Impactul Hotărârii Curții de Justiție a Uniunii Europene pronunțate în cauzele conexate C-58/13 și C-59/13 asupra politicii profesionale a barourilor din România*

lector univ. dr. Ştefan NAUBAUER

avocat – Baroul București

Șef al Departamentului de Studii, Cercetări Juridice și Cooperare Internațională, Institutul Național pentru Pregătirea și Perfecționarea Avocaților

§I. Introducere

Prin Hotărârea din 17 iulie 2014, Marea Cameră a Curții de Justiție a Uniunii Europene (în continuare, C.J.U.E.) s-a pronunțat în cauzele conexate C-58/13 și C-59/13 cu privire la situația a doi resortisanți italieni – Angelo Alberto Torresi și Pierfrancesco Torresi – care, după obținerea diplomei universitare în drept în Italia și apoi în Spania, au fost înscriși, la 1 decembrie 2011, ca avocați în tabloul Baroului spaniol Santa Cruz de Tenerife („Ilustre Colegio de Abogados de Santa Cruz de Tenerife”). La 17 martie 2012, avocații Torresi au solicitat Consiliului Baroului italian Macerata („Consiglio dell’Ordine degli Avvocati di Macerata”) ca, în temeiul art. 6 din Decretul legislativ nr. 96/2001, să fie înscriși în secțiunea specială a tabloului avocaților ținut de baroul respectiv, secțiune referitoare la avocații stabiliți în Italia care dețin un titlu profesional eliberat în alt stat membru al Uniunii Europene decât Republica Italiană. Întrucât cererea lor nu a fost soluționată în termenul legal, avocații Torresi au sesizat, prin acțiuni introduse la 19 și 20 aprilie 2012, Consiliul Uniunii Naționale a Barourilor din Italia („Consiglio Nazionale Forense”). În esență, acțiunile lor au fost motivate în sensul că înscrierea în secțiunea specială a Baroului Macerata este supusă unei singure condiții, respectiv prezentarea unui „certificat care să ateste înregistrarea la autoritatea competentă a statului membru de origine„, în speță Regatul Spaniei.

Consiliul Uniunii Naționale a Barourilor din Italia a suspendat judecarea acțiunilor formulate de avocații Toressi și a adresat C.J.U.E. două întrebări preliminare:

1. „Articolul 3 din [Directiva 98/5][1], în lumina principiului general al interzicerii abuzului de drept și a articolului 4 alineatul (2) TUE[2], referitor la respectarea identităților naționale, trebuie interpretat în sensul că obligă autoritățile administrative naționale să înscrie în tabloul avocaților stabiliți resortisanții italieni care ar fi avut comportamente abuzive în raport cu dreptul Uniunii și se opune unei practici naționale care ar permite unor astfel de autorități să respingă cererile de înscriere în tabloul avocaților stabiliți în cazul în care ar exista circumstanțe obiective care permit să se rețină existența unui abuz de drept al Uniunii, sub rezerva, pe de o parte, a respectării principiilor proporționalității și nediscriminării și, pe de altă parte, a dreptului persoanei interesate de a se adresa justiției pentru a invoca eventuale încălcări ale dreptului de stabilire și, prin urmare, a controlului jurisdicțional asupra activității administrației?„;

2. „În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare, articolul 3 din [Directiva 98/5], interpretat astfel, trebuie considerat ca fiind nevalid în lumina articolului 4 alineatul (2) TUE în măsura în care permite eludarea reglementării unui stat membru care condiționează accesul la profesia de avocat de promovarea unui examen de stat în cazul în care acest examen este prevăzut în Constituția statului respectiv și face parte din principiile fundamentale privind protecția beneficiarilor activităților profesionale și buna administrare a justiției?„.

