Mecanisme de actualizare a creanţei consacrate de noul cod civil

23 iunie 2014


Lect. Univ. Dr. Felicia ROŞIORU

1. Noul Cod civil – Legea nr. 287 din 2009 – a bulversat lumea juridică prin modificările aduse raporturilor civile. Dincolo se schimbările aduse în reglementarea diferitelor instituţii juridice, Noul Cod civil a marcat o importantă schimbare de paradigmă în ceea ce priveşte protecţia drepturilor creditorului. Rezoluţiunea judiciară, posibilitatea de a oferi debitorului un termen pentru executarea creanţei, obligaţiile privind punerea în întârziere, dar mai ales principiul nominalismului monetar au fost văzute, sub imperiul Codului civil din 1864, ca reguli în favoarea debitorului,  creditorul fiind de regulă ţinut să suporte efectele deprecierii monetare. Dimpotrivă, cel puţin o parte a prevederilor Noului Cod civil par a fi favorabile creditorului, noua reglementare accentuând obligaţia de executare a obligaţiei cu bună-credinţă, întocmai şi la termenul stipulat contractual[1], permiţând în caz contrar creditorului să „scape” din corsetul contractului neexecutat pe calea rezoluţiunii unilaterale. De asemenea, unele prevederi ale Noului Cod civil par a fi favorabile creditorului şi în ceea ce priveşte suportarea efectelor deprecierii monetare, consacrând prin textele sale trei modalităţi de actualizare a creanţei: indexarea, impreviziunea şi mecanismul datoriilor de valoare.

Din punctul nostru de vedere, Noul Cod civil a realizat trecerea, în raporturile civile, de la o perspectivă tradiţională, nominalistă[2], la o perspectivă valoristă, manifestată în doctrina şi practica judiciară şi sub imperiul Codului civil din 1864, de exemplu în ceea ce priveşte actualizarea chiriei în contractele de locaţiune, a întinderii întreţinerii sau evaluarea întinderii prejudiciului la data pronunţării hotărârii judecătoreşti. Astfel, valorismul tinde să înlocuiască, în contemporaneitate, locul „eliberat” de nominalismul monetar, devenit un simplu principiu supletiv[3].

Nu ne vom opri în prezenta lucrare asupra teoriei impreviziunii, ea fiind analizată pe larg şi cuprinzător în numeroase lucrări[4].

2. Prevederile Noului Cod civil privind indexarea creanţelor, impreviziunea în contracte şi mecanismul datoriilor de valoare denotă conştientizarea efectelor pernicioase ale ignorării fenomenelor economice în raporturile civile şi ale limitării rolului monedei la o simplă unitate de plată. Rolul monedei de măsură a valorii (constituind mijlocul general de evaluare a bunurilor, echivalentul general al mărfurilor) şi de mijloc de acumulare[5] au condus la regândirea raporturilor patrimoniale. Se circumscrie astfel o dublă perspectivă asupra monedei, necesară a fi luată în considerare de teoria obligaţiilor: din perspectiva rolului său juridic, moneda constituie un mijloc de liberare, de lichidare sau de stingere a datoriilor, însă în accepţiune economică, ea conferă deţinătorului său o putere de cumpărare[6].

În acest context s-a formulat teoria valoristă[7] cu privire la monedă şi la obligaţiile pecuniare, potrivit căreia nu poate şi nu trebuie absolutizată identitatea unităţii monetare, ci ori de câte ori valoarea intrinsecă a acesteia a suferit modificări, suma de bani trebuie reevaluată pentru a avea aceeaşi putere de cumpărare ca şi cea iniţial stipulată de părţi[8]. În acest mod, valorismul tinde a integra valoarea în interiorul obligaţiei pecuniare.

Pe lângă facilitatea stingerii obligaţiei pecuniare, moneda fiind bunul fungibil subiectiv prin excelenţă, raţiunea de a fi a acestor obligaţii rezidă în capacitatea de tezaurizare a monedei. Interesul părţilor contractante, indubitabil, vitează esenţa acesteia, puterea de cumpărare pe care o reprezintă şi nu un număr oarecare de unităţi monetare. Acesta este postulatul care a stat la baza naşterii, dezbaterii şi, în final, acceptării indexării şi datoriilor de valoare, atât ca expresie a tezei valoriste, cât şi ca metodă practică de înlăturare, sau cel puţin de diminuare, a inechităţilor generate de situaţia economică inflaţionistă şi scăderea puterii de cumpărare a monedei.

         I. Indexarea creanţelor potrivit Noului Cod civil                 

         3. Indexarea, sub aspect funcţional, reprezintă procedeul de relaţionare a două valori, mai exact de corelare a variaţiilor valorii economice a obligaţiei cu un element de referinţă. În accepţiune juridică, indexarea reprezintă procedeul de reevaluare de plin drept a cuantumului unei sume obiect al obligaţiei pecuniare, în funcţie de variaţia  unui indice de referinţă, stabilit prin voinţa părţilor sau cea a unei autorităţi. Recurgerea la indexare se realizează în scopul menţinerii echilibrului între prestaţiile datorate, prin acoperirea deprecierii valorii monedei naţionale şi păstrarea în timp a puterii sale de cumpărare[9].

Elementul esenţial pentru modul de comparare şi relaţionare a valorilor în operaţia de indexare este automatismul, respectiv modificarea cuantumului sumei datorate printr-o simplă operaţie matematică de proporţionalitate. Pe cale de consecinţă, dacă între data naşterii obligaţiilor pecuniare şi data scadenţei s-a constatat şi recunoscut (de regulă), fie între părţi, fie oficial, variaţia indicelui (mărimii) de referinţă, prin încorporarea sa în creanţă are loc reevaluarea, fără a mai fi necesară o nouă negociere între părţi sau intervenţia actuală a autorităţii.

4. Indexarea contractuală exprimă manifestarea părţilor diligente, care doresc să se pună la adăpost faţă de riscurile deprecierii monetare, constituind forma de indexare prin excelenţă. Clauzele de indexare reprezintă convenţiile prin care părţile unui raport juridic contractual stabilesc cuantumul sumei obiect al obligaţiilor pecuniare – ce incumbă ambelor părţi sau doar uneia dintre ele – ca variabil de plin drept. Variabilitatea cuantumului obligaţiei de plată se determină prin raportare la evoluţia unor indici aleşi consensual, în scopul acoperirii deprecierii valorii monedei naţionale şi asigurării echilibrului valoric între prestaţiile stipulate[10]. Cuantumul datoriei se va stabili prin înmulţirea numărului de unităţi monetare cu indicele de calcul (etalonul) reprezentând variaţia valorică a puterii de cumpărare a elementului de comparaţie. De exemplu, stabilirea preţurilor în euro pe teritoriul României exprimă de fapt o clauză de indexare. Din punct de vedere juridic, o chirie de 250 de euro exprimă un preţ indexat în funcţie de cursul de schimb al monedei euro, calculat prin înmulţirea numărului de unităţi monetare (250) cu indicele de calcul (etalonul) ales, respectiv cursul monedei euro.

Raţiunea acestor clauze constă în asigurarea stabilităţii monetare, astfel încât creditorul să poată primi exact contravaloarea a ceea ce a dat, din punct de vedere subiectiv, printr-o previziune justă a evenimentelor. Echilibrul valoric între prestaţiile stipulate este privit abstract, ca putere de cumpărare. În egală măsură, acest echilibru este asigurat din punct de vedere subiectiv, ţinând cont de evaluarea realizată de părţi şi de indicele ales; nu este vorba, aşadar, despre o echivalenţă perfect matematică. Indexarea se vădeşte necesară din considerente de asigurare a securităţii în relaţiile juridice, căci dincolo de a reprezenta un procedeu de “ajustare” a monedei, ea asigură îndeplinirea de către aceasta, în mod corect, a funcţiilor sale, asigurând creditorului un echilibru între puterea de cumpărare existentă şi cea care se doreşte a fi dobândită[11].

Pentru a asigura echilibrul valoric între prestaţiile stipulate şi a contracara efectele deprecierii monetare este necesar ca indicele ales, în funcţie de care se realizează indexarea creanţei, să fie uşor de cunoscut şi de verificat, atât de către părţile raportului juridic, cât şi de alte persoane sau autorităţi chemate să statueze asupra acestui raport; să fie adecvaţi relaţiei concrete a părţilor; să existe şi să acţioneze în timp până la momentul executării obligaţiei pecuniare a părţilor.

Una din primele forme de contracarare a devalorizării monetare, clauza de indexare realizează simbioza între acest efect şi evitarea intervenţiei judecătorului în contracte. Sistemul poate însă genera dificultăţi legate de caracterul licit al indicelui sau de dispariţia acestuia. Dincolo de acestea, inconveniente majore pot fi legate de variaţiile însăşi ale indicelui de referinţă ales[12]. Riscul în ceea ce privesc clauzele de indexare este determinat de incertitudinea cursului indicelui de calcul (etalonului) sau a variaţiei valorice a acestuia: „creditorul nu mai este, aşadar, supus deprecierii valorii monetare, ci destinului valorii alese”[13].

5. În ceea ce priveşte indexarea legală, legiuitorul alege adesea să modifice obligaţiile părţilor unui raport juridic, instituind direct mecanismul indexării (augmentarea sau diminuarea  – de plin drept, a cuantumului unei datorii băneşti, proporţional cu variaţia unui indice determinat). Sistemul nostru legislativ admite şi utilizează frecvent acest procedeu, cu preponderenţă în raporturile de  muncă, pentru corelarea salariilor sau altor venituri ale populaţiei cu evoluţia preţurilor[14].

Noul Cod civil prevede într-o serie de texte indexarea creanţei de drept, automată, cu rata inflaţiei, din raţiunea evidentă de protejare a creditorului contra efectelor deprecierii monetare. Este adevărat însă că legiuitorul este preocupat să protejeze îndeosebi creditorul unei obligaţii alimentare, respectiv a unei obligaţii care izvorăşte din raporturile de familie ori se află în strânsă legătură cu nevoile traiului zilnic al creditorului.

Astfel, Noul Cod civil prevede indexarea trimestrială, de drept, cu rata inflaţiei, în cazul prestaţiei compensatorii[15] stabilite în bani (art. 394 alin. 2) şi a pensiei de întreţinere stabilită într-o sumă fixă (art. 531 alin. 2). De asemenea, Noul Cod civil prevede, în lipsă de stipulaţie contrară, plata trimestrială în avans şi indexate în funcţie de rata inflaţiei a ratelor de rentă (art. 2248 alin. 1), respectiv a obligaţiei de întreţinere stabilite în bani de către instanţa judecătorească[16], care în concepţia noii reglementări este asimilată înlocuirii întreţinerii prin rentă, devenind aplicabile dispoziţiile care reglementează contractul de rentă viageră[17].

În alte cazuri însă – dar tot în legătură cu raporturile de familie – Noul Cod civil prevede indexarea cu rata inflaţiei alternativ cu mecanismul datoriilor de valoare. Este vorba despre prevederile art. 1091 privind stabilirea rezervei succesorale şi a cotităţii disponibile şi ale art. 1153 privind evaluarea bunului în cazul raportului prin echivalent.

6. În ceea ce priveşte stabilirea rezervei succesorale şi a cotităţii disponibile, pentru a realiza operaţiunea de reunire fictivă, doar pentru calcul, la activul net, a valorii donaţiilor făcute de cel care lasă moştenirea se va lua în considerare „valoarea bunurilor donate la data deschiderii moştenirii, ţinându-se însă cont de starea lor în momentul donaţiei, din care se scade valoarea eventualelor sarcini asumate prin contractele de donaţie. Dacă bunurile au fost înstrăinate de donatar, se ţine seama de valoarea lor la data înstrăinării. Dacă bunurile donate au fost înlocuite cu altele, se ţine cont de valoarea, la data deschiderii moştenirii, a bunurilor intrate în patrimoniu şi de starea lor la momentul dobândirii. Totuşi, dacă devalorizarea bunurilor intrate în patrimoniu era inevitabilă la data dobândirii, în virtutea naturii lor, înlocuirea bunurilor nu este luată în considerare. În măsura în care bunul donat sau cel care l-a înlocuit pe acesta a pierit fortuit, indiferent de data pieirii, donaţia nu se va supune reunirii fictive”.

