Consiliul UNBR din 16 februarie 2018 a decis ca evenimentele organizate de UNBR și INPPA în 2018 să se desfășoare sub deviza „PROFESIA DE AVOCAT DIN ROMÂNIA LA 100 DE ANI DE LA MAREA UNIRE: 1918 - 2018"

Publicăm Codul Deontologic al Avocatului Român adoptat prin Hotărârea Consiliului UNBR nr. 268/17 iunie 2017 cu mențiunea că acesta intră în vigoare odată cu prima zi a Anului Centenarului - 2018.

Aducem la cunoștință, pe această cale, avocaților și tuturor autorităților publice adresa Inspectoratului General al Poliției Române – Direcția de Investigații Criminale privind, cităm: ”… o rețea de falsificare de documente care are ca scop obținerea atestării calității de avocat pe teritoriul spaniol pentru cetățeni din spațiul Uniunii Europene, în special cetățeni italieni.”

Av. Dr. Ioan Chelaru: ”Profil identitar al profesiei de avocat; Terapii necesare.”

Av. Dr. Ioan Chelaru: ”Profil identitar al profesiei de avocat; Terapii necesare.”

25 octombrie 2018

Profil identitar al profesiei de avocat; Terapii necesare

Av. Dr. Ioan Chelaru
Vicepreședinte UNBR

Avocatura, ca profesie liberală indispensabilă săvârșirii, în respectul legii, a actului de justiție, este ,mai ales in ultimii ani, amenințată din toate direcțiile. Am mai vorbit despre asta, în repetate rânduri, cu îngrijorare, cu multa empatie pentru gradul foarte ridicat de stres profesional la care suntem supuși, mai ales aceia mai tineri dintre noi, oameni aflați la începutul vieții și carierei, copii frumoși cu vise înalte și care ucid zilnic ore în șir de așteptare și dezamăgire.

Marginalizarea noastră și presiunea vin din direcții diverse, dar, din păcate, și dinspre noi înșine. Și prestația noastră, care deseori se dovedește a fi imatură și venală, ne cauzează grave prejudicii de imagine si nu numai. Voi dezvolta, pe rând, câteva teze ale avocatului cu ceva vechime în profesie…despre ce și cine am ajuns să fim.

Dar, înainte de orice, îmi doresc să simplific la maximum soluția tuturor problemelor noastre considerând ca noi, avocații, vom reuși exclusiv prin noi înșine. Nu există altă cale, n-a existat niciodată. Doar noi, cei mai buni dintre noi, solitari și solidari, vom putea schimba percepția publică, vom întări iar încrederea în actul de justiție, vom proteja omul în fața oricărei construcții sistemice abuzive, vom reuși să menținem în definiție caracterul statului de drept și respectul pentru drepturile fundamentale ale omului.

Peste tot în Europa, dar și în statele neintegrate, avocații strâng rândurile și reclamă reale presiuni asupra profesiei, asupra independenței lor, chiar asupra integrității lor fizice. Fiecare sistem național are, însă, probleme specifice și fiecare organism de reprezentare profesională avocațială cere, ca si noi de altfel, imperativ o reglementare comunitară pentru siguranța exercițiului acestei profesii, pentru întărirea libertății noastre, ca o garanție suplimentară pentru respectul drepturilor omului si a statului de drept.

Observam cu ochiul liber cum se schimbă lumea noastră, terminologia și jargonul științei noastre iese din cadrul gândirii juridice clasice, se diversifică halucinant. Auzim tot mai des despre algoritmi de analiză ai comportamentului uman ilicit, algoritmi care, ipotetic, ne-ar trage pe dreapta ca inutili, de vreme ce se pot concepe variabile suficiente pentru analiza tehnică a gradului de devianță socială, penală, fiscală etc. Trebuie sa recunosc că, deși sunt evident interesat de aceste teorii, le privesc totuși cu un anumit grad de îngăduință și sunt curios, chiar mi-aș dori, să văd un asemenea program pus în practică. Îmi doresc să aflăm că suntem toți supuși greșelii, imperfecți, pasibili de sancțiune, în diferite grade. Și poate ne vom învăța minte, odată pentru totdeauna, să nu cuantificăm în valori probabile măsura imperfecțiunii noastre. Nu mă sperie și nu-mi dau frisoane aceste îndrăzneli ipotetice. Fie și așa, daca spre asta merge închipuirea omului. În fiecare dintre noi există, însă, un grăunte atavic de indisciplină socială, este măsura individualităților noastre, este frumusețea uneori de neimaginat a omului și personalității lui. Ce vor spune algoritmii despre asta? Vom vedea, sper, noi sau generațiile viitoare.