§II. Analiza întrebărilor preliminare adresate C.J.U.E. de Consiliul Uniunii Naționale a Barourilor din Italia

1. În ceea ce privește prima întrebare, prin raportare la dispozițiile art. 3 alin. (1) din Directiva 98/5/CE[3], C.J.U.E. a reamintit că acest text „vizează facilitarea exercitării cu caracter permanent a profesiei de avocat într-un alt stat membru decât cel în care s-a obținut calificarea profesională” (s.n. – Șt.N.), sens în care „a statuat deja că prezentarea autorității competente din statul membru gazdă a unui certificat care atestă înregistrarea la autoritatea competentă din statul membru de origine este singura condiție[4] care poate exista pentru înregistrarea persoanei în cauză în statul membru gazdă, înregistrare care îi dă posibilitatea să profeseze în acest din urmă stat membru în temeiul titlului său profesional de origine (a se vedea Hotărârea Comisia/Luxemburg, EU:C:2006:588, punctul 37, și Hotărârea Wilson, EU:C:2006:587, punctul 67).” (s.n. – Șt.N.).

Drept consecință, având în vedere că avocații Torresi au prezentat autorității competente din Italia un certificat ce atestă faptul că au fost înregistrați la autoritatea competentă din Spania, C.J.U.E. a reținut că aceștia „trebuie considerați în principiu ca îndeplinind toate condițiile necesare pentru înscrierea lor, sub titlul lor profesional obținut în acest din urmă stat membru, în tabloul avocaților stabiliți din primul stat membru.” (s.n. – Șt.N.).

După cum se poate observa, C.J.U.E. a utilizat sintagma „în principiu”, în contextul în care instanța de trimitere – Consiliul Uniunii Naționale a Barourilor din Italia – a considerat că petenții Torresi nu pot invoca dispozițiile art. 3 din Directiva 98/5/CE „din moment ce obținerea calificării profesionale de avocat în alt stat membru decât Republica Italiană ar avea unicul scop de a eluda aplicarea dreptului acesteia din urmă aplicabil accesului la profesia de avocat și ar constitui astfel o exercitare abuzivă a dreptului de stabilire, contrară obiectivelor acestei directive.” (s.n. – Șt.N.). Într-adevăr, potrivit jurisprudenței constante a C.J.U.E., „justițiabilii nu se pot prevala în mod fraudulos sau abuziv de normele Uniunii (a se vedea în special Hotărârea Halifax și alții, C-255/02, EU:C:2006:121, punctul 68, precum și Hotărârea SICES și alții, C-155/13, EU:C:2014:145, punctul 29).” (s.n. – Șt.N.), astfel încât „un stat membru are dreptul să ia măsurile menite să împiedice ca, profitând de posibilitățile create de Tratatul FUE[5], unii dintre resortisanții săi să încerce să se sustragă în mod abuziv de la aplicarea normelor din legislația lor națională (a se vedea Hotărârea Inspire Art, C-167/01, EU:C:2003:512, punctul 136).”.

Cu toate acestea, C.J.U.E. a reținut în Hotărârea pronunțată la 17 iulie 2014 că situația avocaților Torresi „constituie una dintre ipotezele în care obiectivul Directivei 98/5 este atins și nu poate constitui în sine o exercitare abuzivă a dreptului de stabilire rezultat din articolul 3 din Directiva 98/5.” (s.n. – Șt.N.)[6], iar „împrejurarea că resortisantul unui stat membru a ales să dobândească o calificare profesională în alt stat membru decât cel în care locuiește în scopul de a beneficia de o legislație mai favorabilă nu permite în sine (…) să se rețină existența unui abuz de drept.” (s.n. – Șt.N.)[7].

Nu este relevant, a arătat C.J.U.E., nici faptul că depunerea la autoritatea competentă din statul membru gazdă a cererii de înscriere în tabloul „avocaților stabiliți” s-a realizat la scurt timp după obținerea titlului profesional în statul membru de origine, de vreme ce art. 3 din Directiva 98/5/CE nu prevede condiția dovedirii unei perioade de experiență practică în calitate de avocat în statul membru de origine.[8]

Deosebit de importante sunt și concluziile Avocatului General în sensul că „nu poate fi considerat relevant faptul că avocatul este un cetățean al statului membru gazdă” (punctul 88), neexistând vreun „indiciu că legiuitorul Uniunii a intenționat să permită statelor membre să practice o discriminare inversă, împiedicându-i pe propriii cetățeni să beneficieze de drepturile create prin Directiva 98/5” (punctul 90) (s.n. – Șt.N.).