În cazul în care donaţia a constat în sume de bani, acestea sunt supuse indexării în raport cu indicele inflaţiei, corespunzător perioadei cuprinse între data intrării lor în patrimoniul donatarului şi data deschiderii moştenirii.

În mod similar, în ceea ce priveşte evaluarea bunului în cazul raportului prin echivalent, Noul Cod civil prevede că se va lua în considerare „valoarea bunului donat la momentul judecăţii, ţinându-se însă cont de starea lui în momentul donaţiei, din care se scade valoarea, la momentul judecăţii, a sarcinilor asumate prin contractul de donaţie. Dacă bunul a fost înstrăinat de donatar anterior cererii de raport, se ţine seama de valoarea lui la data înstrăinării. Dacă bunul donat a fost înlocuit cu altul, se ţine cont de valoarea, la data raportului, a bunului intrat în patrimoniu şi de starea lui la momentul dobândirii. Totuşi, dacă devalorizarea bunului intrat în patrimoniu era inevitabilă la data dobândirii, în virtutea naturii sale, înlocuirea bunului nu este luată în considerare”. Din nou, în ceea ce privesc sumele de bani, acestea sunt supuse indexării în raport cu indicele inflaţiei, corespunzător perioadei cuprinse între data intrării lor în patrimoniul donatarului şi data realizării raportului.

În cele ce urmează, ne propunem „descifrarea” acestor prevederi legale, care consacră datorii de valoare în dreptul civil român, analizând succint, în prealabil, datoriile de valoare în general şi mecanismul de actualizare a creanţei pe care îl consacră.

II. Datoriile de valoare în dreptul civil român

 

7. Aşa cum am văzut, în materie contractuală, art. 2164 alin 2 din Noul Cod civil permite expres învoiala părţilor în sens contrar regulii nominalismului monetar, aplicabilă împrumutului ce poartă asupra unei sume de bani. Clauzele de indexare sunt aşadar permise, părţile putând prevedea de comun acord actualizarea întinderii obligaţiei lor în funcţie de un indice (sau de un etalon) ales. În unele cazuri, însuşi legiuitorul român a prevăzut, în Noul Cod civil român, actualizarea periodică în funcţie de rata inflaţiei. Există însă şi situaţii pe care părţile nu le-au prevăzut sau nu puteau reglementa contractual, precum al restituirilor consecutive nulităţii sau rezoluţiunii. În aceste situaţii, în măsura în care bunurile supuse restituirii există în natură, părţile le vor lua în starea în care se află, punându-se eventual problema degradării lor ca urmare a folosinţei sau a sporului de valoare ca urmare a diligenţelor depuse pe debitorul obligaţiei de restituire. Însă, atunci când bunul nu mai există în natură, se pune problema evaluării sale şi, mai ales, a momentului la care se realizează această evaluare (la momentul încheierii contractului, la momentul desfiinţării acestuia sau la momentul restituirii?).

Datoria de valoare a fost considerată „cel mai just” mijloc de adaptare al obligaţiei la fenomenul deprecierii monetare[18] şi de apărare faţă de perturbaţiile atrase de aceasta asupra vieţii juridice civile. Evoluţia ei, strâns legată de efectele războiului asupra situaţiei economice a Germaniei, a condus la cristalizarea a trei ipostaze iniţiale ale datoriilor de valoare (creanţele de reparaţie; creanţele de restituire şi creanţele izvorâte din îmbogăţirea fără justă cauză).

 

 1. Geneza datoriilor de valoare.

8. Geneza datoriilor de valoare este strâns legată de efectele dezastruoase pe care le-a atras războiul asupra mărcii germane. În acest context, confruntaţi cu o inflaţie virulentă, cauză de ruină a creditorilor, juriştii germani interbelici[19] au reconsiderat structura obligaţiilor monetare pentru a permite revalorizarea anumitor obligaţii, fără a contraveni nominalismului monetar, perceput încă, la acel moment, esenţial[20]. Născută la intersecţia dintre hiperinflaţie şi nominalism, datoria de valoare a fost concepută ca mijloc de justiţie individuală, urmărind corelarea valorică între datoria debitorului şi prestaţia sa liberatorie, cu contracararea devalorizării monetare.

Codul civil german din 1900, „conceput pentru o economie liberală şi paşnică”, a făcut din respectul cuvântului dat principiul fundamental al contractelor. Or, Germania Occidentală a cunoscut în următorii 50 de ani răsturnări de situaţie de toate categoriile: „două războaie mondiale, două episoade de inflaţie, criza din 1929-1930, înfrângerea şi, pentru a sfârşi, ocupaţia, au zguduit profund şi apoi au nimicit structurile politice, economice şi sociale ale acestei ţări. Viaţa juridică a suportat consecinţele acestor catastrofe, care au dezvăluit inadaptarea fundamentală a regulilor gândite pentru o epocă normală”[21]. În acest context, tribunalele au trebuit să tempereze principiul Pacta sunt servanda „şi să lichideze potrivit exigenţelor echităţii situaţii devenite intolerabile. Lupta contra eroziunii monetare a condus, în spaţiul doctrinei germane interbelice[22], la dezvoltarea teoriei datoriilor de valoare (Wertschulden), care asigură menţinerea cuantumului valoric al obligaţiilor, prin ignorarea factorului temporal, cu salvgardarea necesităţilor de stabilitate şi previzibilitate. Spre deosebire de acestea, obligaţiile „pur” monetare (Geldschulden) sunt supuse în mod esenţial principiului nominalismului şi riscurilor pe care le atrage aplicarea acestuia raporturilor juridice dominate de factorul timp. Conjunctura economică planează în general asupra obligaţiilor a căror fiinţă presupune includerea unui element temporal între momentul naşterii lor şi acela al executării. Ca urmare a trecerii timpului, între momentul naşterii obligaţiei şi cel al stingerii ei se înregistrează adesea o diferenţă valorică importantă. Or, fiind stipulate direct în valoare, Wertschulden sunt indiferente faţă de evoluţia monedei în timp.

Printr-o serie de legi monetare din 1948, obligaţiile exprimate în monedă veche, Reichsmark, au fost convertite în moneda nouă (Deutsche Mark), dar într-un raport de 10:1, indiferent de data constituirii, a scadenţei, a contra-prestaţiilor furnizate sau a calităţii părţilor. Creditorii şi-au văzut astfel amputate drepturile cu 90%, iar celor care deţineau creanţe împotriva Statului (precum bonuri de tezaur etc.) li s-au anulat titlurile de creanţă[23]. Clauzele prin care părţile urmăreau menţinerea în timp a puterii de cumpărare au fost declarate nule, fiind interzisă legarea contractuală a monedei Deutsche Mark de preţul aurului, al altor bunuri sau de cursul altei monede. În mod excepţional, legile de reformă monetară au menţinut echivalenţa între moneda nouă şi cea înlocuită doar în cazul obligaţiilor alimentare, al drepturilor rezultate din lichidarea (partajul) proprietăţii comune şi în cazul prestaţiilor în natură executate după data de 20 iunie 1948[24].

Or, având în vedere regulile economice, prevederea unor excepţii a avut o importanţă capitală. Economiştii apreciază că o modificare a unităţii monetare aplicată uniform şi care ar afecta în aceeaşi măsură toate tranzacţiile nu produce nici un fel de consecinţe: astfel, în măsura în care, ca urmare a modificării etalonului valoric, un individ ar câştiga de două ori mai mulţi bani, dar ar şi cheltui dublu pentru toate cumpărăturile sale, nu ar resimţi nicio diferenţă faţă de situaţia sa anterioară. Pe cale de consecinţă, modificarea valorii monedei şi schimbarea corelativă a nivelului preţurilor nu afectează societatea decât în măsura în care incidenţa sa se manifestă în mod inegal. Or, în practică, atunci când valoarea monedei se schimbă, acest fapt nu se răsfrânge în mod uniform asupra tuturor indivizilor şi pentru toate întrebuinţările sale[25].

În aplicarea legilor din 1948, jurisprudenţa a prevăzut o excepţie importantă din punct de vedere al temei tratate de noi: dispoziţiile legii nu priveau „datoriile preţului în valoare” (Geldwertschulden)[26], acestea menţinându-şi intactă puterea de cumpărare. Astfel, în măsura în care creanţa nu avea o expresie monetară concretă, era permisă la scadenţă remiterea unei cantităţi de bunuri sau plata echivalentului acesteia, cu menţinerea puterii de cumpărare. Din acest punct de vedere, jurisprudenţa germană în materie de păstrare a valorii în timp a fost mult mai permisivă decât cea franceză, care în cazul indexării distingea între împrumut şi celelalte contracte, respectiv între clauzele economice şi cele monetare, urmărind cu stricteţe respectarea nominalismului monetar şi a cursului forţat al monedei.

2. Ipostaze ale datoriilor de valoare.

În cursul deprecierii monetare din anii 1920 – 1924 s-au cristalizat trei ipostaze ale datoriilor de valoare: creanţele de reparaţie, creanţele de restituire şi creanţele izvorâte din îmbogăţirea fără justă cauză[27]. Treptat, ipostazelor clasice ale datoriilor de valoare li s-au adăugat şi alte creanţe în cadrul cărora jocul valorii a permis actualizarea cuantumului acestora

9. Unul din domeniile în care teoria datoriei de valoare îşi găsea cea mai frecventă şi necontestată aplicare sub imperiul Codului civil din 1864 este cel al reparării prejudiciului cauzat prin fapta ilicită. Răspunderea civilă este guvernată de principiul repunerii victimei în situaţia în care se afla anterior săvârşirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii (restitutio in integrum)[28]. Or, repararea integrală a prejudiciului presupune o revenire asupra trecutului, în sensul înlăturării tuturor consecinţelor faptei ilicite prejudiciabile. Având în vedere această raportare la un moment din trecut (starea victimei de dinaintea prejudiciului), datoria de valoare nu putea decât să găsească un teren propice de manifestare. Însă doar evoluţia în sensul consacrării evaluării prejudiciului la data pronunţării hotărârii judecătoreşti, pentru a putea ţine cont de variaţiunea cuantumului său, au permis dezvoltarea datoriilor de valoare. Pe cale de consecinţă, sub imperiul Codului civil din 1864, nominalismul monetar nu guverna şi nu limita instanţa în stabilirea despăgubirilor echivalente, ci întinderea acestora era determinată de necesitatea acoperirii juste şi integrale a prejudiciului[29].

Debitorul nu datora atât o sumă de bani, cât valoarea unei prestaţii, moneda nefiind decât un mijloc imperfect de executare[30]. Cuantumul obligaţiei de reparare este direct fixat de o valoare: cea a prejudiciului[31], fără o expresie monetară actuală[32]. Moneda nu apare, astfel, ca element constitutiv al obligaţiei, ci doar o exprimă, facilitând stingerea acesteia. Întrucât principiul acoperirii integrale şi juste a prejudiciului este frecvent „subminat” de deprecierea monedei în timp, principala preocupare a instanţelor a constat în a stabili daunele-interese astfel încât suma să corespundă cuantumului real al prejudiciului, acoperindu-l integral, indiferent de momentul concret în care survine repararea sa, obligaţia de reparare fiind originar fixată în valoare

Datoria de valoare îşi înlătură, astfel, nu doar „voalul” misterului, dar şi aparenţa unei creaţii doctrinare noi[33], având în vedere că se admitea în general în dreptul român, sub imperiul Codului civil din 1864, că prejudiciile sunt evaluate în funcţie de preţul bunurilor de la data admiterii acţiunii în reparaţie[34].

