9 alin. 2, referitoare la strădaniile pe care trebuie să le depună organele poliției judiciare pentru a nu se putea citi datele cu caracter personal cuprinse în actele copiate și care urmează a fi predate avocatului. Nu știu care au fost rațiunile supreme pentru care o astfel de dispoziție a fost inserată într-un ordin al ministrului de interne, dar executarea ei face ca pagini întregi ale copiilor la care are dreptul avocatul să fie mâzgălite la manieră jenantă, nevorbind de imposibilitatea stabilirii unor chestiuni de fapt uneori chiar relevante în cauză, cum ar fi domiciliul unui martor sau a persoanei vătămate, vârsta acestora etc. Ce să mai vorbim despre izul de ilegitimă suspiciune față de avocat care răzbate din aceste reglementări administrative!? Nu cred că în procesul de elaborare a unor astfel de acte administrative cu caracter normativ este firesc a se pleca de la prezumția de conduită ilicită a avocatului, de la ideea preconcepută a unei conduite ilicite a acestuia în activitatea pe care o desfășoară în interesul clientului său, având ca efect tratarea lui ca dușman al Statului!?

Cam acestea sunt unele dintre dispozițiile actualelor reglementări care, în situații concrete, îi fac pe avocați să fie ”prea tăcuți”. Oare cât de vocali ar trebui să fie pentru ca lacunele, lipsa de reglementare sau exagerata ori inutila normare să fie surmontate? Cred că nici dacă toți avocații se unesc și urlă la unison împotriva neregulilor legislative, ele nu se vor suplini ori înlătura. Aceasta se va putea întâmpla exclusiv prin responsabilizarea puterii legiuitoare și prin creșterea calitativă a actului de legiferare, respectiv a produsului acestuia, însumând legi și ordonanțe, prin respectarea principiului supremației Constituției și înlăturarea tendințelor de birocratizare și suprabirocratizare a procedurilor legale.