Subliniez încă odată, dacă mai era nevoie, că exista probleme actuale suficient de grave si importante și e bine să insistăm în rezolvarea lor, înainte de a deveni cronice, înainte ca o întreagă tagmă de profesioniști să fie stigmatizată și privită cu suspiciune. Încă suntem necesari ca profesie individuala si ca structuri organizate și putem vedea ce aduce atingere exercițiului nostru responsabil și eficient. Iată:

1. Legislația și principiul ”summum jus, summa injuria”.

Ca unul care am fost ani buni membru al legislativului, nu am cum sa nu observ, cu părere de rău, că se legiferează haotic în demersuri ce par a nu avea vreodată finalitate precisă. Se iese din claritatea legii prin reveniri și modificări, adăugiri permanente, legi siluite de voințe politice gregare, neașezate, legi amendate și reclamate la Curtea Constituțională, mereu. Prevederi din legea penală și civilă, declarate de aceeași instanță drept neconstituționale, nu sunt rectificate și refăcute conforme considerentelor deciziilor CC. Constituția însăși, precum bine știți, conține prevederi ambigue și asta ne costă în permanență, pentru că puterile statului luptă între ele într-un joc de confuzie și constantă presiune. Ați observat și ați reținut, cred, că și asupra noastră s-a încercat să fim scoși din libertăți și demnitate prin asimilarea contractului de asistență juridică unui contract supus regulilor de dreptul muncii. Atunci ne-am apărat exemplar prin reprezentanții noștri vocali și bine pregătiți și nu s-a petrecut o asemenea aberație brutală, am reușit să ne conservăm independența fiscală și, cât de cât, independența judiciară. La fel s-a întâmplat, recent, cu ultima modificare a legii profesiei de avocat când, până si in Parlament, se indusese ideea otrăvitoare a “superimunității avocaților”. Total greșit și complet fals.

Totodată, trăim acum necesitatea aplicării în fapt, cu prioritate și precădere a prevederilor legislației europene care prevalează și se aplică în raport de întâietate peste legea națională, în domenii specifice și spețe distincte, particulare. Așadar, ni se pretinde dublă vigilență, să observăm mișcarea permanentă a prevederilor dreptului Uniunii Europene și, totodată, să fim mereu atenți la legislația si  practica judiciară de acasă. Și asta, în condițiile în care avem, în materii fundamentale, coduri noi, de drept material și procedural, abia perfectibile, încă neașezate în carnea sistemului de justiție și în jurisprudență generalizată. Mereu și mereu, în spețe distincte, ÎCCJ dă decizii de interpretare, mereu clienții noștri sunt în așteptare, amânați, întorși, derutați, atât în domeniul civil și comercial, cât și în dosarele penale. Cred, din păcate, ca celeritatea mult trâmbițată în “mica sau marea reformă” a devenit, astfel, o instituție caducă, ”per se”.

Sau, cu titlu simptomatic, apare o lege bună si necesară pe un domeniu oarecare și ne trezim că nu-și găsește teren de aplicabilitate imediată, pe motiv ca nu e fundamentata pe studiu de impact sau pentru că nu există elaborat, în timp util,  regulament de aplicare. Sistemul însuși se anchilozează în așteptare, umblăm – avocați și magistrați – legați la cap. În fața completului de judecată, noi, cu diligență și în interesul clientului, invocăm legea nouă, care are atributul de aplicabilitate, a trecut procedura publicării în Monitorul Oficial. Judecătorul este, însă, ținut de neputința legiuitorului de a acționa metodic și responsabil, de a duce un lucru la bun sfârșit.  Agonizăm în confuzie, iar justițiabilii pierd timp, pierd bani, își pierd răbdarea și, ce e mai grav, cred eu, își pierd încrederea.