10. Deşi Noul Cod civil menţine principiul reparării integrale a prejudiciului (art. 1349 alin. 2 şi art. 1385) şi principiul repunerii victimei în situaţia anterioară săvârşirii faptei ilicite, din nefericire (din perspectiva temei analizate), el stabileşte ca dată de evaluare a prejudiciului pe cea a producerii lui (art. 1386 alin. 2). Soluţia oferită de această prevedere legală nu este cea mai potrivită,  măcar şi pentru faptul că astfel este încurajat pârâtul, autor al faptei ilicite, să amâne cât mai mult posibil soluţionarea procesului, întinderea daunelor-interese fiind fixată, conform art. 1386 alin. 2 din Noul Cod civil, la data producerii prejudiciului.

Problema momentului în funcţie de care se apreciază întinderea despăgubirii datorate este importantă şi din perspectiva respectării principiului reparării integrale a prejudiciului. Art. 1386 alin. 1 din Noul Cod civil stabileşte principiul reparării prejudiciului în natură, prin restabilirea situaţiei anterioare, iar dacă aceasta nu este cu putinţă ori dacă victima nu este interesată de repararea în natură, prin plata unei despăgubiri, stabilite prin acordul părţilor sau, în lipsă, prin hotărâre judecătorească. De asemenea, art. 1385 alin. 1 din Noul Cod civil stabileşte principiul reparării integrale a prejudiciului. Or, se poate lesne constata că niciunul din aceste principii nu este respectat prin stabilirea ca dată a evaluării cea a producerii prejudiciului. Formularea actuală a textului permite situaţii în care, în condiţii de depreciere monetară, despăgubirea primită în concret să nu fie aptă să asigure restabilirea situaţiei patrimoniale a victimei, anterioară prejudicierii, în funcţie de puterea de cumpărare actuală[35]. Mai mult, forma actuală a textului creează discrepanţe între repararea în natură a prejudiciului, care prin ipoteză asigură o repunere în situaţia anterioară perfectă, şi repararea prejudiciului prin echivalent, limitată legal la data la care acesta a fost cauzat.

S-a considerat, cu just temei, că ar fi fost preferabilă consacrarea soluţiei stabilirii despăgubirilor în funcţie de valoarea prejudiciului la data pronunţării hotărârii judecătoreşti, deoarece numai în acest mod s-ar respecta exigenţele principiului reparării integrale a prejudiciului şi i s-ar permite victimei să îşi restabilească, la preţul zilei, situaţia patrimonială avută anterior prejudicierii sale[36].

Chiar şi în contextul actualei prevederi legale, apreciem că victima ar beneficia de două posibilităţi pentru a obţine repararea integrală a prejudiciului, în echivalent valoric. Prima soluţie este oferită de prevederile art. 1385 alin. 3 din Noul Cod civil, potrivit căruia despăgubirea trebuie să cuprindă şi câştigul pe care, în condiţii obişnuite, victima ar fi putut să îl realizeze. Luăm exemplul unui litigiu care poartă asupra unui imobil, prin ipoteză imposibil de restituit în natură. În măsura în care la data cauzării prejudiciului el valora 150 000 lei, iar la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti valoarea sa de piaţă ar fi de 170 000 lei, în mod indubitabil diferenţa de 20 000 lei reprezintă un câştig pe care victima l-ar fi realizat dacă ar fi fost în continuare proprietar al imobilului. Aşadar, apreciem că victima poate cere diferenţa dintre valoarea bunului la data suferirii prejudiciului şi cea de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti, determinată de deprecierea monetară sau de jocul pieţei, al cererii şi al ofertei, pe temeiul art. 1385 alin. 3 din Noul Cod civil, cu titlu de câştig pe care, în condiţii obişnuite, victima ar fi putut să îl realizeze.

Cea de-a doua soluţie a fost afirmată în repetate rânduri în doctrină[37]. Potrivit art. 1386 alin. 4 din Noul Cod civil, în cazul prejudiciului viitor, despăgubirea, indiferent de forma în care s-a acordat, ca sumă globală sau ca prestaţii periodice, va putea fi sporită, redusă sau suprimată, dacă, după stabilirea ei, prejudiciul s-a mărit, s-a micşorat ori a încetat. Modificarea ulterioară a sumei de bani reprezentând despăgubirea pentru repararea prejudiciilor viitoare este admisă şi în cazul deprecierii monetare, respectiv în cazul scăderii evidente a puterii de cumpărare, deoarece, având în vedere natura sa de datorie de valoare, cuantumul monetar al obligaţiei de reparare poate fi recalculat astfel încât suma de bani să exprime valoarea integrală a prejudiciului cauzat. Creanţa victimei prejudiciate are ca obiect valoarea prejudiciului care i-a fost cauzat şi care trebuie acoperit pecuniar în întregime[38]. Cuantumul primar al obligaţiei este dat de valoarea prejudiciului, iar suma de bani acordată reprezintă doar instrumentul de plată, pentru a stinge obligaţia[39].

11. Soluţiile pe care le propunem în ceea ce priveşte repararea prejudiciului ar urma aceeaşi logică cu reglementarea garanţiei pentru evicţiune potrivit Noului Cod civil. Astfel, art. 1701 din Noul Cod civil prevede că, în caz de evicţiune totală, vânzătorul este ţinut la restituirea integrală a preţului primit chiar dacă, la data evicţiunii, valoarea bunului vândut a scăzut sau dacă bunul a suferit deteriorări însemnate, fie din neglijenţa cumpărătorului, fie prin forţă majoră. În mod similar, art. 1341 din Codul civil din 1864 îl obliga pe vânzător să restituie preţul vânzării (înţeles în sens larg, incluzând accesorii precum cheltuielile ocazionate de vânzare sau a celor judiciare (ocazionate de acţiunea prin care a fost evins şi de acţiunea în garanţie) chiar şi în cazul în care cumpărătorul a fost de rea-credinţă[40]. Degradarea bunului datorită unui eveniment imprevizibil nu înlătură această obligaţie de plată a valorii integrale (art. 1701, teza finală, din Noul Cod civil, art. 1342 Codul civil din 1864).

Art. 1701 alin. 3 din Noul Cod civil, similar art. 1344 din Codul civil din 1864, dă dreptul cumpărătorului să solicite contra-echivalentul sporului de valoare a bunului vândut, indiferent de cauza din care provine. Astfel, în ipoteza în care valoarea bunului a scăzut comparativ cu momentul vânzării, chiar din cauze imputabile cumpărătorului, se va restitui preţul de achiziţionare. Dacă, dimpotrivă, valoarea bunului „la epoca evicţiunii” a crescut, această valoare este datorată[41]. Art. 1701 alin. 3 din Noul Cod civil statuează expres în sensul că, în cazul în care lucrul vândut are, la data evicţiunii, o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă preţul vânzării, sporul de valoare acumulat până la data evicţiunii.

Similar Codului civil din 1864, nici Noul Cod civil nu precizează momentul concret luat în considerare ca „epocă” sau dată a evicţiunii. Pentru a da expresie datoriei de valoare şi a corespunde scopului garanţiei instituite de legiuitor, s-a considerat că „epoca evicţiunii”, respectiv momentul de referinţă pentru calculul valorii, trebuie să fie data plăţii efective[42]. În ipoteza în care nu am accepta ca „epocă a evicţiunii”/dată a evicţiunii cel puţin data la care statuează ultimul judecător al fondului, sistemul preferenţial pe care l-a creat legiuitorul ar fi anihilat, datorită caracterului creanţei de sume de bani de a se deprecia în timp, de a fi supusă devalorizării[43].

Astfel, în cazul evicţiunii totale, Codul civil român consacră o datorie de valoare (determinată în funcţie de valoarea bunului vândut la data evicţiunii), cu corectivul legal şi nespecific datoriilor de valoare, dar care decurge din caracterul de garanţie al evicţiunii, că creditorul (cumpărătorul evins) va obţine cel puţin restituirea preţului plătit.

12. Codul civil din 1864 prevedea în numeroase texte măsurarea cuantumul sumei de bani, substituit al restituirii în natură a unui bun, în funcţie de valoarea acestuia[44]. La rândul său, Noul Cod civil prevede expres în art. 595, în materie de accesiune, că: “ori de câte ori, în aplicarea unei dispoziţii din prezenta secţiune, instanţa este învestită să stabilească întinderea indemnizaţiei sau a despăgubirii, ea va ţine seama de valoarea de circulaţie a bunului calculată la data (pronunţării) hotărârii judecătoreşti”. Observăm că în ceea ce priveşte accesiunea, Noul Cod civil a adoptat o poziţie valoristă, pe care o regăsim şi în ceea ce priveşte materia reducţiunii liberalităţilor excesive sau a raportului donaţilor, evaluarea bunurilor la momentul deschiderii succesiunii (art. 1091 alin. 2) sau la cel al judecăţii (art. 1153 alin. 1), dar în starea de la momentul donaţiei. Aşa cum am arătat, în aceste din urmă materii, Noul Cod civil prevede indexarea cu rata inflaţiei alternativ cu mecanismul datoriilor de valoare.

Teoria datoriilor de valoare manifestă o incidenţă deosebită în materia reducţiunii liberalităţilor excesive şi a raportului donaţiilor, având funcţia de menţinere a echilibrului între moştenitori. Principial, şi sub imperiul Codului civil din 1864, „în toate cazurile de reducţiune prin echivalent se va avea în vedere starea bunului din momentul donaţiei şi valoarea lui din momentul deschiderii succesiunii (art. 849 şi 855 Cod civil)”, aşa cum se face evaluarea bunurilor donate şi pentru reunirea lor fictivă la masa de calcul[45]. Sunt necesare totuşi câteva nuanţări.

Art. 849 din Codul civil român din 1864 făcea aplicarea ideii de valoare în materie succesorală, întrucât pentru a calcula cotitatea disponibilă, bunurile donate erau evaluate (în vederea reunirii lor la masa de calcul[46]) în funcţie de valoarea (de circulaţie) de la data deschiderii moştenirii, dar după starea lor din momentul încheierii contractului de donaţie. Regula instituită se aplica atât imobilelor cât şi mobilelor donate, corporale sau incorporale[47]. În schimb, sumele de bani donate se evidenţiau în masa de calcul la valoarea lor nominală (potrivit principiului nominalismului monetar)[48].

În ceea ce priveşte raportul imobilelor, acesta se putea face, prin excepţie, prin echivalent, valoarea lor fiind cea din momentul deschiderii succesiunii (art. 775 Cod civil)[49]. Donatarul restituia lucrul cu toate îmbunătăţirile aduse, având însă dreptul să ceară înapoierea sporului de valoare determinat de cheltuielile pe care le-a făcut”[50]. Sporul de valoare realizat însă fără contribuţia donatarului profita succesiunii.

În ipoteza în care bunul imobil a pierit din culpa donatarului, se aprecia că valoarea la care se face raportul era cea din momentul pierii fortuite. De asemenea, în cazul unui imobil înstrăinat de donatar înaintea deschiderii succesiunii, raportul prin luare mai puţin se făcea la valoarea bunului la data înstrăinării, dar în funcţie de starea bunului de la momentul donaţiei[51].

Atunci când o liberalitate excede cotitatea disponibilă, ea trebuie redusă pentru a nu aduce atingere rezervei succesorale. Dar deşi constatarea excesului are loc la data decesului, reducerea efectivă nu se va produce decât în momentul partajului. Fiind inadmisibilă compararea bunului donat, respectiv a masei succesorale, folosind expresia lor valorică determinată la date diferite, doctrina franceză a subliniat necesitatea evaluării la data plăţii efective[52], corectând în sens valoric prevederile Codului civil. Astfel se asigură atât egalitatea părţilor partajului, cât şi evitarea utilizării unor instrumente de măsură diferite. Propunerea doctrinară a fost urmată de consacrarea legislativă, art. 860 Cod civil francez stipulând aprecierea valorii bunului donat supus raportului la data partajului, iar în cazul înstrăinării lui anterioare, în funcţie de valoarea corespunzătoare a bunului subrogat.