Așa fiind, Marea Cameră a C.J.U.E. a conchis că „nu poate constitui o practică abuzivă deplasarea unui resortisant al unui stat membru în alt stat membru pentru a obține în acesta calificarea profesională de avocat în urma promovării unor examene universitare și revenirea sa în statul membru al cărui resortisant este pentru a exercita în acesta profesia de avocat sub titlul profesional dobândit în statul membru în care s-a obținut această calificare profesională”.

2. În ceea ce privește a doua întrebare, opinia instanței de trimitere a fost aceea că art. 3 din Directiva 98/5/CE ar permite resortisanților italieni care obțin titlul profesional de avocat în alt stat membru al Uniunii Europene decât Italia să exercite profesia de avocat în Republica Italiană prin „eludarea articolului 33 alineatul 5 din Constituția italiană, care condiționează accesul la profesia de avocat de promovarea unui examen de stat.”, „reglementare care face parte din identitatea națională italiană”, fiind astfel încălcat art. 4 alin. (2) TUE.

Față de această susținere, C.J.U.E. a arătat că art. 3 din Directiva 98/5/CE „nu este, în orice caz, susceptibil să afecteze structurile fundamentale politice și constituționale și nici funcțiile esențiale ale statului membru gazdă în sensul articolului 4 alineatul (2) TUE”.[9] Foarte important de reținut este faptul că, astfel cum rezultă din concluziile Avocatului General și se confirmă în considerentele Hotărârii C.J.U.E. din 17 iulie 2014, însuși guvernul italian, în cadrul ședinței, „a afirmat că nu este de acord cu considerațiile expuse de instanța de trimitere în cererile sale de decizie preliminară privind un posibil conflict între Directiva 98/5 și articolul 33 alineatul 5 din Constituția italiană.” (punctul 101) (s.n. – Șt.N.).

Mai mult, C.J.U.E. a subliniat că art. 3 din Directiva 98/5/CE „nu reglementează accesul la profesia de avocat, nici exercitarea acestei profesii sub titlul profesional eliberat în statul membru gazdă” (s.n. – Șt.N.), astfel că solicitarea de înscriere în tabloul „avocaților stabiliți” formulată în temeiul acestui text „nu este de natură să permită să se eludeze aplicarea legislației statului membru gazdă referitoare la accesul la profesia de avocat.”. De altfel, Avocatul General a remarcat că întrebarea instanței de trimitere „pare să se bazeze pe o premisă greșită” (punctul 102), în condițiile în care petenții Torresi „nu au solicitat autorităților competente înscrierea în tabloul avocaților sub titlul profesional din țara gazdă (˶avvocato˝)”[10] (punctul 103) (s.n. – Șt.N.), ci „au solicitat să li se permită practicarea profesiei de avocat în Italia sub titlul profesional din statul membru de origine (˶abogado˝), în conformitate cu articolul 4 alineatul (1) din Directiva 98/5[11]” (ibidem). Așa fiind, apare ca deplin judicioasă concluzia Avocatului General: „faptul de a nega cetățenilor săi posibilitatea de a profesa ca ˶abogado˝ în Italia (…) nu numai că ar impieta asupra competențelor rezervate Regatului Spaniei, dar ar aduce atingere și principiului recunoașterii reciproce care stă la baza sistemului instituit prin Directiva 98/5.” (punctul 104) (s.n. – Șt.N.).

Prin urmare, C.J.U.E. a stabilit că „examinarea celei de a doua întrebări adresate nu a evidențiat niciun element de natură să afecteze validitatea articolului 3 din Directiva 98/5.”

