Cu ocazia sărbătoririi „Zilei Europene a Avocaților – 2017”, Comisia Permanentă a UNBR, în ședința din 24 octombrie 2017 (electronică) a decis distribuirea unui număr de 11.000 licențe de acces la site-urile de informare juridică (legislație) gratuite pentru avocați.

„Conversie audio în text” APLICAȚIE din „Tabloul național al avocaților” pusă la dispoziția avocaților gratuit, finalizată în cadrul acțiunilor
inițiate de UNBR pentru „Ziua Europeană a Avocaților - 2017” cu tema „AVOCAȚII ÎN E-VOLUȚIE”.

Execuţiunea testamentară în noul Cod Civil – Prof. univ. dr. Alexandru BACACI, Prorector, Universitatea "Lucian Blaga" din Sibiu

23 iunie 2014

Mesajul Preşedintelui
Prof. dr. Alexandru BACACI 

Execuţiunea testamentară priveşte modalităţile în care vor fi aduse la îndeplinire dispoziţiile de ultimă voinţă ale lui de cuius. Aceste dispoziţii pot fi puse în executare de către moştenitorii legali ai defunctului sau de către legatarii universali[1], dar testatorul poate desemna prin testament una sau mai multe persoane care să aibă această misiune şi anume de a aduce la îndeplinire întocmi dispoziţiile testamentare, care poartă denumirea de executori testamentari.

Execuţiunea testamentară este reglementată în art. 1077-1085 din noul Cod civil.

Raţiunile pentru care testatorul procedează la desemnarea de executori testamentari pot fi multiple: vrea să scutească pur şi simplu pe moştenitori de asemenea obligaţii; moştenitorii pot să fie minori sau puşi sub interdicţie, sau testatorul nu are încredere că moştenitorii vor fi în măsură să-i ducă la îndeplinire dispoziţiile. Evident numirea unui executor testamentar nu este obligatorie.

Desemnarea unui executor testamentar se poate face numai prin testament, după regulile de desemnarea a legatarului, iar revocarea unei asemenea dispoziţii la fel.

Un element de noutate este acela că desemnarea executorului testamentar se poate face şi de către un terţ care este indicat tot de către testator prin testament  (art. 1077 din noul Cod civil). Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 1078 din noul Cod civil, persoana desemnată ca executor testamentar trebuie să aibă capacitate deplină de exerciţiu, la data deschiderii succesiunii.

Testatorul poate desemna una sau mai multe persoane ca executori testamentari, de pildă unul pentru afacerile civile, altul pentru cele comerciale etc., caz în care atribuţiile sunt, aşadar, divizate. Se poate întâmpla însă ca atribuţiile executorilor testamentari să fie conjunctive (art. 1077 alin. 2 din noul Cod civil) caz în care oricare dintre executorii testamentari poate lucra singur pentru aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor testamentare. Testatorul poate însă dispune ca executorii testamentari să lucreze împreună.

O persoană incapabilă de a primi legate de la testator poate fi, evident, desemnată ca executor testamentar, dar această împrejurare nu-i conferă capacitate succesorală în sensul de a primi, de pildă, un legat remunerator.

Pot avea calitatea de executor testamentar şi notarii, cu condiţia de a nu fi învestiţi cu derularea procedurii succesorale notariale, precum şi avocaţii. Nu pot avea calitatea de executor testamentari persoanele care puse sub interdicţie sau minorii, chiar dacă aceştia ar avea încuviinţarea reprezentanţilor legali şi autorizarea instanţei de tutelă.

Unităţile administrativ teritoriale nu pot avea calitatea de executori testamentari întrucât ele nu pot administra un patrimoniu străin în mod gratuit.[2]

Notarul public competent a dezbate succesiunea, potrivit art. 83 din Legea nr. 36/1995 va elibera persoanei desemnate de către testator un certificat care constată această calitate, care potrivit art. 85 din regulamentul de punere în aplicare a acestei legi va determina şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor acestuia. De altfel, alin. 3 al art. 1077 din noul Cod civil prevede că: „Puterile executorului testamentar pot fi exercitate de la data acceptării misiunii prin declaraţie autentică notarială”. Şi renunţarea la calitatea de executor testamentar trebuie făcută cu respectarea aceloraşi formalităţi în virtutea principiului simetriei formelor actelor juridice.