13. În ceea ce priveşte stabilirea valoarea masei succesorale, în funcţie de care se determină rezerva succesorală şi cotitatea disponibilă, pentru a realiza operaţiunea de reunire fictivă, doar pentru calcul, la activul net, a valorii donaţiilor făcute de cel care lasă moştenirea, se va lua în considerare „valoarea bunurilor donate la data deschiderii moştenirii, ţinându-se însă cont de starea lor în momentul donaţiei, din care se scade valoarea eventualelor sarcini asumate prin contractele de donaţie” (art. 1091 din Noul Cod civil). Nu este luată în calcul, aşadar, nici valoarea bunurilor donate la momentul realizării donaţiei, nici valoarea lor de la momentul deschiderii moştenirii, ţinând cont de starea bunurilor de la acest moment. Pentru a asigura egalitatea între moştenitori, valoarea care se va lua în calcul este cea de la data deschiderii succesiunii, însă sporul de valoare, „provocat” de gratificat, ca şi eventualele deteriorări aduse bunului de către acesta profită, respectiv sunt suportate de către donatar. De aceea, starea bunului este apreciată în funcţie de momentul donaţiei efective.

Textul exprimă o datorie de valoare, deoarece ceea ce se ia în calcul este valoarea bunului donat şi nu preţul lui de la momentul realizării donaţiei. De exemplu, în cazul în care bunul donat este un autoturism nou, de o anumită marcă, ceea ce se va lua în calcul nu este nici preţul bunului în cauză de la momentul stabilirii masei succesorale, nici preţul lui de la momentul donaţiei, ci valoarea (preţul de piaţă) al unui autoturism nou, de aceeaşi marcă, la momentul la care se realizează operaţiunea de reunire fictivă. Aplicarea practică a prevederii legale poate atrage dificultăţi, de exemplu în cazul în care de la momentul donaţiei şi până la cel al stabilirii masei succesorale a trecut foarte mult timp, este dificilă stabilirea sau dovedirea stării bunului de la momentul donaţiei sau bunul respectiv nu se mai fabrică, astfel încât este dificilă determinarea valorii lui.

În accepţiunea clasică, în cazul în care datoria de valoare este lichidată în bani, această sumă cristalizează definitiv cuantumul obligaţiei, fără a mai fi posibilă reevaluarea ei. Astfel, în măsura în care bunul donat ar fi înstrăinat, suma de bani obţinută nu ar mai fi susceptibilă de reevaluare. Noul Cod civil, urmând în acest caz modelul francez, a extins însă tehnica subrogatorie admisă în dreptul    civil român în materia raporturilor patrimoniale dintre soţi[53]. Astfel, dacă bunul donat a fost înstrăinat de donatar, se va ţine seama de valoarea lui la data înstrăinării, dar în măsura în care a fost înlocuit cu altele, se ţine cont de valoarea, la data deschiderii moştenirii, a bunurilor intrate în patrimoniu şi de starea lor la momentul dobândirii.

Pentru a evita reaua-credinţă a donatarului, în efortul de a cristaliza valoarea donaţiei la o sumă modică, dar şi pentru a asigura egalitatea dintre moştenitori, în cazul în care devalorizarea bunurilor intrate în patrimoniu era inevitabilă la data dobândirii, în virtutea naturii lor, înlocuirea bunurilor nu este luată în considerare.

Spre deosebire de soluţia anterioară, consacrată de Codul civil din 1864, potrivit căreia sumele de bani donate se evidenţiau în masa de calcul la valoarea lor nominală (potrivit principiului nominalismului monetar), în cazul în care donaţia a constat în sume de bani, acestea sunt supuse indexării în raport cu indicele inflaţiei, corespunzător perioadei cuprinse între data intrării lor în patrimoniul donatarului şi data deschiderii moştenirii.

În urma acestui calcul, liberalităţile care încalcă rezerva succesorală sunt supuse reducţiunii, la cerere.

14. În mod similar, în ceea ce priveşte evaluarea bunului în cazul raportului prin echivalent, Noul Cod civil prevede că se va lua în considerare „valoarea bunului donat la momentul judecăţii, ţinându-se însă cont de starea lui în momentul donaţiei, din care se scade valoarea, la momentul judecăţii, a sarcinilor asumate prin contractul de donaţie”.

În cazul în care bunul a fost înstrăinat de donatar anterior cererii de raport, se va ţine seama de valoarea lui la data înstrăinării. Noul Cod civil face din nou aplicaţia datoriilor de valoare şi a tehnicii subrogatorii, prevăzând că în situaţia în care bunul donat a fost înlocuit cu altul, se ţine cont de valoarea, la data raportului, a bunului intrat în patrimoniu şi de starea lui la momentul dobândirii. Din nou, pentru a evita reaua-credinţă a donatarului, în efortul de a cristaliza valoarea donaţiei la o sumă modică, dacă devalorizarea bunului intrat în patrimoniu era inevitabilă la data dobândirii, în virtutea naturii sale, înlocuirea bunului nu este luată în considerare.

În ceea ce privesc sumele de bani, Noul Cod civil adoptă din nou soluţia indexării în raport cu indicele inflaţiei, corespunzător perioadei cuprinse între data intrării lor în patrimoniul donatarului şi data realizării raportului.

Analiza succintă a câtorva manifestări ale datoriilor de valoare ne permite o concluzie preliminară. Ele tind a evita injustiţiile pe care riscă să le atragă acte sau fapte juridice care nu au nimic ineluctabil. Dacă putem însă convinge în ceea ce priveşte importanţa sa teoretică, apare ca legitimă întrebarea privind posibilitatea aplicării ei practice.

3. Mecanismul datoriilor de valoare.

15. Foarte important, din perspectiva datoriilor de valoare, este momentul evaluării[54]. Evaluarea sau estimarea pecuniară este unul din mecanismele necesare pentru a conferi expresie bănească tuturor bunurilor altele decât instrumentele monetare[55]. Evaluarea operează, de regulă, în baza criteriului valorii venale – valoarea la care se prezumă că s-ar vinde bunul în momentul realizării acestei operaţiuni[56]. Rezultatul evaluării poate fi diferit în raport de momentul în care ne plasăm pentru a o realiza, întrucât însăşi moneda, care serveşte drept bază pentru evaluare, nu este constantă în timp[57]. Până la scadenţă sau până la o zi apropiată acesteia, obligaţia este în „expectativă a evaluării”, iar această întârziere în evaluare până la un moment cât mai apropiat de scadenţă ar reprezenta, de fapt, trăsătura definitorie esenţială a datoriilor de valoare[58].

Tehnică simplă, datoria de valoare nu se caracterizează totuşi prin simpla întârziere în evaluare[59], ci prin însăşi măsurarea, determinarea cuantumului obligaţiei de restituire de o valoare: de exemplu, obligaţia de restituire izvorâtă din răspunderea civilă delictuală este măsurată de mărimea prejudiciului creat prin fapta ilicită.

Din punctul nostru de vedere, în accepţiunea sa primară, datoria de valoare exprima echivalenţa între executarea în natură şi executarea prin echivalent. Mai mult decât această echivalenţă, însă, datoriile de valoare exprimă „întârzierea” evaluării creanţei până la data plăţii efective, dubla evaluare sau reevaluarea necesare pentru menţinerea valorică a unei creanţe izolate. Evaluarea prealabilă executării creanţei impune reglementarea situaţiei sporului sau diminuării valorice în funcţie de originea acestora şi stabilirea datei de evaluare, element fundamental în cazul deprecierii monetare accentuate. Astfel, toate datoriile de valoare impun luarea în considerare a stării lucrului (element constant) şi a valorii sale (element variabil), întinderea lor fiind determinată în principiu potrivit stării (fizice) a bunului de la momentul naşterii creanţei şi în funcţie de valoarea sa de la momentul plăţii. Originar, procesul său de formare presupune două etape: naşterea unei obligaţii în natură şi imposibilitatea materială, morală sau fizică a executării directe a acesteia. Datoria de valoare intervine ca mecanism cu incidenţă în procesul de lichidare a unei obligaţii în natură, aşadar in solutione. Bunul sau prestaţia obiect al raportului juridic iniţial devine suportul valorii în obligaţia subsecventă de executare prin echivalent, iar datoria de valoare realizează legătura între obligaţia în natură şi creanţa lichidă, pentru a asigura echivalenţa între cele două modalităţi de executare.

16. Datoriile de valoare implică două elemente structurale fundamentale: o problemă de evaluare a creanţei şi una de conservare a valorii.

a)                Evaluarea creanţei.

Din perspectivă monetară, este determinantă delimitarea sau introducerea valorii în obiectul obligaţiei şi întârzierea în evaluare până la momentul plăţii efective, cel în care creanţa având un obiect determinabil dobândeşte expresie monetară nominală.

Din perspectiva rezultatelor sale, datoria de valoare are finalitatea abstractă de a reconstitui valoric un patrimoniu, tehnică utilitară, menită să protejeze empiric creditorii contra riscurilor economice, reducând perioada în care creanţa are expresie monetară[60].  Obligaţia e definită în conţinutul ei real, dar nedeterminată cât priveşte expresia sa monetară.

Legătura valorică ce permite depăşirea factorul temporal se realizează între două elemente şi anume starea bunului în momentul naşterii raportului juridic (în funcţie de aceasta realizându-se evaluarea ce determină obiectul obligaţiei) şi valoarea bunului la momentul stingerii prin plată a obligaţiei[61].

Sporurile de valoare care nu se datorează activităţii debitorului, fiind de origine economică, monetară sau fortuită vor profita creditorului; dimpotrivă, debitorul le va păstra pe cele care provin din activitatea lui[62].

b)               Conservarea valorii în timp.

Funcţia principală a datoriilor de valoare constă în conservarea valorică a patrimoniului creditorului, fie prin conservarea substanţei unor creanţe izolate (apreciate în funcţie de valoarea unor bunuri individual-determinate), fie a unor universalităţi. Raţiunea conservării valorice a patrimoniului este evidentă în cazul raportului şi reducţiunii sau al calculului recompenselor în ipoteza desfacerii comunităţii matrimoniale.

Este lesne de constatat că în cadrul obligaţiei de reparare, de exemplu, suma de bani nu intervine decât cu rolul de unitate de plată, mijloc de lichidare, de stingere a datoriei. Creanţa este măsurată de o valoare, apriorică expresiei monetare: valoarea prejudiciului. Această analiză rafinată permite o sciziune în cadrul obligaţiilor pecuniare, asigurând echivalenţa prestaţiilor în timp şi imunitatea faţă de efectele eroziunii monetare. Astfel, cuantumul primar al acestor obligaţii este dat de valoare, care subminează funcţia primitivă a banilor, în spirit nominalist, de măsură absolută şi indiscutabilă a acestora. Cantitatea de unităţi monetare nu mai măsoară întinderea obligaţiei, ci intervine în cuprinsul ei doar pentru a conferi în momentul plăţii expresie monetară valorii-pivot. În interiorul obligaţiei stabilite în bani, aceştia nu joacă decât rolul unei măsuri secundare, conţinutul primar fiind dat de un obiect mai profund, reprezentat de valoare[63].

Subminând rolul sacrosanct atribuit anterior monedei, datoria de valoare apare ca un principiu reformator al accepţiunii clasice asupra obligaţiilor pecuniare. Acestea, sau cel puţin o parte din ele nu sunt obligaţii atât de simple, în cadrul cărora banii stau atât la originea, cât şi la executarea obligaţiei[64]. În anumite cazuri, creanţa este evaluată în momentul naşterii sale de o valoare, iar moneda intervine cu rolul exclusiv de a o plăti (a o stinge)[65]. In obligatione nu este vorba despre bani; ei au rol numai in solutione[66]. Plata în cazul datoriei de valoare se realizează prin remiterea unei sume determinate de bani, dar conţinutul acesteia este determinat în funcţie de scopul obligaţiei şi de scadenţa sa, fără a fi cuantificat ab initio de un număr de unităţi nominale. Sintetic, mecanismul datoriilor de valoare constă în a lega cantitatea datorată de însemne monetare de valoarea care funcţionează în interiorul obligaţiei. Pentru a o sustrage devalorizării monetare, asigurând stabilitatea acesteia, datoria de valoare se debarasează de monedă în interiorul obligaţiei, în obiectul acesteia (in obligatione)[67].                 