§III. Consecințele Hotărârii C.J.U.E. din 17 iulie 2014 în privința regimului juridic aplicabil cetățenilor români care au obținut calificarea profesională de avocat în unul dintre statele membre ale Uniunii Europene – altul decât România – și doresc să exercite profesia de avocat pe teritoriul românesc sub titlul profesional din statul membru de origine

1. Esențial pentru corecta înțelegere a situației ce a generat întrebările preliminare analizate în cele ce precedă este faptul că – așa cum a sesizat și Avocatul General în concluziile sale – cetățenii italieni Torresi s-au prevalat de titlul profesional dobândit în Spania [în speță, statul membru de origine, conform art. 1 alin. (2) lit. (b) din Directiva 98/5/CE] pentru a exercita, cu acest titlu, profesia de avocat pe teritoriul Italiei [în speță, statul membru gazdă, conform art. 1 alin. (2) lit. (c) din Directiva 98/5/CE].

Cazul a fost unul inedit pentru profesia de avocat din Republica Italiană, așa cum ar putea fi și pentru Corpul profesional al avocaților din România.

2. În concret, dacă în ipoteza de mai sus s-ar afla un avocat cetățean român care ar dori să profeseze în România sub titlul profesional din statul membru al Uniunii Europene în care și-a obținut calificarea profesională (în cazul nostru, Spania), conform art. 3 alin. (1) din Directiva 98/5/CE acesta are obligația de a se înregistra la autoritatea competentă română.

Mai precis, este obligatoriu ca solicitantul să fie înscris – în temeiul art. 13 alin. (6) coroborat cu art. 103 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat (în continuare, Legea nr. 51/1995)[12] – în tabloul special al avocaților străini[13] ținut de baroul român în circumscripția căruia petentul intenționează să exercite activitatea.

Procedural, în conformitate cu dispozițiile art. 3 alin. (2) din Directiva 98/5/CE și ale art. 103 alin. (2) și (3) din Legea nr. 51/1995, autoritatea română competentă (baroul membru al U.N.B.R.) îl va înscrie pe avocatul solicitant în tabloul respectiv exclusiv pe baza prezentării de către acesta a unui certificat care atestă înregistrarea lui la autoritatea competentă din statul membru de origine (baroul spaniol), document ce trebuie să fie eliberat cu cel mult 3 luni înainte de formularea cererii de înscriere în tabloul avocaților din România; baroul român va informa baroul spaniol despre această formalitate.

Mai reținem aici că, potrivit art. 3 alin. (4) din Directiva 98/5/CE și art. 103 alin. (4) din Legea nr. 51/1995, la publicarea numelor avocaților înscriși în România, autoritatea română competentă va publica și numele avocaților înscriși în urma procedurii mai sus prezentate.

3. Distinct de aspectul înscrierii avocatului cetățean român în tabloul special al avocaților străini ținut de un barou din România, vom analiza în continuare drepturile și obligațiile sale în exercitarea efectivă a profesiei pe teritoriul României și procedura pe care barourile române trebuie să o urmeze.

În primul rând, trebuie subliniat că avocaților care au obținut calificarea profesională în unul dintre statele membre ale Uniunii Europene (în afară de România), Spațiului Economic European sau în Confederația Elvețiană li se aplică prevederile art. 98 coroborat cu art. 96 alin. (2), art. 97 lit. a) și art. 102 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, texte la a căror redactare legiuitorul român a avut în vedere dispozițiile art. 5 alin. (1) coroborat cu art. 2 teza întâi din Directiva 98/5/CE. Așa fiind, reținem că un avocat (în cazul nostru, cetățean român) autorizat să-și desfășoare activitățile profesionale sub titlul profesional corespunzător obținut într-un stat membru al Uniunii Europene (în cazul nostru, Spania) care profesează în România sub titlul profesional din statul membru de origine poate desfăşura cu caracter permanent[14] aceleaşi activităţi profesionale ca şi avocaţii care profesează sub titlul profesional obţinut în România, poate acorda asistenţă juridică şi poate reprezenta persoane fizice sau persoane juridice în faţa instanţelor române, referitor la dreptul statului membru de origine (în cazul nostru, dreptul spaniol), dreptul comunitar, dreptul internaţional, precum şi dreptul românesc, cu respectarea regulilor de procedură aplicabile în faţa instanţelor române.