Natura juridică a instituţiei executorului testamentar

Întrucât în vechiul Cod civil nu existau dispoziţii legale care să determine expres natura juridică a execuţiei testamentare, în doctrină s-a susţinut că executorul testamentar este un mandatar special al testatorului, astfel că i se aplică regulile de la contractul de mandat, în măsura în care legea nu dispune altfel [3] . În Noul Cod civil, preluându-se teza majoritară exprimată în doctrină, prin art. 1082 alin. 2, se prevede că: „Executorul testamentar răspunde ca un mandatar în legătură cu executarea dispoziţiilor testamentare”.

Calificată, aşadar, ca un mandat de natură specială, execuţiunea testamentară are caracteristici care o aseamănă cu mandatul, dar şi unele care o deosebesc. Doctrina a scos în evidenţă următoarele asemănări şi cu mandatul de drept comun:

a) Acceptarea ca şi refuzul execuţiunii testamentare sunt, la fel ca la contractul de mandat, facultative. Cel desemnat are deplina libertate de a accepta sau nu să devină executor testamentar, oricare dintre atitudinile sale nefiind susceptibile de abuz.

b) Executorul testamentar are aceleaşi obligaţii ca şi mandatarul; are obligaţia de a îndeplini mandatul, de a sa socoteală şi de a răspunde pentru faptele persoanei substituite în executarea mandatului. În privinţa drepturilor sale situaţia este iarăşi ca l contractul de mandat. Are la fel ca mandatarul dreptul de a fi dezdăunat pentru cheltuielile făcute cu executarea mandatului şi cu toate că, în principiu, execuţiunea testamentară este gratuită, dacă s-a stipulat în testament vreo remuneraţie, executorul are dreptul de a o pretinde.

În cazul în care testatorul a dispus remunerarea executorului testamentar, fără a determina cuantumul remuneraţiei sau nu a dispus remunerarea acestuia, iar executorul testamentar este un profesionist, la fel ca în cazul contractului de mandat (art. 2010 alin. 2 din noul Cod civil) remuneraţia „… se va stabili potrivit legii, uzanţelor, ori , în lipsă, după valoarea serviciilor prestate”.

Dacă remuneraţia executorului testamentar a fost stabilită sub forma unui legat, acesta are dublă calitate, de executor testamentar şi de legatar, calităţi care sunt interdependente, dar numai unilateral [4]. Astfel s-a spus el poate renunţa la legat ca orice legatar  dar să accepte sarcina execuţiunii testamentare. Invers însă, dacă a acceptat legatul cu caracter remunerator, se prezumă că a acceptat şi execuţiunea testamentară. Totuşi în cazul în care intenţia testatorului a fost ca legatul să rămână valabil, independent de acceptarea execuţiunii testamentare, legatul poate fi validat chiar dacă legatarul nu acceptă să devină şi executor testamentar. Este posibil, uneori, ca testatorul , numind un executor testamentar să îi confere şi calitatea de legatar universal. Aceasta pentru a-i conferi puteri peste limitele legale ale executorului testamentar obişnuit, căci în cazul succesorilor universali chemaţi să execute dispoziţiile testamentare limitările imperative impuse simplului executor testamentar  nu există, moştenitorii devenind proprietarii bunurilor odată cu deschiderea moştenirii, astfel că dispun în mod liber de ele. Daca această desemnare şi în calitate de legatar universal este numai aparentă, testatorul desemnând şi legatari cu titlul universal sau cu titlu particular care absorb moştenirea în cvasitotalitatea ei, obiectul legatului universal fiind astfel redus la cel mult valoarea remuneraţiei, instanţele de judecată vor putea, la cererea persoanelor interesate, să constate caracterul simulat al instituirii de legatar universal, urmând în consecinţă ca acea persoană să fie considerată simplu executor testamentar ale cărui puteri şi atribuţii sunt strict limitate de legiuitor.