III. Nominalism versus valorism în Noul Cod civil

17. Am pornit în analiza mecanismelor de actualizare a creanţei consacrate de Noul Cod civil de la premisa unei importante schimbări de paradigmă în ceea ce priveşte protecţia drepturilor creditorului. De asemenea, am apreciat că unele prevederi ale Noului Cod civil par a fi favorabile creditorului şi în ceea ce priveşte suportarea efectelor deprecierii monetare, consacrând prin textele sale trei modalităţi de actualizare a creanţei: indexarea, impreviziunea şi mecanismul datoriilor de valoare.

Rămâne însă de stabilit în ce măsură Noul Cod civil a realizat trecerea, în raporturile civile, de la o perspectivă tradiţională, nominalistă, la o perspectivă valoristă sau prevederile referitoare la actualizarea creanţelor sunt simple dispoziţii punctuale, de excepţie, strict aplicabile ipotezelor prevăzute de lege. În acest scop vom analiza succint evoluţia şi implicaţiile principiului nominalismului monetar, confruntat cu teza valoristă de actualizare a creanţelor.

 

1. Grandoarea şi decadenţa principiului nominalismului monetar

 

18. Tributar contextului politico-economic, Codul civil francez din 1804, ca şi cele care i-au urmat în epocă, au consacrat principiul nominalismului monetar[68], postulat al imuabilităţii puterii de plată în obligaţiile pecuniare şi al independenţei faţă de fluctuaţiile puterii de cumpărare manifestate în cursul obligaţiilor, de la naşterea lor şi până la data scadenţei. Debitorul datorează doar suma nominalizată în obligaţie, exact suma numerică de bani, creditorul fiind obligat a primi această sumă[69], fiind indiferent dacă s-a schimbat s-a schimbat puterea ei de cumpărare de la data naşterii creanţei şi până la plata acesteia. Astfel, debitorul nu restituie o valoarea identică, ci un număr identic de unităţi monetare[70].

Cu alte cuvinte, împrumutatul datora întotdeauna numai cantitatea stipulată contractual de însemne monetare, raportată la cursul legal la data plăţii, sporirea sau scăderea cursului legal al banilor între data împrumutului şi data plăţii acestuia neavând nici o influenţă asupra obligaţiei debitorului.

Raţionamentul consacră perenitatea valorii nominale a leului, pe toată perioada dintre data emiterii şi data modificării valorii sale oficiale prin lege[71], pe calea reformei monetare, fără luarea în considerare a diminuării puterii de cumpărare cauzată de inflaţie. Astfel, s-a absolutizat valoarea nominală a banilor, ignorându-se valoarea lor reală, apreciată din perspectiva puterii de cumpărare pe care o oferă, şi existenţa fluctuaţiilor monetare. Plata e liberatorie unitate cu unitate, ceea ce contează, deci, este doar valoarea legală înscrisă pe piesa sau pe biletul ce constituie instrumentul de plată[72]. Expresie a mecanismului etatic, emiterea, retragerea şi operaţiunile asupra cursului monedei reprezintă prerogative statale absolute şi exclusive. Moneda nu are valoare decât prin voinţa puterii publice, valoare egală sie însăşi cât timp nu este modificată de aceeaşi putere. Se induce în acest mod, în analiza şi profilul monedei, o ficţiune: considerarea exclusivă a valorii nominale şi invariabilitatea acesteia până la o nouă intervenţie a statului[73].

     Sub imperiul Codului civil din 1804, atât practica judiciară[74] cât şi doctrina română[75] (respectând orientarea franceză) au erijat stipulaţia legală cu caracter de excepţie, prevăzută expres în materia împrumutului de bani,  în principiul dominant în materia obligaţiilor pecuniare, în temeiul caracterului de ordine publică al legilor guvernând sistemul monetar, expresie a voinţei şi suveranităţii[76].

“Copil al veacului său”, nominalismul monetar s-a impus autoritar ca principiu în conjunctura liberalismului economic şi a consolidării statelor centralizate ca instituţii. Buna desfăşurare a proceselor economice a fundamentat atributele statului de ordonare şi reglementare a cadrului activităţii economice, de formare a sistemelor monetare moderne pe principiile disciplinei şi stabilităţii. Tribut al unor asemenea rigori, statul este singurul îndrituit cu puterea de a modifica elementele definitorii ale monedei.

Fiabilitatea nominalismului monetar rezidă în asigurarea funcţionării pe baze simplificate a sistemului monetar, ideală în contextul stabilităţii monetare pretins absolute[77], eliminând necesitatea oricărui calcul suplimentar în determinarea, la momentul plăţii, a cuantumului sumei liberatorii. Aspectul cel mai simplu şi, totodată, cel mai controversat, al nominalismului monetar, îl constituie constanţa juridică a monedei în timp, indiferent de instabilitatea faptică a valorii sale reale[78].

19. Schimbarea fundamentală a datelor economice transformă, dimpotrivă, nominalismul, dintr-o regulă de stabilitate, într-o cauză de disfuncţionalitate şi, din perspectivă social-juridică, de injustiţie[79]. Nominalismul devine o normă ”partizană”, la îndemâna celui obligat a plăti o sumă de bani şi care este liberat de această datorie chiar dacă, în realitate, suma s-a depreciat[80]. Astfel, el încetează să mai constituie un corolar al vieţii economice. Contextul real îi neagă finalitatea, impunând restabilirea egalităţii şi echilibrului economic, fie prin instituirea de noi reguli, fie prin amendarea celor existente.

 Instabilitatea vieţii economice, ca şi fluctuaţiile monetare au determinat analiştii normelor juridice să pună la îndoială caracterul imperativ al art. 1578 al Codului civil român din 1804 (şi al prevederii corespunzătoare, art. 1895 din Codul civil francez). În dreptul francez, statuarea valorii supletive s-a construit jurisprudenţial prin acceptarea de către instanţe a valabilităţii clauzelor stipulate de părţi pentru a se pune la adăpost de riscurile deprecierii monedei[81]. În dreptul român, caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar a fost mai întâi admis de doctrină[82] şi apoi aplicat de jurisprudenţă, prin admiterea clauzelor de indexare sau a teoriei impreviziunii în materia actualizării chiriei.

Pe lângă statuarea caracterului supletiv, doctrina a mai subliniat falsitatea ecuaţiei potrivit căreia orice monedă rămâne egală sie însăşi, indiferent de timpul existenţei ei. Considerentele de disciplină şi stabilitate, obiective-cheie ale acţiunii statului în domeniul delicat al relaţiilor economice bazate pe monedă, au determinat ignorarea resorturilor schimburilor, de formare şi acceptare a banilor. Valoarea reală a monedei nu a mai fost căutată, ci dictată. La adăpostul imuabilităţii denumirii monetare, însă, puterea de cumpărare a monedei este o mărime care suferă multiple modificări în funcţie de viaţa economică şi evoluţia concretă a acesteia.

Reacţia naturală de apărare faţă de nominalism a fost cea a valorizării creanţelor constând în sume de bani, spre a păstra puterea lor de cumpărare, fie în sensul unei valorizări legale, fie în cel al unei valorizări judiciare sau contractuale. Valorizarea judiciară s-a centrat în jurul teoriei impreviziunii, pe când cea contractuală a ridicat problema clauzelor de indexare.

20. Noul Cod civil ţine cont de această reacţie naturală, consacrând prin textele sale admisibilitatea adaptării contractului în cazul în care, după încheierea contractului, intervine o schimbare excepţională a împrejurărilor, care ar face vădit injustă obligarea debitorului la executarea obligaţiei, devenită excesiv de oneroasă (teoria impreviziunii). De asemenea, aşa cum am arătat mai sus, Noul Cod civil consacră ipoteze de indexare de drept, cu rata inflaţiei. Nu în ultimul rând, deşi Noul Cod civil reia în materia împrumutului de consumaţie textul cunoscut în doctrină ca principiul nominalismului monetar (însă sub denumirea marginală „restituirea împrumutului”, art. 2164), aceste prezintă doar un caracter supletiv. Caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar rezultă cu forţa evidenţei din prevederile art. 2164 ale Noului Cod civil, care precizează că împrumutatul este ţinut să restituie aceeaşi cantitate şi calitate de bunuri pe care a primit-o, oricare ar fi creşterea sau scăderea preţului acestora, respectiv doar suma nominală primită,  în lipsa unei stipulaţii contrare.

2. Valorismul, între mit şi realitate.

21. Teza valoristă porneşte de la premisa că o absolutizare a identităţii valorii monetare este greşită, fiind de preferat ca atunci când valoarea intrinsecă a monedei, a instrumentului de plată a suferit modificări, suma de bani să fie reevaluată, astfel încât să aibă aceeaşi putere de cumpărare ca în momentul contractării[83]. În concepţia valoristă, determinantă este nu valoarea nominală a banilor (suma înscrisă pe instrumentul de plată), ci valoare reală a acestora, mai precis puterea lor de cumpărare. Astfel, dacă în cazul nominalismului vorbim despre o sumă numerică, valorismul se bazează pe o sumă valorică, valorismul fiind menit să corecteze nominalismul monetar ca o „măsură ortopedică”[84],

Astfel, valorismul corespunde realităţii materiale, apreciind moneda din perspectiva puterii sale de cumpărare. Debitorul nu mai datorează aşadar simpla sumă nominală înscrisă în contract ci puterea de cumpărare corespunzătoare la momentul scadenţei, atunci când aceasta poate fi determinată pe baza unor elemente persistente.

Admisibilitatea valorismului a fost dedusă jurisprudenţial prin recurgerea la ideile de echitate şi bună-credinţă[85], manifestându-se în drept în special prin două mecanisme: indexarea (actualizarea obligaţiei pecuniare prin raportarea la anumiţi indici economici prestabiliţi) şi datoriile de valoare (măsurarea obligaţiei de o valoare, exprimată cel mai adesea în circuitul juridic printr-un element care, la un moment în timp prezintă o existenţă fizică, materială, respectiv de un lucru, valoare „tradusă” în bani la momentul plăţii).

22. Teza valoristă se manifestă în raporturile civile în mai multe ipostaze.

Potrivit valorismului automat, se stabileşte valoarea nominală a obligaţiei pecuniare prin raportarea la un anumit etalon, aceasta fiind variabilă de plin drept. Astfel, Noul Cod civil consacră valorismul automat prin prevederile referitoare la indexarea trimestrială, de drept, cu rata inflaţiei, în cazul prestaţiei compensatorii stabilite în bani (art. 394 alin. 2), a pensiei de întreţinere stabilită într-o sumă fixă (art. 531 alin. 2), a ratelor de rentă (art. 2248 alin. 1), respectiv a obligaţiei de întreţinere stabilite în bani de către instanţa judecătorească, care în concepţia noii reglementări este asimilată înlocuirii întreţinerii prin rentă.

Legislaţiile străine[86] ne oferă exemplul unui valorism parţial şi mai ales semi-automat, indicele de referinţă fiind adesea stabilit prin act administrativ[87]. Un valorism automat general pare a ridica însă serioase obiecţii, generate mai ales de necesitatea unui calcul prealabil înaintea oricărei plăţi, ceea ce contravine rapidităţii şi fluidităţii monedei[88].

Valorismul contractual se referă la clauzele de indexare stipulate de părţi, prin care se creează, din punct de vedere economic, un veritabil sistem monetar de substituţie.