În al doilea rând, în temeiul art. 99 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, text care a avut în vedere dispozițiile art. 4 alin. (1) coroborat cu art. 1 alin. (2) lit. (a) din Directiva 98/5/CE, un avocat cetățean român care profesează în România sub titlul profesional obținut în Spania va utiliza denumirea sub care își exercită profesia în statul membru de origine, exprimată în limba oficială sau în una dintre limbile oficiale ale statului spaniol: ˶abogado˝/˶advocat˝/˶avogado˝/˶abokatu˝. Dacă este cazul, conform art. 99 alin. (2) din Legea nr. 51/1995, pe lângă această denumire, se va menționa, alături de forma juridică de exercitare a profesiei în România, și forma juridică a grupării din Spania[15], grupare din care, prin ipoteză, ar face parte respectivul avocat. În temeiul art. 99 alin. (3) din Legea nr. 51/1995, în acord cu art. 4 alin. (2) teza întâi din Directiva 98/5/CE, autoritatea română competentă (baroul) poate solicita respectivului avocat să indice gruparea profesională din care face parte în Spania, reglementare ce se coroborează cu dispozițiile art. 108 alin. (3) din aceeași lege, de unde rezultă că avocatul cetățean român care intenționează să profeseze sub titlul profesional din Spania va informa baroul român asupra faptului că este membru al unei forme de exercitare a profesiei în statul membru de origine și va furniza toate detaliile relevante despre acea grupare. Mai reținem aici că, tot în temeiul art. 99 alin. (3) din Legea nr. 51/1995, baroul român poate cere avocatului în cauză să indice autoritatea judiciară în cadrul căreia acesta este admis să-și exercite profesia, potrivit legii spaniole.

În al treilea rând, notăm faptul că, în temeiul art. 105 coroborat cu art. 96 alin. (1) lit. b) și cu art. 15 lit. a) din Legea nr. 51/1995, în acord cu dispozițiile art. 1 alin. (1) și (3) coroborat cu art. 8 din Directiva 98/5/CE, avocatul respectiv va putea profesa ca salariat[16] în oricare dintre formele de exercitare a profesiei reglementate pentru avocații care activează sub titlul obținut în România.

În al patrulea rând, conform art. 104 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, text redactat cu observarea art. 6 alin. (2) din Directiva 98/5/CE, avocatului în cauză i se va asigura reprezentarea corespunzătoare în asociațiile profesionale ale avocaților din România, el având cel puțin dreptul de a participa la alegerea organelor de conducere ale acestor asociații.

În al cincilea rând, față de dispozițiile art. 104 alin. (2) și (3) din Legea nr. 51/1995, adoptate în acord cu prevederile art. 6 alin. (3) din Directiva 98/5/CE, reținem că, spre deosebire de avocații care și-au obținut titlul profesional în România[17], avocatul cetățean român care ar dori să profeseze în țara noastră sub titlul profesional din Spania va fi obligat fie să se asigure pentru răspundere profesională, fie să devină membru al Casei de Asigurări a Avocaților[18], el putând fi chiar scutit de aceste obligații dacă face dovada unei asigurări plătite sau a unei alte garanții date în condițiile legii statului membru de origine, în măsura în care asigurarea sau garanția este echivalentă în privința condițiilor și a acoperirii; dacă acoperirea este doar parțială, el va trebui să încheie o asigurare suplimentară pentru a acoperi aspectele ce nu se regăsesc în asigurarea sau în garanția dată potrivit reglementărilor spaniole.