Și așa, costurile cauzelor civile sunt foarte mari, excesive pentru nivelul economic al României de astăzi și al cetățeanului acesteia. Pus în fața unui calcul estimativ pentru o cauză oarecare din materia moștenirii, de exemplu, omul bate în retragere, dacă nu are neamuri comoștenitoare  de bună credință care să suporte proporțional cotă de cheltuieli. Și noi pierdem un client, iar oamenii rămân cu bunurile și averile în confuzie juridică. Iată, fatalități pentru o țară săracă. Justiția nu funcționează și pentru asta, societatea întreagă este instabilă.

2. Sistemul este căpușat de mediatori, avocatura așa-zis constituțională, avocatura clandestină.

 Ceea ce părea o soluție pentru tergiversarea cauzelor de pe rolul instanțelor – medierea – a sucombat în proiect. Și această nouă instituție a fost introdusă cu mult aplomb și trâmbițe. Nimeni, însă, nu s-a gândit serios la aplicabilitate și eficiență. Oamenii sunt suspicioși, chiar cei din mediile elevate au rezerve în a-și afla în acest mod soluția pentru cauzele lor. Este fixat în mintea omului ca judecătorul să fie cel care împarte just dreptatea, așa cum este ea înțeleasă, parțial și precar, și cu asemenea idiosincrazii sociale este greu să lupți. La noi, inclusiv arbitrajul comercial este destul de greu accesat, chiar dacă mediile economice sunt cu mult mai flexibile, în general.

Generozitatea legii privind medierea a făcut ca să se înscrie în rândul noii profesii ingineri, contabili, economiști, asistenți medicali, profesii care ”nu sunt la chestie”, vorba lui Caragiale. Cursurile, mai lungi sau mai scurte, pe care le-au absolvit nu țin loc de știință reprezentativă pentru mediul judiciar. S-a creat, în schimb, un mediu propice pentru oportuniști oarecare și avocații au intrat din nou în unghi umbrit, iar suspiciunea omului față de noi a sporit. Pentru că fiecare persoană care ajunge să-și dispute în modalitate contencioasă interesul, îți pune întrebarea firească: oare cit trebuie sa cheltuiesc eu din buzunarul meu subțire pentru a mi se recunoaște dreptatea? – statul cu taxele lui excesive, mediatorul, expertul, avocatul, executorul judecătoresc? – toți aceștia trăiesc din onorarii, dar dintre toți, doar noi nu avem disciplina onorariului prestabilit, calculat în mod general pentru cauze specifice și în modalitate minimă. (Dar despre onorariile minimale și povestea lor, altădată.)

Apoi, pe durata mandatului de Ministru al Justiției al unei doamne de trista faima, astăzi mare europarlamentar, s-a creat posibilitatea pentru oricare absolvent de facultate de drept, să aibă calitatea de avocat, o creație improprie, un fel de struțo-cămilă abuzivă. Și au îmbrăcat robe și au legitimații aidoma nouă, au cabinete, au tupeu, trăiesc și câștigă la limita legii, pe spatele nostru, în dauna noastră. Adăugați asta la inflația de absolvenți de studii juridice și veți avea măsura exactă a deriziunii în care respiră profesia noastră si nu e numai asta!

În mediul rural, secretarii de primării, siliți de legea funcționarilor publici, să aibă studii superioare, au făcut, la rându-le, Facultăți de drept, obscure, periferice, alandala. De ce să nu  redacteze procese și acțiuni civile, doar cunosc și ei destulă carte și își rotunjesc veniturile, au cunoștință despre situații particulare ale oamenilor din zona lor? Chiar așa! Îmi spunea o colegă despre un polițist dintr-o comună că stabilește amenzi și tot el redactează plângeri contravenționale. E colosal, dar se poate, se practică. Și nu avem mijlocul de a cenzura definitiv asemenea practici.

3. Puterea parchetelor și raportul de putere al acestora față de întreg sistemul judiciar penal.

Sub aspectul acesta, lucrurile iau înfățișare dramatică, s-a glisat imperceptibil, dar grav, către o dictatură a procurorilor, întărită metodic de acele protocoale securizate încheiate cu SRI. Zilele recente, când îmi creionam câteva idei pentru acest text, am lecturat poziția unei doamne procuror cu responsabilități majore in DIICOT, citez: ” colaborarea cu SRI este nu firească și îndreptățită de lege, este vitală”. Ca să  nu pomenesc si despre “satisfacția supremă” pe care, tot un domn procuror, candidat la o demnitate profesională importantă, o declara cu mare pompă, explicând nonșalant, cum a făcut ancheta in mod „creator”, in vederea obținerii pronunțării unor condamnări penale!