c) La fel ca la contractul de mandat, puterile executorului testamentar au caracter intuitu personae, astfel că moartea celui desemnat  ca executor testamentar atrage încetarea mandatului. Dacă aşadar, la data deschiderii succesiunii cel desemnat ca executor testamentar este mort şi nu s-a desemnat un executor testamentar subsidiar, execuţiunea testamentară nu va mai avea loc devenind caducă. În cazul în care executorul moare pe parcursul execuţiunii, sarcinile acestuia nu trec la moştenitorii săi, mandatul, cum am arătat, încetând pe această dată (art. 1085 lit. c din noul Cod civil).

Aşa cum am precizat mai sus, execuţiunea testamentară fiind un mandat cu caracter special s-au relevat în doctrină şi unele deosebiri faţă de mandatul propriu-zis:

a) Atribuţiunile executorului testamentar încep la moartea testatorului pe când cele ale mandatarului încetează la moartea mandantului. Moştenitorii testatorului nu pot revoca executorul testamentar decât în cazurile şi condiţiile stabilite de lege, pe când în cazul contractului de mandat, moştenitorii mandantului, în cazul excepţional al continuării mandatului şi după moartea mandantului, pot să-l revoce pe mandatar oricând;

b) Executorul testamentar poate fi numit numai prin testament, aşadar într-o formă solemnă, pe când la contractul de mandat, care are caracter consensual, numirea mandatarului se poate realiza chiar în mod tacit;

c) În timp ce la contractul de mandat limitele împuternicirii mandatarului sunt lăsate la libera apreciere a părţilor, limitele şi atribuţiile executorului testamentar sunt determinate imperativ de către legiuitor;

d) În cazul mandatului obişnuit, mandatarul poate renunţa oricând la mandat , notificând mandantului renunţarea sa, executorul testamentar însă odată ce a acceptat misiunea nu poate renunţa la ea decât sub forma unei declaraţii autentice notariale.

 

Atribuţiile şi puterile executorului testamentar

În vechiul Cod civil atribuţiile executorului testamentar diferea după cum testatorul i-a conferit sau nu sezina, adică posesia bunurilor mobile din moştenire (art. 911 C.civ. vechi).

Executorul testamentar fără sezină avea, potrivit art. 16 C.civ. vechi, doar un rol de supraveghere şi control, în scopul aducerii l îndeplinire a dispoziţiilor testamentare. El nu avea nici o abilitare în sensul de a le executa el însuşi. Potrivit art. 85 din regulamentul de punere în aplicare a Legii nr. 36/1995 notarul public eliberând certificatul de executor testamentar avea îndatorirea să precizeze întinderea drepturilor şi obligaţiilor conferite de testator acestuia precizând , inclusiv dacă este sezinar sau nu, iar în caz afirmativ, dacă deţine toate bunurile mobile din succesiune sau numai o parte din acestea, durata sezinei si sarcinile concrete pe care să le îndeplinească.

Executorul testamentar fără sezină avea, aşa cum rezultă din prevederile art. 916 C.civ. vechi, următoarele atribuţii:

– să ceară notarului public competent punerea peceţilor dacă există moştenitori minori, interzişi sau absenţi;

– să stăruie ca notarul public să facă inventarul succesiunii în prezenţa moştenitorilor prezumtivi;

– să se îngrijească de luarea măsurilor de conservare a  bunurilor succesorale;

– să intervină în judecată pentru apărarea validităţii testamentului.

Executorul testamentar cu sezină avea nu numai atribuţii de supraveghere şi control ci şi atribuţii de  a aduce el însuşi , la îndeplinire dispoziţiile din cuprinsul testamentului.