În al șaselea rând, potrivit art. 106 din Legea nr. 51/1995, text redactat prin raportare la dispozițiile art. 6 alin. (1) din Directiva 98/5/CE, avocatul respectiv se va supune regulilor de conduită profesională prevăzute de legea română și de Statutul profesiei[19], ca și avocații care profesează sub titlul profesional obținut în România, desigur, pentru activitățile desfășurate pe teritoriul țării noastre.

În al șaptelea rând, conform art. 107 din Legea nr. 51/1995, în acord cu prevederile art. 7 din Directiva 98/5/CE, avocatul în discuție va răspunde disciplinar pentru nerespectarea dispozițiilor acestei legi sau ale Statutului profesiei, potrivit reglementărilor din Capitolul VI („Răspunderea disciplinară”) al actului normativ român. Menționăm că, anterior inițierii procedurii disciplinare, baroul român va informa în cel mai scurt timp autoritatea competentă din Spania, căreia îi va furniza orice informații utile în cauză și va coopera cu aceasta pe tot parcursul desfășurării procedurii. Mai reținem că retragerea permanentă sau temporară de către autoritatea spaniolă a autorizației de exercitare a profesiei va avea ca efect obligatoriu interdicția temporară sau, după caz, permanentă pentru avocatul respectiv de a profesa în România sub titlul obținut în Spania.

§IV. Concluzii

1. Hotărârea pronunțată de Marea Cameră a C.J.U.E. la 17 iulie 2014 nu face altceva decât să confirme dreptul unui cetățean al oricărui stat membru al Uniunii Europene, care a obținut calificarea profesională de avocat în unul dintre celelalte state membre, de a-și exercita profesia pe teritoriul statului al cărui resortisant este (devenit stat membru gazdă), sub titlul profesional dobândit în statul membru de origine, în temeiul dispozițiilor Directivei 98/5/CE.

2. În cazul în care un cetățean român ar obține calificarea profesională de avocat în unul dintre statele membre ale Uniunii Europene – altul decât România – (sau în unul dintre statele din Spațiul Economic European ori în Confederația Elvețiană) și ar dori să-și exercite profesia pe teritoriul românesc sub titlul profesional astfel dobândit, devin incidente dispozițiile referitoare la această încadrare juridică din Capitolul VIII („Exercitarea în România a profesiei de către avocații care au obținut calificarea profesională în unul dintre statele membre ale Uniunii Europene și ale Spațiului Economic European”) al Legii nr. 51/1995.

[1] Directiva 98/5/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 februarie 1998 de facilitare a exercitării cu caracter permanent a profesiei de avocat într-un stat membru, altul decât cel în care s-a obținut calificarea, publicată în JO L nr. 77 din 14.03.1998, p. 36-43. Pentru analiza acestei directive, a se vedea C.A. Zamfirescu, Exercitarea profesiei de avocat de către avocatul român în statele Uniunii Europene și ale Spațiului Economic European, în revista Avocatul nr. 1/2009, p. 15-17.

[2] Tratatul privind Uniunea Europeană.

[3] Conform art. 3 alin. (1) din Directivă „Un avocat care dorește să profeseze într-un alt stat membru decât cel în care și-a obținut calificarea profesională este obligat să se înregistreze la autoritatea competentă din acel stat.”.

[4] În jurisprudența sa, C.J.U.E. a stabilit că „Directiva 98/5 nu permite ca înregistrarea unui avocat de către autoritatea competentă din statul membru gazdă să fie condiționată de îndeplinirea altor condiții precum o întrevedere pentru a verifica cunoașterea limbii” – a se vedea Hotărârea din 19 septembrie 2006, Wilson, C-506/04, Rec., p. I-8613, punctul 70.

