Avocatura – profesie legală

23 iunie 2014


Conf. univ. dr. Constantin SIMA

Preşedintele Asociaţiei Procurorilor din România

 Motto: „As fi vrut să fiu avocat,

e cea mai frumoasă profesie din lume”

Voltaire

Nobila vocaţie a apărării a evoluat de-a lungul timpului în cadrul a două coordonate: libertatea deplină a pledoariei şi existenţa unor rigori legislative de exercitare a profesiei.

Desigur în unele perioade istorice libertatea pledoariei a presupus şi riscuri: după ce nevasta lui Antoniu fusese asasinată din propriul său ordin acesta ar fi ordonat ca lui Cicero, care o apărase, să i se taie limba pentru a nu mai critica pe nimeni.

De asemenea, timorat de faptul că în timpul Revoluţiei Franceze ordinul avocaţilor fusese desfiinţat, apărătorul lui Ludovic al XVI-lea şi-a început pledoaria cu aceste cuvinte: „Aduc Convenţiei adevărul şi capul meu: ea va putea dispune de unul după ce îl va fi ascultat pe celalalt”.

În România, prima reglementare modernă a avocaturii a fost Legea din 6 decembrie 1864. Acest prim act normativ intitulat „Lege pentru constituirea corpului de avocaţi” stabilea condiţiile pentru exercitarea profesiei de avocat (cetăţenie romană şi licenţa în drept) dar şi obligativitatea înscrierii într-un tablou special al avocaţilor întocmit la nivelul fiecărui judeţ şi actualizat la începutul anului judiciar.

În cadrul fiecărui judeţ funcţiona un Consiliu de disciplină ales de Corpul avocaţilor convocat de procurorul tribunalului sau curţii respective. Alegerile se desfăşurau în prezenţa procurorului care avea dreptul să prezideze adunarea, garantând astfel legalitatea procedurii.

Consiliul de disciplină elibera fiecărui avocat înscris în barou o carte de avocatură care se restituia Consiliului odată cu pierderea dreptului de a profesa.

Ulterior s-a stabilit că adunările erau convocate de decani prin publicare în Monitorul oficial cu 10 zile înainte de ziua fixată.

Prin Legea pentru organizarea şi unificarea corpului de avocaţi din 21 februarie 1923 s-au prevăzut condiţii de stagiu şi examene pentru înscrierea în Corpul avocaţilor.

Examenul era susţinut în faţa unei Comisii formată dintr-un delegat al Facultăţii de drept, doi Consilieri ai Curţii de apel şi doi avocaţi delegaţi de Baroul local. Erau scutiţi de examen şi stagiu magistraţii cu o vechime de trei ani, precum şi licenţiaţii şi doctorii în drept care au lucrat trei ani ca grefier.

Principiile de organizare a avocaturii au rămas aceleaşi până la sfârşitul celui de-al doilea război mondial.

Prin Decretul nr. 39 din 14 februarie 1950 organizarea avocaturii este marcată de principiile noului regim politic instalat după 1948: deciziile de numire în avocatură sunt semnate de ministrul justiţiei, exercitarea profesiei se face în birouri colective de avocatură, conduse de directori şi nu de decani.

Pentru prima dată este incriminată îndeplinirea oricăror acte care aparţin profesiei de avocat, urmând să fie citat ca parte civilă Colegiul local.

La 21 iulie 1954 a fost emis Decretul nr. 281 pentru organizarea şi exercitarea avocaturii, cat normativ care va rămâne în vigoare, cu modificări, timp de mai bine de 50 de ani.

Potrivit acestui act normativ activitatea se desfăşura sub conducerea unui Colegiu Central de Avocaţi iar ministrul justiţiei avea conducerea întregii avocaturi din România şi în aceste condiţii putea anula deciziile Consiliului Central al Colegiilor de Avocaţi, putea anula deciziile de primire în colegii, aproba bugetul anual, aproba tariful avocaţilor, era for suprem în materia disciplinară.

Pentru organizarea, conducerea şi îndrumarea activităţii avocaţiale se înfiinţa Colegiul Central al Colegiilor de Avocaţi format din preşedinţii tuturor colegiilor de avocaţi şi Prezidiul Consiliului Central, ca organ operativ, ales dintre membrii acestuia.

Între primele acte normative adoptate după 1 ianuarie 1990 a fost Decretul nr. 90 din 28 februarie 1990 privind unele măsuri pentru organizarea şi exercitarea avocaturii în România.

Noul act normativ consacra principiul că în exercitarea profesiei avocatul se supune numai legii şi conştiinţei sale, se reînfiinţau organele tradiţionale ale avocaturii: Uniunea avocaţilor, barourile cu personalitate juridică, Consiliul Uniunii şi Congresul Avocaţilor din România.

Principiile Decretului – Lege nr. 90/1990 au fost reluate şi dezvoltate în cuprinsul Legii nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.

Legea statuează cu caracter de principiu că avocatura este liberă şi independentă în condiţiile legii.

Profesia de avocat se exercită numai în cadrul barourilor competente ale UNBR iar constituirea şi funcţionarea de barouri în afara UNBR este interzisă.

Consacrând caracterul de corp al avocaţilor, Legea nr. 51/1995 are desigur şi minusuri.

Unul din acestea ar fi faptul că rupe tradiţionalele legături cu celelalte profesii juridice, cum ar fi participarea magistraţilor şi a cadrelor universitare, altele decât avocaţii, la examenele de admitere în avocatură.

Dar, dincolo de aspectele negative, actualul act normativ referitor la organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, reiterează principiile tradiţionale ale organizării avocaturii în România şi în lume: unitatea şi independenţa corpului avocaţilor pe de o parte, conformitatea cu dispoziţiile legale pe de altă parte.

Dacă nimeni nu pune la îndoială independenţa corpului avocaţilor, în ceea ce priveşte exercitarea şi conformitatea cu legea a profesiei este necesar, totuşi, să facem câteva precizări.

Exercitarea profesiei de avocat se face un numai în acord cu normele procedurale dar şi în conformitate cu exigenţele impuse de reglementările corpului profesional din care face parte persoana în cauză: regulile de acces în profesie, drepturi şi obligaţii, principiile acordării asistenţei judiciare, răspundere disciplinară şi toate celelalte reglementări specifice oricărui corp profesional.

Impunerea acestor reguli nu ar fi fost posibilă fără consacrarea principiului unităţii corpului profesional al avocaţilor, care conferă autoritate şi specificitate în organizarea şi funcţionarea profesiei.

Această succintă trecere în revistă a evoluţiei reglementării legislative a profesiei de avocat nu face decât să sublinieze că libertatea, independenţa şi legalitatea au fost şi rămân cei trei piloni care asigură fundamentul celor ce se angajează în lupta pentru adevăr şi dreptate.

*

*    *