Aşa cum s-a precizat în doctrină [5] (textul art. 911 C.civ. vechi vorbea de posesia bunurilor mobile) conferită de către testator executorului testamentar nu era decât o simplă detenţie precară a bunurilor căci acesta nu deţinea bunurile pentru sine, ci pentru moştenitorii defunctului. Ea se deosebea de sezina care se conferea moştenitorilor legali prevăzuţi de art. 653 C.civ. vechi. Aceşti moştenitori legali aveau nu numai posesia dar şi proprietatea tuturor bunurilor succesorale, mobile şi imobile, pe când sezina executorului testamentar avea ca obiect numai bunurile mobile, chiar dacă testatorul se referea în testament şi la bunurile imobile [6] . Executorul testamentar era, aşa cum s-a spus, un simplu sechestru (custode) al moştenitorilor [7] . Dar sezina moştenitorilor, la fel ca şi rezerva lor succesorală nu excludea sezina ce se conferea executorului testamentar, dimpotrivă ele puteau coexista întrucât au conţinut diferit.

Executorul căruia i se conferise sezina intra de drept în posesia bunurilor succesorale, fără să fie nevoie de vreo formalitate prealabilă, certificatul de executor testamentar având doar efect declarativ şi nu constitutiv. În virtutea ei executorul testamentar avea puterea de a deţine bunurile ce constituiau obiectul sezinei şi de a refuza predarea lor succesorilor universali dacă, bunăoară, acele bunuri formau obiectul unor legate cu titlu particular, sau, potrivit voinţei testatorului ele urmau a fi distruse, ca în cazul unor hârtii intime, scrisori etc.

Obiectul sezinei se determină potrivit conţinutului testamentului şi dispoziţiilor testamentare pe care executorul le avea de dus la îndeplinire. De vreme ce textul legal (art. 911 C.civ. vechi) se referea la „ averea mobilă” a testatorului înseamnă că imobilele, fructele şi productele acestor de după deschiderea moştenirii nu puteau forma obiectul sezinei executorului testamentar.

Durata sezinei era determinată tot de către testator, dar potrivit art. 911 C.civ. vechi, nu putea trece peste un an de la moartea sa şi nu putea fi prelungită de către instanţele judecătoreşti. Testatorul putea conferi însă prin testament o durată mai scurtă sezinei executorului testamentar, precum, potrivit art. 912 C.civ.vechi şi moştenitorii lui puteau scurta termenul sezinei oferindu-i acestuia sumele necesare pentru plata legatelor de lucruri mobile sau plătind ei înşişi aceste legate. Sezina înceta înainte de termen şi în cazul în care dispoziţiile testamentare având ca obiect bunuri mobile au fost executate. Când termenul sezinei se împlinise executorul testamentar avea datoria de a preda bunurile mobile deţinute moştenitorilor în drept.

În ce priveşte momentul în care începea să curgă durata sezinei, textul art. 911 C.civ. vechi vorbea de cel al deschiderii succesiunii, dar se acceptase că atunci când existau motive obiective termenul să se calculeze şi de la o dată ulterioară. Astfel, în cazul în care testamentul era descoperit mai târziu sau a fost contestat de către moştenitorii legali, executorul testamentar nu a putut începe executarea dispoziţiilor testamentare şi deci termenul se calcula de la o dată ulterioară deschiderii succesiunii, când executarea dispoziţiilor testamentare a devenit posibilă [8] .

La expirarea termenului sezina înceta , dar dacă executorul testamentar nu a reuşit să îşi aducă la îndeplinire îndatoririle el putea  continua să rămână în funcţie, dar ca executor fără sezină. Moştenitorii îi puteau însă conferi, în condiţiile mandatului de drept comun, împuternicire să deţină şi pe mai departe bunurile ce le avea în posesie şi să execute atribuţiile unui executor sezinar.

Executorul testamentar cu sezină avea, pe lângă atribuţiile generale recunoscute oricărui executor testamentar (art. 916 C.civ. vechi) unele atribuţii speciale:

– el putea cerea vânzarea mişcătoarelor în lipsa sumelor necesare pentru plata legatelor cu titlu particular sau pentru procurarea unor bunuri care trebuie predate legatarilor, precum putea încasa preţul obţinut din astfel de vânzări. El nu putea proceda direct la vânzarea unor atari bunuri, ci trebuia să ceară acest lucru moştenitorilor care au dobândit proprietatea bunurilor, iar dacă aceştia refuzau se puteau adresa instanţei de judecată.