Având în vedere domeniul și competențele speciale ale DIICOT –  combaterea terorismului, protecția securității naționale, combaterea traficului de droguri și persoane, lucrurile chiar pot sta așa cum susține această doamnă procuror. Cred că este necesară vigilența serviciilor, dar cât de departe pot duce ele supravegherea cetățeanului, a avocatului unor inculpați, a celor pe care îi frecventează anumiți indivizi? De ce comisia parlamentară specializată nu are încă în față întinderea exactă a mandatului serviciilor? De ce nu știm noi și publicul? De ce nu este limitată competența SRI la vigilență și se poate ca acțiunile lor să fie considerate probe? Iată, întrebări, dileme legate de procedură, de calificarea unor date ca probe, întrebări despre competență și legalitate într-un stat …zice-se …de drept.

DNA a fost, la rându-i, beneficiara acestor modalități probatorii. Nu mai putem dibui unde este însemnată, stigmatizată, soarta unui om, în care birou de procuror, în care locație a SRI? De la ce înălțimi se sugerează că cineva a devenit ” persona non grata” și i se constituie un dosar care este ținut apoi ca scrisoarea lui Caragiale, iar, în caz de nevoie, ”pac și la războiu”. Pentru noi, care stăm alături de client și căruia îi suntem datori să-i garantăm ținuta și respectul procedurilor, lucrurile stau mult, mult mai rău. Vedem dosarul DNA după ce are deja metri cubi de material probator și, în aceste condiții, sperăm, totuși, să putem contesta legitimitatea unor probe și a unor proceduri, sperăm să demolăm construcția și arhitectura unor rechizitorii, argument cu argument.

Facem asta, mereu, corect şi responsabil, într-o luptă inegală, abia după ce clientului, reținut pe durata a douăzeci și patru de ore, i s-a făcut oferta de a deveni delator pentru a i se îmbunătăți situația penală sau de a rămâne doar martor. Sub care condiție? Să spună despre alții, prăzi mai mari, să spună orice care să întărească părerea deja condamnatorie a procurorului? Asta este negocierea procedurală la nivel de parchete. Clienții noștri sunt ținuți să aștepte ore în șir, sub teroarea incertitudinii, seduși, ispitiți, transportați cu cătușe prin săli de audiere pentru delațiune metodică, subversivă pentru orice calitate și demnitate umană. Și asta pentru că procurorii au scopul determinat și cert de a trimite in judecata spre condamnare, dacă nu pe acesta, atunci pe altul, mai mare ca el. Asta îmi amintește de inchiziția iezuită, de șiretenia ei nelimitată și temută.

Am aflat că procurorii DNA rămân activi și după condamnarea definitivă a inculpaților trimiși de ei în judecată. Au pretenția, complet nelegală, de a participa și de a pune concluzii în dosarele de eliberare condiționată care sunt, ”apud legem”, în competența materială a instanțelor de bază, a Judecătoriilor și Parchetelor de pe lângă judecătorii. Și intră în sala de ședință, susțin din nou tezele incriminatorii din rechizitoriu, abuzează, iar judecătorii nu protestează, îi așteaptă, acceptă această călcare a legalității. De ce sunt temuți acești procurori, pe ce se bazează atunci când fac asta?

Să ne fie limpede că acestea sunt exemple de justiție represivă, mai periculoasă pentru societate decât infracțiunea însăși.

Și de aceea, este necesar să devenim vocali, să oprim cu rațiunea aceste derapaje care, în mod surprinzător, se bucură de susținere publică, sub auspiciile manipulării prin câteva teze de entuziasm justițiar. Trebuie să spunem că datoria noastră este să oferim apărare celui din urmă om, pentru că este în natura omului dreptul de a avea un proces corect și acesta să fie condamnat după un proces, nu înaintea procesului. Doar Dumnezeu poate judeca fără proces, dar este deasupra rațiunii noastre judecata Lui.

Vedem condamnări ”ab inițio”, în disprețul prezumției de nevinovăție, atât de verbalizată prezumție, dogmatică pentru orice democrație, dar de ce oare atât de ineficientă la noi?