Valorismul a posteriori sau valorizarea conferă posibilitatea creditorului “victimă a nominalismului” să ceară valorizarea creanţei sale depreciate cu titlu de compensaţie. Spre deosebire de valorismul automat, valorizarea nu este niciodată garantată a priori, fiind doar o favoare conferită de lege. De regulă, prin valorizare nu se repară întregul prejudiciu suferit de creditor şi nu operează uniform pentru toate categoriile de creditori, luându-se întotdeauna în considerare nevoile creditorului şi posibilităţile debitorului[89].

23. Aşadar, pe lângă funcţia banilor de mijloc de plată (de circulaţie, de stingere a obligaţiilor), în special rolul lor de măsură a valorii (constituind mijlocul general de evaluare a bunurilor, echivalentul general al mărfurilor) şi de acumulare[90] au condus la regândirea raporturilor patrimoniale. Se circumscrie astfel o dublă perspectivă necesară a fi luată în considerare în teoria obligaţiilor: din perspectiva rolului său juridic, moneda constituie un mijloc de liberare, de lichidare sau de stingere a datoriilor, însă în accepţiune economică, ea conferă deţinătorului său o putere de cumpărare[91].

În acest context s-a formulat teoria valoristă[92] cu privire la monedă şi la obligaţiile pecuniare, potrivit căreia nu poate şi nu trebuie absolutizată identitatea unităţii monetare, ci ori de câte ori valoarea intrinsecă a acesteia a suferit modificări, suma de bani trebuie reevaluată pentru a avea aceeaşi putere de cumpărare ca şi cea avută în vedere iniţial de părţi[93].

 

3. Noul Cod civil – nominalist sau valorist?

24. Voluntarismul ce guverna Codul civil la momentul redactării sale tinde să fie înlocuit – în interpretarea normelor sale – de concepţii dinamice, care indiferent dacă se întemeiază pe idei economice sau pe aspecte ce ţin de binele comun sau de echilibrul contractual, tind să inducă o anumită flexibilitate în dreptul privat, chiar daca asociată de critici insecurităţii. Interpretarea juridică nu poate fi limitată la o simplă cuantificare a faptelor. De aceea, într-o viziune intermediară, se aprecia că autonomia de voinţă (în elaborarea şi exteriorizarea contractului) ar trebui coordonată cu principiul justiţiei contractuale şi al bunei-credinţe[94].

Pe de altă parte, revalorizarea tuturor prestaţiilor în bani evidenţiază dificultatea aplicării sale sistematice[95], inferioritatea congenitală a acestei monede de substituţie, care necesită pentru a “funcţiona” recurgerea frecventă la judecător, fiind lipsită de fluiditatea, de lichiditatea care conferă forţă monedei veritabile[96]: siguranţa raporturilor juridice ar fi serios pusă sub semnul întrebării dacă variaţiile puterii de cumpărare ar fi discutate cu privire la fiecare plată[97]. Reamintim, în primul rând, că sunt afectate de fluctuaţii monetare obligaţiile care presupun desfăşurarea pe un anumit interval de timp. Pe de altă parte, la o analiză mai atentă a obiecţiunilor afirmate, putem cu uşurinţă constata că ele sunt motivate mai degrabă de obişnuinţă. Dificultăţi serioase în funcţionarea sistemului pot fi ridicate însă de intervenţia statului în sensul deprecierii monetare justificate de un interes vital al naţiunii, în special în cazul circumstanţelor excepţionale.

Din punctul nostru de vedere, pe de-o parte, nu poate fi ignorată influenţa vieţii economice asupra dreptului privat, iar juristul nu ar trebui să ignore mecanismele ce ţin de funcţionarea banilor – element-cheie al lumii juridice moderne. Contractul ca instrument juridic nu poate ignora operaţiunea economică realizată prin intermediul său. Normele contractuale cuprind nu doar voinţa părţilor privind dreptul ce le-ar fi aplicabil, ci şi o evaluare economică a operaţiunii realizate, a obiectului contractului. Acesta este marcat în egală măsură de situaţia patrimonială a părţilor, de condiţiile obiective ale pieţei şi de influenţa (sau chiar intervenţia) Statului prin intermediul politicii economice adoptate.

25. Prezentarea aplicaţiilor actuale sau posibile ale datoriilor de valoare, care poate păcătuieşte printr-un descriptiv excesiv, impune câteva succinte observaţii. În primul rând, pornind de la analiza textelor Codului civil, considerăm că nu se mai poate susţine pertinent aplicarea nominalismului monetar ca principiu imperativ diriguitor în materie pecuniară. În al doilea rând, demonstraţia serveşte pentru a susţine că datoriile de valoare nu sunt o creaţie a juristului avid să subjuge dreptul în noi şi noi tipare, ci o realitate a dreptului civil. Pornind de la evidenţa vehement contestată de cei obişnuiţi să cantoneze pecuniarul unui nominalism simplist, enumerarea principalelor ipostaze ale datoriilor de valoare ne permite nu numai să circumscriem posibilul domeniu de aplicare al acestora, ci şi să încercăm să convingem cu privire la existenţa şi utilitatea lor. Trebuie să observăm schimbarea termenilor principiali, cel puţin în ceea ce priveşte stabilirea rezervei succesorale şi a cotităţii disponibile şi evaluarea bunului în cazul raportului prin echivalent.  Datoria de valoare, în sens strict, vizează acele situaţii juridice în care valoarea este anterioară expresiei sale monetare, mecanismul său de actualizare fiind extins ulterior, legal sau pretorian.

Aceste ipoteze reprezintă obligaţii monetare al căror obiect este exprimat de la început într-o sumă de bani, valoarea căreia i se ataşează intervenind ulterior, ca un criteriu necesar a fi aplicat pentru a înlătura efectele deprecierii monetare.

Noul Cod civil, într-o orientare „extremă”, cuprinde în acelaşi timp reguli care denotă o tehnică valoristă rafinată şi reguli de un nominalism brutal. Clauzele de indexare sunt admise in dreptul privat român, iar Noul Cod  Civil face aplicarea mecanismului de indexare, de exemplu în cazul rentei viagere; de asemenea, impreviziunea este admisă şi, în materia succesiunilor de exemplu, datoria de valoare îşi găseşte o frumoasă consacrare. Pe de altă parte, în anumite ipoteze  expres prevăzute de lege, nominalismul „pur” pare să guverneze, aşa cum este cazul evaluării prejudiciului. Un răspuns ferm la întrebarea din titlu nu poate fi dat, Noul Cod civil refuzând să preia nominalismul monetar ca principiu, consacrat ca atare, dar manifestând un valorism „punctual”, aplicabil doar în unele cazuri prevăzute de lege sau, dimpotrivă, complet exclus în alte ipoteze reglementate legal.

 *

*   *



[1] Potrivit art. 1516 alin. 1 din Noul Cod civil, creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei.

[2] Literatura noastră de specialitate din perioada interbelică era ferm aliniată principiului nominalismului monetar, cu caracter imperativ, art. 1578 al Codului civil din 1864 fiind interpretat în sensul că scăderea cursului monedei nu influenţează cuantumul obligaţiei, debitorul fiind liberat prin plata unei sume nominale egale cu cea  stipulată în obligaţie. Caracterul de ordine publică al dispoziţiei legale era justificat de raţiunile care au stat la baza ei: legiuitorul a voit anume ca prin această regulă să facă să cadă asupra creditorului riscurile deprecierii monetare, iar nu asupra debitorului, pentru că cel dintâi ar suporta mai uşor pierderea. În plus, se poate ajunge astfel la stingerea datoriilor, scop pe care legiuitorul l-a urmărit, faţă de perioada de criză traversată de România, şi prin diferitele legi de moratoriu, de asanare a datoriilor – a se vedea St. Stăncescu, F. Stamu, Opinie separată la decizia Curţii de Apel Bucureşti nr. 114 din 12 aprilie 1944 a Curţii de Apel Bucureşti (I), în Pandectele Române, 1945, partea a II-a, p.47. Mai mult, s-a susţinut că un stat poate impune monedei sale o valoare diferită de valoarea sa economică, cursul forţat impus particularilor reprezentând o dispoziţie de apărare a unor interese superioare de stat, pe care acesta este singur suveran să le aprecieze – Al. Alexandrini, Notă la Decizia Curţii de Casaţie III nr. 2086 din 2 noiembrie 1938 şi la Decizia Curţii de Casaţie III nr. 459 din 13 octombrie 1941, în Pandectele Române, 1945, partea I, p. 41. Minoritatea este însă de părere că prin dispoziţiile art. 1578 C. Civ. român, se urmărea ca riscurile deprecierii monetare să cadă asupra creditorului, fiind un mijloc statal eficace de a reduce propriile datorii derivate din împrumuturi şi servicii publice.

[3] Caracterul supletiv al principiului nominalismului monetar rezultă cu forţa evidenţei din prevederile art. 2164 ale Noului Cod civil, care precizează că împrumutatul este ţinut să restituie aceeaşi cantitate şi calitate de bunuri pe care a primit-o, oricare ar fi creşterea sau scăderea preţului acestora, respectiv doar suma nominală primită, în lipsa unei stipulaţii contrare.

[4] A se vedea, cu titlu de exemplu, în ordine cronologică: de exemplu: I. Albu, Probleme actuale privind obligaţiile civile pecuniare, în „Revista română de drept” nr. 8/1983; Gr. Giurcă (I). G. Beleiu (II), Teoria impreviziunii – rebus sic stantibus –în  dreptul civil, în „Dreptul” nr. 10-11/1993, p. 29 – 30; I. Albu, Probleme actuale privind reevaluarea judiciară a creanţelor, indexarea convenţională a obligaţiilor pecuniare şi indexarea dobânzilor, în „Dreptul” nr. 1/1994, p. 24 – 27; M. E. Răchită, Implicaţiile teoretice şi practice ale devalorizării monetare în raporturile de răspundere civilă delictuală, în „Studii de drept românesc”, nr.  2/1994; I. Albu, A. Man, Despre utilitatea folosirii terminologiei juridice latine în dreptul român, cu referire specială la adagiile pacta sunt servanda şi rebus sic stantibus, în „Dreptul” nr. 2/1996, p. 23; M. E. Burzo, Efectele devalorizării monetare în raporturile civile patrimoniale, teză de doctorat, Universitatea “Babeş-Bolyai”, Facultatea de Drept, Cluj-Napoca, 1998;  D. Terţa, S. Grigorescu, Influenţele economice negative. Coeficientul de inflaţie în raporturile contractuale de natură comercială. Inadmisibilitatea aplicării acestuia de către instanţe, în „Revista de Drept Comercial”, nr. 6/1999, p. 67 – 70; T. Prescure, I. Schiau, Actualizarea pretenţiilor şi evaluarea daunelor în materie comercială, în „Revista de Drept Comercial” nr. 12/1999, p. 38 – 50; I. D. Flucus, Discuţii, în „Revista de Drept Comercial”, nr. 12/1999, p. 131 – 132; C. Alexandru, Discuţii privind actualizarea creanţelor pecuniare, „Pandectele Române” nr. 6/2001; E. Chelaru, Forţa obligatorie a contractului, teoria impreviziunii şi competenţa în materie a instanţelor judecătoreşti, în „Dreptul” nr. 9/2003, p. 41 – 66; C. E. Zamşa, Teoria impreviziunii. Studiu de doctrină şi jurisprudenţă, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006; L. Pop, Tratat de Drept civil. Obligaţiile. Vol. I, Regimul juridic general, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 74 – 80; L. Pop, Tratat de Drept civil. Obligaţiile. Vol. II, Contractul, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 532 – 541; G. Tiţa – Nicolescu. Excepţiile de la principiul obligativităţii efectelor contractului prevăzute în noul Cod civil, în „Pandectele române” nr. 11/2012; L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p. 152; P. Vasilescu, Drept civil. Obligaţii, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 455.

[5] R. Savatier, La théorie des obligations – vision juridique et économique, Dalloz, Paris, 1967, p. 111-132.