– executorul sezinar avea dreptul de a preda către legatari bunurile mobile determinate sau de gen care formau obiectul legatelor cu titlu particular necontestate de succesorii universali;

– el avea dreptul de a urmări pe debitorii moştenirii şi de a încasa creanţele succesorale, căci acestea sunt bunuri mobile;

– cât priveşte plata creditorilor succesiunii de către executorul testamentar problema era controversată. Alături de alţi autori [9] , am considerat că dacă testatorul l-a împuternicit pe executorul cu sezină să plătească datoriile, iar acestea nu sunt contestate de către moştenitori, plata lor să se poată face la fel ca plata legatelor particulare. În adevăr, nu se vede care ar fi fost deosebirea între plata legatului unei creanţe către legatarul respectiv şi plata datoriei către titularul unei creanţe ce grevează succesiunea. În ambele situaţii avem de a face cu creditori care pot fi plătiţi de către executorul testamentar cu sezină din mobilele succesiunii. [10] Evident dacă nu ar fi avut împuternicire în acest sens, conferită de către testator, el nu ar fi putut plăti datoriile succesiunii şi nici urmărit de creditori.

Dacă aceasta era configuraţia, prezentată în rezumat mai sus, atribuită de legiuitor în vechiul Cod civil , puterilor (atribuţiilor) executorului testamentar, noul Cod civil are, în bună măsură, o altă viziune. Nu se mai face deosebirea între atribuţiile executorului testamentar cu sezină sau fără sezină.

Art. 1079 din nou Cod civil prevede în această privinţă că „Executorul testamentar are dreptul să administreze patrimoniul succesoral pe o perioadă de cel mult 2 ani de la data deschiderii moştenirii, chiar dacă testatorul nu i-a conferit în mod expres acest drept.

Prin testament, dreptul de administrare poate fi restrâns doar la o parte din patrimoniul succesoral sau la un termen mai scurt.

Termenul de doi ani poate fi prelungit de către instanţa de judecată, pentru motive temeinice, prin acordarea unor termene succesive de câte un an”.

În lumina acestor prevederi legale se poate face distincţia necesară între dreptul de administrare conferit de noul Cod civil executorului testamentar şi sezina din vechea reglementare. [11]

În primul rând, dreptul de administrare operează ope legis nedepinzând de voinţa testatorului cum se prezintă situaţia în cazul sezinei, aşa cum am precizat mai sus.

În al doilea rând, dreptul de administrare din noua reglementare vizează întregul patrimoniu succesoral, atât bunurile mobile cât şi cele imobile, pe când sezina viza numai bunurile mobile din succesiune. Totuşi, aşa cum prevede art. 1079 alin. 2 din noul Cod civil, testatorul poate restrânge dreptul de administrare numai la o parte din patrimoniul succesoral.

În al treilea rând, dreptul de administrare din noul Cod civil are un conţinut mai amplu decât sezina din vechea reglementare. Sezina din reglementarea anterioară, numită şi „posesiune” era o simplă detenţie precară şi viza , cum am arătat, numai bunurile mobile ale succesiunii, pe când dreptul de administrare conferă executorului testamentar dreptul de a face acte de conservare , acte de administrare şi acte de dispoziţie cu caracter util (art. 795 din noul Cod civil).

În al patrulea rând, sezina executorului testamentar dura cel mult un an de zile, de la data deschiderii moştenirii, chir dacă execuţia testamentară continuă, pe când dreptul de administrare durează de regulă 2 ani.

Dar şi în actuala reglementare, dreptul de administrare, cu titlu de excepţie, poate dura mai mult decât execuţia testamentară, căci poate fi prelungit de către instanţa de judecată, pentru motive temeinicie, prin acordarea în mod succesiv, a unor termene de câte un an (art. 1079 alin. 3 din noul Cod civil). De asemenea el poate fi restrâns, la un termen mai scurt de către testator.

Termenul de 2 ani începe să curgă de la data deschiderii moştenirii.