Și ca să vedeți…întâmplări…ce țin de „bănuiala legitimă “ a avocatului din mine: se întâmplă ca mandatul de supraveghere a telefoanelor, de exemplu, să se extindă nepermis asupra conversațiilor confidențiale ale avocaților cu partea apărată de ei, partea suspectă. Se întâmplă că se generalizează frica și nesiguranța, se întâmplă că ajungem să vorbim în șoaptă sau prin semne în propriile noastre case, se întâmplă să avem familie și lașități, se întâmplă se denunțăm contractul de asistență juridică, să ne retragem pentru a ne proteja cercul vieții noastre intime. Iată, se întâmplă să rămânem fără protecție legală în fața abuzurilor concertate ale parchetelor și serviciilor. Iar nivelul de stres atinge cote care ne pun în pericol integritatea fizică și psihică, frica îmbolnăvește, extenuează omul, îi împuținează puterea personală și valoarea.

Și ajungem să privim cu neputință la exercițiile mediatice de decapitare ale unor destine, furibund, continuu, fără etică. Justiția televizată, execuțiile publice în direct, speculează în telespectator instinctul și bucuria feroce pentru distrucție. Animalul social adoră sângele, iar noi – cei lucizi și avizați – privim cu neputință la spectacolul cătușelor.

Am citit in ultimul timp, mai mult din curiozitate, analizele făcute de factorii responsabili din instituțiile de specialitate, in principal CSM și MJ, redactate cu maximă probitate, despre  activitatea DNA și am găsit acolo  poziții juste, exprimate public si apărate cu argumente juridice, în proximitatea unor probleme de genul: ”voi știți ce înseamnă pentru un om să fie reținut și arestat, apoi achitat? Înțelegeți tragedia prin care poate trece un om?” Întrebarea nu și-a găsit ecoul și nu era nici măcar retorică, era întrebare obiectivă, în manieră corectă și în respectul drepturilor omului.

Eu sunt convins ca noi știm ce dorea să spună raportorul respectiv,  pentru că noi cunoaștem neputința de a nu putea evita cătușele pentru clientul nostru, ne simțim învinși și neputincioși. Noi suntem acolo, când în jumătate de oră după convocarea la Parchet, i se aduce la cunoștință actul de inculpare și este reținut cu propunere de arestare. Între timp, celebrele ”surse” de presă, aruncă zvonul. În câteva ore, unui om i se ia totul: libertatea, sănătatea, integritatea psihică, familia, prestigiul, onoarea, imaginea publică.

Își mai imaginează cineva că achitarea ulterioară ar putea avea, cum ar fi  firesc până la urmă, caracter reparatoriu?

Cred cu mare convingere ca avocații români, din rândul cărora am onoarea să fac parte, nu sunt, și nu au fost vreodată, niște naivi. Aici, la acest nivel, moare orice vis democratic, aici sucombă drepturile omului, aici ne este nouă lezată grav si profund demnitatea profesională, aici, în ușa parchetelor, la încheietura încătușată a clientului nostru…

Și pentru că am ajuns aici, nu vreau să trec mai departe fără să amintesc un tip de comportament culpabil al unora dintre confrații noștri, unii dintre ei titrați, vizibili, avocați „de succes”, cum se uzitează expresia. Fac o greșeală de bază: dau garanții im-pertinente clientului. Le garantează libertatea la finele procesului, chiar și după condamnarea certă la judecata pe fondul pricinii; fără un just procent de îndoială, fără să acorde considerație suferinței posibile a clientului, care ar primi mai bine încarcerarea dacă ar fi pregătit sumar pentru asta.

Nu e bine, nu e bine deloc. De ce se uită oare că obligația noastră este una de diligență și nu de rezultat? Mereu am spus, dacă faceți asemenea erori pentru a vă justifica onorariul, “veți sfârși sub roți”. Pentru că, iată ce se întâmplă: condamnarea definitivă, înainte de a deveni publică prin afișare pe portal, se comunică Poliției de jurisdicție și clientul condamnat este ridicat din așternut, complet nepregătit, în șoc. Și acesta, familia lui, prietenii solidari vor arunca toate pietrele în tagma noastră. Nu mai contează, în acele clipe, calificările, prestația de excepție, efortul în apărare, răbdarea și timpul alocat pricinii.