[6] H. Guitton, La monnaie, Dalloz, Paris, 1971, p. 12, apud I.Albu, Probleme actuale privind obligaţiile civile pecuniare, cit. supra, p. 9.

[7] Potrivit M-E. Burzo, op.cit., p. 51 – 51, teza valoristă avea şi sub imperiul Codului civil din 1864 textul de lege pe care să se întemeieze, respectiv art. 1579 alin. 3, prin care am depăşit litera si spiritul legiuirii franceze care ne-a fost model.

[8] Nici un sistem economic din lumea capitalistă sau semi-capitalistă nu este viabil în lipsa creditului şi nici o persoană nu trebuie constrânsă să consimtă la acordarea unui credit pe termen lung debitorului său dacă pericolul nominalismului ar plana inexorabil asupra lui – B. Starck, H. Roland, L. Boyer, Obligations. Contrat, 5èmeéd., Litec, Paris 1995, § 581, p. 256.

[9] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, cit. supra, p. 155; M. E. Burzo, op.cit., p. 97; L. Pop, Tratat de Drept civil. Obligaţiile. Vol. II, Contractul, cit. supra, p. 534.

[10] M. E. Burzo, op.cit., p. 109; B. Ştefănescu, Dreptul comerţului internaţional. Partea generală, Universitatea Cluj – Napoca, 1987, p.112: în acelaşi sens O. Căpăţână, B. Ştefănescu, Tratat de drept al comerţului internaţional. Partea specială, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1987, p. 37.

[11] M. E. Burzo, op.cit., p. 97.

[12] Spre exemplu, faţă de situaţia actuală din România, există o discrepanţă valorică evidentă între indexarea în raport de cursul dolarului, al monedei euro, rata inflaţiei, coeficientul de indexare a salariilor sau preţul grâului.

[13] R. Libchaber, Recherches sur la monnaie en droit privé, L.G.D.J., Paris, 1992, p. 210.

[14] L. Pop, Tratat de Drept civil. Obligaţiile. Vol. I, Regimul juridic general, cit. supra, p. 474.

[15] Potrivit art. 390 din Noul Cod civil, în cazul în care divorţul se pronunţă din culpa exclusivă a soţului pârât, iar căsătoria a durat cel puţin 20 de ani, soţul reclamant poate beneficia de o prestaţie care să compenseze, atât cât este posibil, un dezechilibru semnificativ pe care divorţul l-ar determina în condiţiile de viaţă ale celui care o solicită.

Solicitarea prestaţiei compensatorii exclude posibilitatea acordării şi a pensiei de întreţinere. Însă, similar pensiei de întreţinere, instanţa poate mări sau micşora prestaţia compensatorie, dacă se modifică, în mod semnificativ, mijloacele debitorului şi resursele creditorului.

[16] Potrivit art. 2261 din Noul Cod civil, dacă prestarea sau primirea în natură a întreţinerii nu mai poate continua din motive obiective sau dacă debitorul întreţinerii decedează şi nu intervine o înţelegere între părţi, instanţa judecătorească poate să înlocuiască, la cererea oricăreia dintre părţi, fie şi numai temporar, întreţinerea în natură cu o sumă de bani corespunzătoare. Atunci când prestarea sau primirea în natură a întreţinerii nu mai poate continua din culpa uneia dintre părţi, instanţa va majora sau, după caz, va diminua cuantumul sumei de bani care înlocuieşte prestaţia de întreţinere.

[17] Potrivit art. 2262 din Noul Cod civil, în toate cazurile în care întreţinerea a fost înlocuită de către instanţa judecătorească, devin aplicabile dispoziţiile care reglementează contractul de rentă viageră. Cu toate acestea, dacă prin contractul de întreţinere nu s-a convenit altfel, obligaţia de plată a rentei rămâne indivizibilă între debitori.

[18] G. – L. Pierre-François, La notion de dette de valeur en droit civil, Librairie Générale de Droit et Jurisprudence, Paris, 1975, p. 4.

[19] „Paternitatea” datoriilor de valoare este atribuită lui A. Nussbaum, Das Geld in Theorie und Praxis der Deutschen und Ausländischen Rechts, 1928, apud R. Libchaber, op. cit., p. 250, nota 3.

[20] ibidem.

[21] M. Pédamon, Les incidences de la réforme monétaire de 1948 sur le droit interne des obligations en Allemagne Occidentale, Librairie Générale de Droit et Jurisprudence, Paris, 1956, p. 1; R. Libchaber, op. cit., p. 250.

[22] A se vedea referirile cuprinse în: R. Libchaber, op. cit., p. 246; M. E. Burzo, op. cit., p. 218.

[23] Pe larg, a se vedea M. Pédamon, op. cit., p. 26 – 98, în special p. 26 – 33: „les épargnants et les rentiers nationaux sont toujours les victimes désignées d′une manipulation de la monnaie” (p. 58) – „cei care economisesc şi rentierii naţionali sunt întotdeauna victimele manipulării monedei” (traducerea noastră).

[24] M. Pédamon, op. cit., p. 60.

[25] J. M. Keynes, Les effets sociaux des fluctuations de la valeur de la monnaie (1923), în Essais sur la monnaie et l’économie. Le cris de Cassandre, Traduction de Michel Pannof, Éditions Payot, Paris, 1971, p. 15.

[26] M. Pédamon, op. cit., p. 96.

[27] P. Raynaud Les dettes de valeur en droit français, Mélanges Brethe de la Gressaye, Editura Bière, Bordeaux, 1967, p. 614.

[28] L. Pop, F. Ursa, Contribuţia practicii judiciare la stabilirea unor noi criterii şi modalităţi de determinare a întinderii reparaţiei în cadrul răspunderii civile delictuale, în „Studia Universitatis Babeş-Bolyai, Series Jurisprudentia”, nr. 2/1989, p. 54 şi urm.; V. Ursa, Dezvoltarea de către practica judiciară a principiului reparării integrale şi a principiului reparării în natură a prejudiciului, în „Contribuţia practicii judiciare la dezvoltarea principiilor dreptului civil român”, vol. II, Editura Academiei, Bucureşti, 1978, p. 134 – 158.

[29] Fr. Deak, I. Anghel, M. Popa, Răspunderea civilă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p. 266 – 267; M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Editura Academiei, Bucureşti, 1972, p. 466 – 469; L. Pop, Aspecte teoretice şi practice privind repararea prejudiciului prin echivalent bănesc în cadrul răspunderii civile delictuale, în M. Mureşan (coordonator), Dinamica relaţiilor sociale reglementate de lege, oglindită în teoria şi practica dreptului, Centrul de ştiinţe sociale, Cluj-Napoca, 1988, p. 194 – 203; M. E. Burzo, op.cit., p. 223; A. Weill, Fr. Terré, Droit civil: les obligations, 4ème éd., Paris, Dalloz, 1987, p. 809 – 810; G. Marty, P. Raynaud, op. cit., p. 563; a se vedea şi, cu titlu de exemplu, C.S.J., dec. nr. 17/17.02.1992, în „Dreptul”, nr. 1/1993, p. 74 – 75.

[30] Fr. Terré, Y. Lequette, Ph. Simler, Droit civil. Les obligations, Dalloz, Paris, 1996, p. 998 – 999; H. et L. Mazeaud, J. Mazeaud, Fr. Chabas, Leçons de droit civil. Tome II. Premier volume. Obligations. Théorie générale, Montchrestien, Paris, 1998 p. 739; L. Pop, Câteva consideraţii generale referitoare la categoria datoriilor de valoare, în „Dreptul”, nr. 9/2002, p. 67; în acelaşi sens, Al. Silvaş, Notă la dec. nr. 1012/1953 a Tribunalului Suprem, col. pen., în „Justiţia Nouă”, nr. 5/1954, p. 696 – 699.

[31] G. Viney, P. Jourdain, Traité de droit civil. Les effets de la responsabilité, sous la diréction de J. Ghestin, 2e éd, Librairie Générale de Droit et Jurisprudence, 2001, Paris, p. 99.

[32] I. Albu, Drept civil. Introducere în studiul obligaţiilor, p. 121; J. Carbonnier, Les obligations, p. 31.

[33] Cităm, în acest sens, decizia nr. 20 din 5 aprilie 1948 a Curţii de Apel Oradea, publicată în „Justiţia Nouă”, nr. 7/1948, p. 206, care afirmă că „acţiunea păgubaşului, neavând drept obiect, în ultimă analiză, decât o valoare ce reprezintă echivalentul daunei, această valoare capătă expresie numai în condiţiunile momentului, când intervine hotărârea judecătorească, între timp ea putând să sufere variaţiuni, de care urmează să răspundă debitorul, deşi fără nici o vină sub acest unghiu, dar pentru că prejudiciul a rămas neschimbat”.

[34] Tribunalul Suprem, col. civ., dec. nr. 1012/1953, în „Culegere de decizii pe anii 1952 – 1954”, p. 102 – 105; Tribunalul Suprem, col. civ., dec. nr. 1053/1963, în „Culegere de decizii pe anul 1963”, p.  130 – 133; M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, p. 467. În acest fel s-ar proceda practic la o reevaluare a prejudiciilor – I. Albu, Probleme actuale privind obligaţiile civile pecuniare, p. 14.

[35] L. Pop, Tabloul general al răspunderii civile Noului Cod Civil, în Culegere la studiul obligaţiilor civile. Culegere de studii, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 476.

[36] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, cit. supra, p. 569.

[37] Idem, p. 570 – 571; L. Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 332 – 333; L. Pop, Reglementările noului Cod civil cu privire la repararea prejudiciului în cazul răspunderii delictuale, în „Dreptul”, nr. 6/2010, p. 35.

[38] L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, cit. supra, p. 571.

[39] L. Pop, Câteva consideraţii generale referitoare la categoria datoriilor de valoare, cit. supra, p. 64 – 66; F. Roşioru, Datoriile de valoare, principiu reformator al obligaţiilor pecuniare, în Dreptul nr. 4/2006, p. 147 – 171; Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 589 – 590; Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, op. cit., p. 593 – 594.

[40] D. Chirică, Drept civil. Contracte speciale, Editura Lumina-Lex, Bucureşti, 1997, p. 76; C. Hochart, La garantie d’éviction dans la vente, Librairie Générale de Droit et Jurisprudence, Paris, 1993, § 193, p. 156.

[41] D. Chirică, op. cit., p. 76; Fr. Deak, op. cit., p. 86.

[42] D. Chirică, op. cit., p. 77, continuând o orientare jurisprudenţială anterioară: C. Ap. Bucureşti, dec. din 2 decembrie 1940, cu notă de V. Veniamin; Ph. Malaurie, Vente – Immeuble – Nullité – Garantie – Indemnisation de l’acqué- plus-value prise par l’immeuble, note sous Cass. Civ. 3e, 17 octobre 1973, art. 30792, în „Repértoire du notariat Defrénois”, 1974, p. 1411 – 1417.

[43] R. Libchaber, Contrats et conventions. Vente. Garantie d’éviction. Eviction partielle. Remboursement partiel. Montant. Évaluation. Époque, Note sous Cass. Civ. 3e, 21 mars 2000, art. 37399, în „Repértoire du notariat Defrénois”, n° 18/2001, p. 1064 – 1067.

[44] A se vedea F. Roşioru, Ipostaze ale datoriilor de valoare, în „Dreptul” nr. 6/2006, p. 99 – 115.

[45] Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, Editura Actami, Bucureşti, 1999, p. 390.

[46] Pentru corectivul  ordinii de stabilire a masei succesorale prevăzute de art. 849 C. civ., a se vedea D. Chirică, Succesiuni, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 176 – 178.

[47] Astfel, acţiunile donate se evaluau în raport de cursul lor din ziua deschiderii moştenirii – C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, Editura ALL, Bucureşti, 1998, vol III, p. 665-666.