Noul Cod civil, prin art. 1080 acordă executorului testamentar următoarele atribuţii:

a. de a cere, în condiţiile legii, punerea sigiliilor, dacă printre moştenitori sunt şi minori, persoane puse sub interdicţie judecătorească sau dispărute;

b. să stăruie în a se face inventarul bunurilor moştenirii în prezenţa sau cu citarea moştenitorilor;

c. să ceară instanţei să încuviinţeze vânzarea bunurilor, în lipsă de sume suficiente pentru executarea legatelor. Instanţa poate încuviinţa vânzarea imobilelor succesorale numai dacă nu există moştenitori rezervatari. Observăm , aşadar, că în c priveşte bunurile imobile aparţinând succesiunii, ele nu vor putea fi vândute pentru executarea legatelor, dacă există moştenitori rezervatari;

d. să depună diligenţe pentru executarea testamentului, iar în caz de contestaţie pentru a apăra validitatea sa, atât pe cale principală prin justiţie, cât şi pe cale incidentală;

e. să plătească datoriile moştenirii, dacă a fost împuternicit în acest sens prin testament. În lipsa unei astfel de împuterniciri el va putea achita datoriile numai cu încuviinţarea instanţei de judecată. Am precizat mai sus controversa din vechea doctrină în legătură cu plata de către executorul testamentar a creditorilor moştenirii. În prezent el nu poate face astfel de plăţi pur şi simplu în puterea legii, ci, fie cu încuviinţarea testatorului, fie a instanţei de judecată;

f. să încaseze creanţele moştenirii;

g. executorul testamentar poate proceda la partajarea bunurilor succesorale , dacă a avut în acest sens abilitarea testatorului, iar proiectul prezentat de către el este aprobat de toţi moştenitorii.

În vederea executării acestor puteri conferite de lege, executorul testamentar va trebui să fie citat în cadrul procedurii succesorale notariale alături de ceilalţi moştenitori (art. 75 din Legea nr. 36/1995).

Potrivit art. 1081 din noul Cod civil, în principiu puterile executorului testamentar nu pot fi transmise căci, aşa cum am arătat, mandatul acordat acestuia are un caracter intuitu personae.

În mod excepţional însă, atunci când misiunea acestuia a fost acordată în virtutea unei funcţii determinate, ea poate fi continuată de către o persoană care a preluat această funcţie.


Încetarea execuţiunii testamentare

Atribuţiile executorului testamentar încetează, potrivit art. 1085 din noul Cod civil în următoarele cazuri:

– în cazul în care au fost executate sau este imposibilă aducerea a îndeplinire a dispoziţiilor cuprinse în testament;

– în cazul în care executorul testamentar renunţă la execuţiunea testamentară în forma unei declaraţii autentice notariale. Vechiul Cod civil permitea renunţarea executorului testamentar numai în caz că execuţiunea testamentară i-ar fi pricinuit pagube sau că, în mod obiectiv, nu ar fi putut duce la îndeplinire dispoziţiile testamentare, din cauză de boală etc. În prezent renunţarea este condiţionată doar de forma sa solemnă şi nu de motivele care îl determină pe executor să renunţe, care pot fi de orice natură şi necenzurate;

– în cazul decesului executorului testamentar;

– în cazul în care executorul testamentar a fost pus sub interdicţie;

– în cazul în care executorul testamentar a fost revocat de către instanţa de judecată la cererea moştenitorilor defunctului pentru motive temeinice, cum ar fi : reaua –credinţă, abuzuri în îndeplinirea atribuţiunilor, incompetenţă, etc.;

– în cazul în care a expirat termenul de exercitare a dreptului de administrare, afară de cazul în care instanţa de judecată decide prelungirea termenului.

Dacă au existat mai mulţi executori testamentari încetarea atribuţiunilor are loc diferit, după cum au avut atribuţii distincte sau dimpotrivă desemnarea lor a fost conjunctivă. În primul caz, când, aşadar, atribuţiile lor au fost determinate de către testator individul, încetarea execuţiunii testamentare va avea loc pentru fiecare separat, după cum se găseşte într-un din situaţiile precizate mai sus. Dacă însă atribuţiunile lor nu au fost delimitate, încetarea execuţiunii testamentare are loc numai dacă toţi s-ar afla într-un din situaţiile precizate, altfel fiecare putând să lucreze în lipsa celorlalţi.