4. Nu suntem o breaslă unită.

Suntem profesioniști ai legii complet divizați si unora le place asta, în ciuda eforturilor neîntrerupte ale organelor profesiei de a păstra unitatea acesteia. Este derutantă și vicioasă această trăsătură a noastră, ca oameni. Conflictul, care este doar regie la bară, în sala de judecată, este mutat în viețile noastre. Ne facem unii altora șicane nepermise, suntem delatori, agresivi, practicăm concurența neloială, bârfa, suspiciunea. O colegă de-a mea a aflat de câteva ori că murise, eu am aflat că  nu mai sunt avocat, o alta a aflat că e incompetentă. Am aflat acestea, în detalii, de la justițiabili. Iată, suntem distructivi în tagma noastră, suferim de boala lipsei de empatie și solidaritate. Mai grav, aceste lucruri pleacă din casă, sunt vizibile în ochii instanțelor, în ochii clienților și este regretabil. Pierdem mult din valoarea umană, pierdem putere în actul de justiție. Vă propun tuturor un gest de autoanaliză.

Din punctul meu de vedere, este inutil să vă sfâșiați concurența. În profesia noastră se aplică principiul Junimii literare: ”intră cine vrea, rămâne cine poate”. Timpul așază nisipul de la sine și îl separă de aur. Mai curând să vă doriți adversari puternici, decât adversari slăbiți, doar așa veți performa vreodată.

Ar mai fi de spus despre absența uceniciei reale pentru colegii noștri tineri. A dispărut durata analitică a furtului de meserie, a muncii de jos, obedientă, grea, silnică, dar necesară. Poate se va reveni vreodată la metodica mai veche, depinde încotro ne îndreptăm noi, ca profesioniști ai dreptului, încotro se îndreaptă societatea.

Spuneam la început că vom reuși până la urmă prin noi înșine, în mod solitar și solidar, doar astfel. În mod solitar, cred că vom ști să fim sclipitori, activi, atenți, vocali în media și periodicele de specialitate, cred că veți dezbate, veți afirma, veți accesa logica juridică sau ” logica algoritmilor”, dacă aceasta se prefigurează. Veți rezista prin calitatea prestației, aceia dintre dv. care aveți chemare profesională reală;  avocatura este profesie de vocație, exclusiv. Avocat te naști, experiența și cultura juridică adaugă miez și strălucire, experiența umană și viața aduc profunzime, calitate, forță. Avocatura va deveni ceea ce vom deveni noi.

În mod solidar, iată, calitatea de cetățeni europeni ne dă prerogativa de a ne angaja în demersul pentru adoptarea Convenției europene privind profesia de avocat al cărui text va fi redactat de Consiliul de Miniștri. Vom ști cum stăm și cum suntem protejați. Acest normativ ne va da un plus de siguranță și protecție suplimentară celeia pe care ne-o asigură, intern, organizațiile noastre profesionale și UNBR.

Această Convenție va asigura, așa cum se prefigurează, exercițiul profesiei noastre conformă cu scopul acțiunii noastre judiciare de apărare a statului de drept și a drepturilor omului. Protecția noastră este protecția dreptului clientului nostru la apărare reală, la proces corect. Se intenționează și se va face, desigur, garantarea confidențialității relației avocat-client și se va asigura secretul profesional în mod absolut. Asta înseamnă că vom fi eliberați de temeri. Orice derapaj în materia asigurării apărării reale va putea fi semnalat prin pețiții ale organismelor profesionale adresate APCE. Se va crea totodată un corp de experți în materia protecției profesiei noastre și, anual, se vor întocmi rapoarte regulate naționale. Ideea este generoasă, coercitivă, benefică.

Nu avem a ne teme, pentru viitor, decât de propriile noastre slăbiciuni și incongruențe. Nu este nevoie să ne angajăm în lupte de cruciați cu societatea, sistemul, sistemele, decât în situația limită în care ne-ar fi lezat statutul și legea de funcționare. Îmi place să cred că putem reforma profesia începând cu noi înșine, pornind de la atitudine, colegialitate, ținută și ținută profesională, cultură juridică și calitate umană. Mereu vor fi greutăți și neajunsuri, dar vom da greș de fiecare dată căutând cauza principală a problemelor altundeva decât la noi înșine. Să nu avem suflete mici, este esențial.

În rest,  vom merge cu lumea unde se duce ea, atenți să-i vedem pulsul și direcția. Asta e tot. Sau aproape tot!