[5] Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

[6] Mai mult, Avocatul General Nils Wahl a reținut în concluziile sale, prezentate la 10 aprilie 2014 în Cauzele conexate C-58/13 și C-59/13, următoarele: „după cum au observat în mod corect guvernul polonez și guvernul român, practica națională aflată în discuție (a statului italian, paranteza noastră Șt.N.) este, în esență, echivalentă cu a trata drept abuziv un comportament care, dimpotrivă, constituie chiar unul dintre tipurile de comportament pe care legiuitorul Uniunii a intenționat să îl permită.” (punctul 87) (s.n. – Șt.N.)

[7] C.J.U.E. a reținut de altfel, în jurisprudența sa, următoarele: „faptul că un cetățean al Uniunii dorește să profite de legislația avantajoasă aflată în vigoare într-un alt stat membru decât statul său de reședință nu îl poate lipsi în sine de dreptul de a invoca libertățile prevăzute de tratatele Uniunii” – a se vedea Hotărârea din 12 septembrie 2006, Cadbury Schweppes și Cadbury Schweppes Overseas, C-196/04, Rec., p. I-7995, punctul 36; „dreptul resortisanților unui stat membru de a alege în ce stat membru doresc să își obțină titlul profesional este inerent exercitării, în cadrul unei piețe unice, a libertăților fundamentale garantate prin tratatele Uniunii” – a se vedea Hotărârea din 23 octombrie 2008, Comisia/Spania, C-286/06, Rep., p. I-8025, punctul 72.

[8] A se vedea și Hotărârea din 22 decembrie 2010, Koller, C-118/09, Rep., p. I-13627, punctele 34 și 40.

[9] Avocatul General a făcut în acest sens o remarcă elocventă: „Nu ne este clar de ce admiterea în barou a cetățenilor Uniunii care au obținut un titlu profesional într-un alt stat membru ar reprezenta o amenințare atât de mare la adresa ordinii juridice italiene, încât s-ar putea considera că aduce atingere identității naționale italiene.”.

[10] Avocatul General a reținut ca fiind corecte susținerile guvernelor spaniol și polonez, în sensul că „Italia va continua să își exercite competența privind accesul în profesia de ˶avvocato˝”.

În legătură cu acest aspect se cuvin însă menționate și observațiile scrise ale guvernului român formulate de Agentul Guvernamental al României pentru C.J.U.E.: „13. Directiva 98/5/CE, așa cum reiese chiar din titlul său, nu are ca obiect armonizarea reglementării statelor membre cu privire la dobândirea calității de avocat. Această chestiune rămâne în întregime în competența statelor membre. Ea nu stabilește reguli referitoare la situații de natură strict internă și nu aduce atingere legislației naționale care reglementează accesul la și exercitarea profesiei de avocat sub titlul profesional utilizat în statul membru gazdă.” (s.n. – Șt.N.).

[11] Conform art. 4 alin. (1) din Directivă „Un avocat care profesează într-un stat membru gazdă sub titlul profesional din statul membru de origine este obligat să își exercite profesia sub acest titlu, care trebuie indicat în limba oficială sau într-una din limbile oficiale ale statului membru de origine, în mod inteligibil și astfel încât să se evite confuzia cu titlul profesional din statul membru gazdă.” (s.n. – Șt.N.). Adoptarea acestei reglementări a fost explicată prin prisma „protejării adecvate a intereselor clienților din statul de primire (…) în așa fel încât clienții actuali sau potențiali ai avocatului străin în cauză să cunoască împrejurarea că acesta nu a dobândit o calificare profesională în exercitarea dreptului lor național” (s.n. – Șt.N.) – T.G. Savu, Comentariu la Hotărârea Curții de Justiție a Comunităților Europene (actuala C.J.U.E.) din 7 noiembrie 2000 (Rec., p. I-9131), în Pandectele Române nr. 3/2002, p. 184.

[12] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 7 februarie 2011, în temeiul art. VI din Legea nr. 270/2010 privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 872 din 28 decembrie 2010, dându‑se textelor o nouă numerotare. Legea a fost ulterior modificată prin: O.U.G. nr. 10/2011 privind abrogarea alin. (8) al art. 39 din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 14 februarie 2011); Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2010); Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012), modificată prin O.U.G. nr. 4/2013 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 68 din 31 ianuarie 2013); Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 757 din 11 decembrie 2012).