Potrivit art. 1082 din noul Cod civil, executorul testamentar are obligaţia de a da socoteală la sfârşitul fiecărui an, pentru gestiunea sa, succesorilor universali, chiar dacă nu există moştenitori rezervatari. Această obligaţie se transmite moştenitorilor executorului astfel că în cazul în care el a decedat înainte de a-şi fi îndeplinit această obligaţie ea urmează să fie îndeplinită de moştenitorii săi. Obligaţia de a da socoteală există evident şi în ipoteza că execuţia testamentară ar dura mai puţin de un an. În ceea ce priveşte executarea dispoziţiilor testamentare, executorul testamentar răspunde la fel ca un mandatar (alin. 2 al art. 1082 din noul Cod civil). În cazul pluralităţii de executori testamentari, răspunderea lor este solidară, cu excepţia cazului în care testatorul le-a împărţit atribuţiile şi fiecare dintre ei s-a limitat la misiunea încredinţată.

Diligenţa executorului, în caz de neîndeplinire culpabilă a obligaţiilor sale va fi aşadar, apreciată diferit după cum a fost remunerat sau nu pentru misiunea primită, iar testatorul îl poate exonera de răspundere, indiferent dacă a fost remunerat sau nu. El nu răspunde, în nici un caz, pentru pieirea fortuită a bunurilor pe care le-a deţinut pentru executarea testamentului.

În principiu execuţia testamentară este gratuită, dar testatorul poate, potrivit art. 1083 din noul Cod civil, să stabilească o remuneraţie care este în sarcina moştenirii. De asemenea sunt în sarcina moştenirii cheltuielile făcute de executor în vederea executării dispoziţiilor testamentare.

De vreme ce, aşa cum am arătat, executorul testamentar este un mandatar, el are dreptul (art. 2026 din noul Cod civil) pe lângă a pretinde remuneraţia stabilită de testator şi la repararea prejudiciilor cauzate prin executarea testamentului precum şi la restituirea cheltuielilor făcute din propriul patrimoniu în acest sens (art. 1084 din noul Cod civil).

 *

*    *


[1] A se vedea , pentru ipoteza în care desemnarea executorului testamentar poate rezulta din împuternicirea dată de testator prin testament unui legatar cu titlu particular de a vinde imobilul ce a fost testat şi a împărţi preţul cu ceilalţi legatari cu titlu particular, O. Rădulescu, Condiţiile în care este posibilă vânzarea imobilului defunctului de către executorul testamentar, în Dreptul, nr.4, 1998, p. 34-35

[2] A se vedea D. Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, Tom. III, partea a II-a, Bucureşti, 1912

[3] Majoritatea autorilor consideră că executorul testamentar apare ca un mandatar al testatorului, cu anumite deosebiri, desigur. A se vedea , în acest sens, D. ALexandresco, op.cit. p.545.

[4] A se vedea Fr. Deak, op.cit., p.307.

[5] A se vedea I. Rosetti- Bălănescu, Al. Băicoinu, op.cit., p.610, M. Eliescu, op.cit.., p.291

[6] A se vedea: D. Alexandresco, op.cit., p.361; M.B. Cantacuzino, op.cit., p.368; I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., p.611

[7] A se vedea: C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., p.991-993, M. Eliescu, op.cit.,, p.291;

[8] A se vedea : C. Hamangiu, I. Rosetti –Bălănescu, Al. Băicoianu, op.cit., p.993-994; Fr. Deak, op.cit., p.314

[9] A se vedea Fr. Deak, op.cit., p. 315-316

[10] Pentru părerea că plata nu se poate face decât cu consimţământul moştenitorilor, a se vedea : C. Hamangiu, I.Rosetti- Bălănescu, AL. Băicoinu, op.cit. p.998-999, M.Eliescu, op.cit., p.291

[11]  A se vedea, I. Genoiu, op.cit., pag. 242-243