Pentru a nu fi acuzat de lipsă de echilibru sau de înscriere în tendințele cvasicotidiene de asaltare a procurorilor îmi permit, la finalul acestor considerente să relatez un episod din practica mea recentă și care, sincer să fiu, m-a lăsat fără replică, mai precis, conform regulii, de mulți îndrăgită, ”tăcerea este de aur”, m-am constrâns la a nu vorbi prea multe, într-o ipostază deloc măgulitoare în care am fost pus de curând de o tânără judecătoare a Secției a V-a civilă a Tribunalului București. Iată ce s-a întâmplat: în executarea unui contract de asistență juridică, m-am deplasat la instanța bucureșteană. Ce-i drept, din cauza posibilităților limitate de deplasare către capitala noastră, reduse practic la avionul zilnic, cu plecare la o oră bine avansată în dimineață din Satu Mare, am ajuns cu o oarecare întârziere în sala de ședință nr. 102 a instanței. Întrucât mai aveam o cauză la Înalta Curte de Casație și Justiție în aceeași zi, programată în jurul amiezii, precum și pentru a cerceta dosarul, am solicitat spre vedere, în intervalul dintre două cauze, dosarul în care aveam calitatea de avocat. Mi s-a răspuns cu maximă iritare de către doamna președintă (complet unipersonal) să nu întrerup instanța. M-am conformat și am rămas în continuare în așteptare, realizând indispoziția ”instanței”. După ce s-au mai strigat vreo două pricini, mi-am luat  inima în dinți și am recidivat cu cererea mea, de data aceasta de pe unul dintre cele două podiumuri din sala de judecată. Am fost băgat în seamă de către titulara de complet și, până să se ajungă la vorbe, preț de câteva fracțiuni de secundă, m-a șocat privirea nefiresc de semeață, ușor amenințătoare și peste firescul situației a acestei judecătoare! Chiar dacă avea de gestionat repetata mea îndrăzneală de a cere la bară dosarul cauzei din care rezultă dreptul clientului meu (deloc de neglijat, dacă avem în vedere că el rezultă din nedreptatea istoriei, devastatoare atât cu destinul, cât și cu averea dumnealui). În consecință, mi s-a repezit o întrebare, oarecum stupidă raportat la adecvarea mea la calitatea de avocat, respectiv îmbrăcat în robă, cu toți nasturii încheiați până la gât, deși era căldură mare: ”Cine sunteți dumneavoastră?” M-am prezentat cu prenumele și numele, așa cum rezultă din buletin, precedat de calitatea de avocat, care oricum rezulta din ținuta mea. Poate că nu a fost satisfăcător răspunsul meu, cu toate că altul nu puteam avea de dat, motiv pentru care doamna judecător m-a taxat cu următoarea observație: ”De ce stați la masa aceea (adică la una dintre mesele de pe cele două podiumuri)? Aceea este a reprezentantului Ministerului Public! Mergeți la cealaltă sau studiați dosarul în primul rând!” A devenit cert pentru mine, ca de altfel pentru întreaga asistență cu care era din belșug ticsită sala de ședință, că doamna președintă este pusă pe harță, motiv pentru care, urmărindu-mi scopul de a termina cât mai repede cauza și, mai ales fără discuții inutile, mi-am frânt pornirea de a-i da replica usturătoare care-mi stătea pe limbă, gata să-și trăiască scurta viață sonoră, și m-am rezumat la a-i spune că la ”cealaltă masă” nu este nici măcar un scaun. Replica mea, recunosc mult prea blândă (parțial tăcută), raportat la lipsa de maniere a interpelării preopinentei, a fost de natură să-mi dea pace și să înceteze asaltul asupra provincialei mele persoane. M-am așezat ”în banca mea”, nu în primul rând, așa cum mi se ordonase, ci în al doilea și am așteptat desfășurarea ostilităților. Am observat, chiar dacă nu voiam, lipsa de dispoziție a acestei tinere judecătoare de a-i asculta pe avocați, pretinzându-le ”scurte concluzii” și limitarea discursului. După cum, tot fără să vreau în mod expres, ochii plictisiți, lipsiți de interes față de argumentele vorbitorilor, precum și limbajul corpului, atât cât era liber vederii, din care se deslușea starea de lehamite care o îneca. Cu toate că, încercând să se conformeze, confrații mei erau cât se poate de ”scurți” și conciși în vorbele lor. Apoi, am mai observat ceva: lipsa de disponibilitate a doamnei președintă de a dispune strigarea cu prioritate a acelor cauze în care erau angajați avocați, torturându-i cu strigarea în ordinea lor numerică de pe liste, inclusiv a celor în care nu erau avocați. Desigur, cu același melanj de dezgust, plictis și indiferență întipărit pe chip! Am răbdat și eu cât am răbdat, până la reluarea listei cu pricinile lăsate, afirmative, la a treia strigare, însă văzând lipsa de disponibilitate de a se îndura de mine, cu maximă îndrăzneală mi-am repetat cererea de a fi luat cu prioritate. După ”scurte concluzii”, am părăsit sala de ședință.

Ce poți spune tu, avocat, aflat în ringul profesiei de peste 30 de ani, după o astfel de experiență? Multe, desigur. Dar mă rezum la un singur gând: fără educație și un minimum de bun simț, profesiile de judecător, procuror și avocat vor rămâne de-a pururi, pentru cei care astfel le practică, o mare necunoscută, iar adevărul și dreptatea, tot atât timp, vor umbla cu capetele sparte. Nenorocirea este că oamenii, în primul rând cei mai în nevoie, vor culege ,”roadele”…

P.S.: După ce am părăsit sala de ședință, pe coridor, un confrate din Satu Mare, care mă însoțea și care a fost în sală, mi-a atras atenția asupra remarcii uneia dintre colegele avocat care a asistat la scena cu podiumul, masa și scaunul destinate ”reprezentantului Ministerului Public”: ”Eheee, domnul din Satu Mare vrea în fotoliu!”.  Poți să nu fii ”prea permisiv” față de bunăvoința unui astfel de comentariu?

Avocat Dan Mihai Șuta
Decanul Baroului Satu Mare


Articol preluat cu acordul www.juridice.ro