[13] Reglementat în anexa nr. VIII la Statutul profesiei de avocat (în continuare, Statutul profesiei) adoptat prin Hotărârea Consiliului Uniunii Naționale a Barourilor din România (în continuare, Consiliul U.N.B.R.) nr. 64/2011 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 898 din 19 decembrie 2011), cu modificările și completările aduse prin: Hotărârea nr. 7/2012 a Consiliului U.N.B.R. (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 594 din 20 august 2012); Hotărârea nr. 769/2013 a Consiliului U.N.B.R. (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 497 din 7 august 2013); Hotărârea nr. 852/2013 a Consiliului U.N.B.R. (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 16 ianuarie 2014). A se vedea și Șt. Naubauer, Legea organizării și exercitării profesiei de avocat. Explicații teoretice și practice (articolele 1-28), Editura Universul Juridic, București, 2013, p. 193.

[14] Deși nu face obiectul prezentului studiu, menționăm că, în mod evident, acest avocat își poate exercita ocazional profesia în România, sub forma prestării de servicii, în condițiile art. 110 și 111 din Legea nr. 51/1995. Pentru observații în legătură cu regimul juridic aplicabil acestei activități, a se vedea: C.A. Zamfirescu, op. cit., p. 14-15; Șt. Naubauer, Modificările aduse Statutului profesiei de avocat prin Hotărârea nr. 10/2007 a Uniunii Naționale a Barourilor din România (§VIII. Exercitarea profesiei în România de către avocații care au obținut titlul profesional în statele din Uniunea Europeană și Spațiul Economic European), în Pandectele Române nr. 7/2007, p. 250.

[15] Potrivit art. 108 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 „Unul sau mai mulți avocați din aceeași grupare ori din același stat membru, care profesează sub titlul profesional din statul membru de origine, pot profesa în România prin înființarea unui sediu secundar al grupării respective, organizat în orice formă de exercitare a profesiei de avocat prevăzută de legea română.” (s.n. – Șt.N.).

[16] Pentru analiza regimului juridic aplicabil acestei modalități de exercitare a profesiei de avocat în România, a se vedea Șt. Naubauer, Legea organizării și exercitării profesiei de avocat. Explicații teoretice și practice (articolele 1-28), cit. supra, p. 108-110.

[17] Conform art. 42 din Legea nr. 51/1995, avocatul este obligat să se asigure pentru răspunderea profesională, în condițiile art. 231 din Statutul profesiei, iar potrivit art. 92 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 51/1995, avocatul înscris în barou, cu drept de exercitare a profesiei, este obligat să contribuie la constituirea fondului Casei de Asigurări a Avocaților, ca membru de drept al acestei Case, astfel cum prevede art. 318 alin. (1) din Statutul profesiei. Prin urmare, pentru avocatul care profesează pe teritoriul românesc sub titlul profesional dobândit în România, cele două obligații sunt cumulative.

[18] Art. 6 alin. (3) din Directiva 98/5/CE reglementează alternativa afilierii „la un fond de garantare profesională”.

[19] Dar și normelor din Codul deontologic al avocaţilor din Uniunea Europeană adoptat în Sesiunea Plenară din data de 28 octombrie 1998 şi ulterior modificat în Sesiunile Plenare ale Consiliului Barourilor Uniunii Europene (CCBE) din 28 noiembrie 1998, 6 decembrie 2002 şi 19 mai 2006. Reamintim că, în aplicarea Hotărârii Congresului avocaţilor din 19 – 20 iunie 1999, prin Decizia nr. 1486 din 27 octombrie 2007 a Comisiei Permanente a U.N.B.R. (publicată pe site-ul www.unbr.ro), Codul deontologic al avocaţilor din Uniunea Europeană se aplică în România ca fiind şi Codul deontologic al avocatului român, de la data de 1 ianuarie 2007.