[48] Soluţia a fost socotită de o inegalitate şocantă – H. et L. Mazeaud, J. Mazeaud, Fr. Chabas, Leçons de droit civil. Tome II. Premier volume. Obligations. Théorie générale, p. 741.

[49] D. Chirică, Succesiuni, p. 316; M. Eliescu, Curs de succesiuni, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 444.

[50] M. Eliescu, op. cit., p. 445. Prevederi similare conţine şi art. 630 din Codul civil elveţian – S. Spahr, în Valeur et valorisme en matière de liquidations successorales, Editions universitaires Fribourg, Suisse, 1994 apud E. Putman, Revue des thèses, în „Revue trimestrielle de droit civil”, 1995.227.

[51] D. Chirică, Drept civil. Succesiuni şi testamente, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 504; Fr. Deak, Tratat de drept succesoral, cit. supra, p. 410.

[52] E. S. de La Marnierre, De la date d’évaluation des biens dans le partage, în „Recueil Dalloz Sirey” 1967, Chroniques, XXVI, p. 230; D. Chirică, Drept civil. Succesiuni şi testamente, p. 353. Doctrina franceză a lărgit sfera datoriilor de valoare, incluzând şi obligaţiile monetare născute ca liberalităţi între soţi sau ca reducţiuni ale unor liberalităţi.

[53] Se admite în general, în dreptul civil român, că în măsura în care un bun propriu al unuia dintre soţi a fost înstrăinat, iar suma de bani astfel obţinută a fost utilizată pentru achiziţia (chiar şi în parte) a unui nou bun, acesta va  avea regimul unui bun propriu în proporţia contribuţiei soţului în cauză. În caz de partaj, soţul în cauză va avea dreptul la contravaloarea părţii din bun dobândită cu mijloace proprii şi nu doar la restituirea preţului primit pe bunul propriu înstrăinat.

[54] Chr. Larroumet, Droit civil. Les obligations, Tome 3, Economica, 2003, § 685, p. 762.

[55] J. Carbonnier, Les Biens, p. 26.

[56] Idem, p. 29.

[57] Astfel, alterarea valorii monedei conferă o importanţă capitală momentului în care se realizează evaluarea. Alegerea acestui moment reprezintă o problemă monetară. În anumite ipoteze, legea însăşi determină momentul la care trebuie să se realizeze evaluarea.

[58] J. Carbonnier subliniază aceeaşi idee: „ce qui est important, c’est que dans sa phase d’attente et d’élasticité, elle demeure en dehors des variations monétaires: tant qu’elle n’est pas cristallisée en un montant fixe, le créancier d’une telle obligation échappe à la dépreciation de la monnaie” (în Les obligations, p. 31 şi § 12, p. 40) „ceea ce este important, este că în etapa de aşteptare şi de elasticitate, ea râmâne în afara variaţiunilor monetare: atâta timp cât nu a fost cristalizată într-un cuantum fix, creditorul unei asemenea obligaţii scapă de deprecierea monetară” (traducerea noastră).

[59] R. Libchaber, op. cit., § 335, p. 271.

[60] G. – L. Pierre-François, op. cit., § 59, p. 46.

[61] Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 580; S. Spahr, op. cit., p. 227  (autorul subliniază în special funcţia de echilibru în materia restituirilor).

[62] Ibidem.

[63] R. Libchaber, op. cit., § 311, p. 250; L. Pop, Câteva consideraţii generale referitoare la categoria datoriilor de valoare, p. 66 – 67; M. E. Burzo, op. cit., p. 219; L. Pop, I.-F. Popa, S. I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligaţiile, cit. supra, p. 571.

[64] M. E. Burzo, op. cit., p. 220.

[65] Cel mai evident, în cazul obligaţiilor izvorâte din fapte juridice.

[66] Ph. Malaurie, L. Aynès, op. cit., p. 580; L. Pop, Câteva consideraţii generale referitoare la categoria datoriilor de valoare, p. 68.

[67] R. Libchaber, op. cit., § 328, p. 263.

[68] Principiul nominalismului monetar este prevăzut în art. 1895 al Codului civil francez, respectiv art. 1578 al Codului civil român din 1804 şi în art. 2164 din Noul Cod civil.

[69] L. Pop, Drept civil român. Teoria generală a obligaţiilor, cit. supra, 1998, p.72; idem, L. Pop, Tratat de Drept civil. Obligaţiile. Vol. II, Contractul, cit. supra, p. 536; I. Albu, Probleme actuale privind reevaluarea judiciară a creanţelor, indexarea convenţională a obligaţiilor pecuniare şi indexarea dobânzilor, cit. supra, p. 46 – 47.

[70] I. Băcanu, Regimul juridic al dobânzilor, Editura Lumina Lex,  Bucureşti, 1996, p. 4.

[71] Operaţiile de redresare monetară, precum devalorizarea sau reevaluarea, nu aduc atingere principiului nominalismului monetar, întrucât în aceste cazuri se fixează prin lege raportul dintre moneda veche şi moneda nouă, ceea ce conduce la raportarea corespunzătoare a obligaţiilor pecuniare. Cu titlu de exemplu, în România, prin reformele monetare ce au avut loc după cel de-al doilea război mondial, datoriile au fost recalculate astfel: 1 leu nou în loc de 20 000 lei vechi, prin reforma din anul 1947 (art. 24 din Legea nr. 287 din 15 aug. 1947),  şi, după caz, în raport de natura creanţei, 1 leu nou în loc de 20 de lei vechi sau 200 de lei vechi (art. 13 din HCM nr. 147/1952) – a se vedea V. Jinga, Moneda şi problemele ei contemporane, vol. I, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981, p.201-202.

[72] B. Starck, H. Roland, L. Boyer, Introduction au droit, 3e éd., Litec, Paris, 1991, §1257, p. 515-516. Opţiunea îşi găseşte fundamentul în concepţia etatică asupra monedei. Crearea şi valorizarea monedei constituie atributul suveran al statului, manifestare şi extensie firească a faimosului fait du prince al Evului Mediu – a se vedea R. Libchaber, Entre monnaies et médailles, les pièces de collection, Recueil Dalloz 2000, n° 11, Jurisprudence 248, p. 248 – 250.

[73] J. Carbonnier, Les biens, Presses Universitaires de France, Paris, 1956, p. 16. Această suveranitate monetară reprezintă o formă capitală de suveranitate; ea se impune nu doar din raţiuni de salvgardare a disciplinei economice, ci şi ca sursă de profit şi instrument de dirijare a politicii economice naţionale.

[74] A se vedea: C. Hamangiu, N. Georgean, Codul civil adnotat, vol. IX, Alcalay, Bucureşti 1934, p. 231; C. I. Cnobloch, Notă la decizia nr.114 din 12 aprilie 1944 a Curţii de Apel Bucureşti (II), în Pandectele Române, 1945, partea a II-a, p. 52; St. Stăncescu, F. Stamu, Opinie separată la decizia Curţii de Apel Bucureşti nr. 114 din 12 aprilie 1944 a Curţii de Apel Bucureşti (I), în Pandectele Române, 1945, partea a II-a, p. 47.

[75] Este vorba atât despre doctrina din perioada interbelică – D. Alexandresco, Principiile dreptului civil român, tomul IV, Tipografia Curţii Regale, Bucureşti, 1926, p.455-456; C. Hamangiu, I. Rosetti Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român¸ Bucureşti, Ed. Naţională, 1929, vol. II, p.1018, cât şi cea de dată relativ mai recentă (a se vedea, cu titlu de exemplu, I. Albu, Probleme actuale privind reevaluarea judiciară a creanţelor, indexarea convenţională a obligaţiilor pecuniare şi indexarea dobânzilor, cit. supra., nota 24, p. 49). Penru o opinie mai nuanţată, în sensul că de la principiul nominalismului monetar au fost admise şi excepţii, a se vedea L. Pop, Tratat de Drept civil. Obligaţiile. Vol. I, Regimul juridic general, cit. supra, p. 77, părţile putând să procedeze la reevaluarea creanţelor, indiferent de izvorul lor, pentru a contracara „efectele păgubitoare ale deprecierii monetare” (idem, p. 473).

[76] Moneda, elementele şi regulile ei nu pot fi lăsate la dispoziţia particularilor, Codul civil din 1804 interzicând ferm derogarea, “prin convenţii sau dispoziţiuni particulare” de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri. Opţiunea se întemeiază pe concepţia etatică asupra monedei.

[77] Și în sec. al XIXlea, ca şi în cele precedente, au existat fluctuaţii  monetare si inflaţie, numai că acestea au fost lente şi mai puţin sesizabile, spre deosebire de cele din sec. al XX-lea – a se vedea  I. Albu, Probleme actuale privind reevaluarea judiciară a creanţelor, indexarea convenţională a obligaţiilor pecuniare şi indexarea dobânzilor, cit. supra, nota 13, p. 46.

[78] Ph. Malaurie, L. Aynès, Cours de droit civil. Les obligations, tome IV, éd. Cujas, Paris, 1997, p. 572, § 990.

[79] R. Savatier, op. cit., p. 104.

[80] A se vedea M. – E. Burzo, op. cit., p. 57.

[81] A se vedea: nota la dec. III Civ., 1re sect. civ., 27 iunie 1957 în H. Capitant, L. Juillot de la Morandière, A. Weill, Les Grandes Arrêts de la Jurisprudence Civile, ed. Dalloz-Sirey, Paris 1964, p. 420-421; M. Planiol, G. Ripert, Traité pratique de droit civil français, L.G.D.J., Paris, 1949-1956, tome VII, § 1178 şi urm.; P. Marty, G. Raynaud, Traité de droit civil. Les obligations, Sirey, Paris 1962, tome II, vol. I, 1962, § 576 şi urm., îndepărtarea de nominalism fiind considerată ca expresie a libertăţii contractuale.

[82] I. Albu, Probleme actuale privind reevaluarea judiciară a creanţelor, indexarea convenţională a obligaţiilor pecuniare şi indexarea dobânzilor, cit. supra, p. 49; L. Pop, Tratat de Drept civil. Obligaţiile. Vol. II, Contractul, cit. supra, p. 537; M. – E. Burzo, op. cit., p. 49 – 52.

[83] M. – E. Burzo, op. cit., p. 57.

[84] I. Deleanu, Ficţiunile juridice, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, § 39, p. 224.

[85] A se vedea, în acest sens, lunga evoluţie jurisprudenţială privitoare la impreviziune.

[86] Potrivit art. 812 al Codului rural francez, datoriile exploataţiilor agricole sunt raportate la preţul produselor agricole, fără a fi nevoie de stipulaţie expresă în acest sens; în acelaşi sens, rentele acordate pentru repararea prejudiciilor cauzate de un vehicul terestru cu motor sunt majorate de plin drept în funcţie de indexările pensiilor de invaliditate de către Securitatea Socială – J. Carbonnier, Droit civil. Les biens, p. 35.

[87] Autoritatea îşi rezervă astfel rolul de a frâna funcţionarea sistemului valorist.

[88] J. Carbonnier, Droit civil. Les biens, loc.cit.

[89] St. I. Popp, – Recenzie la lucrarea “Efectele războiului asupra contractelor în jurisprudenţa Germaniei, Franţei, Angliei şi Americii de Nord” de Dr. Kegel, G., Dr. Rupp, H., Zweigart, K.. în Pandectele Române 1941, Partea a IV-a, p. 160-161; Kelsonaïde, Influence de la stabilization sur les contrats en France et Allemagne, thèse Paris, 1931 apud J. Carbonnier, Droit civil. Les biens, p. 36. Reproşul cel mai grav care se aduce dreptului monetar francez este de a fi neglijat întotdeauna valorizarea

[90] J. Carbonnier, Droit civil. Les biens, p. 111-132.

[91] H. Guitton, La monnaie, Dalloz, Paris, 1971, p. 12, apud I.Albu, Probleme actuale privind obligaţiile civile pecuniare, cit. supra, p. 9.

[92] Potrivit M-E. Burzo teza valoristă avea şi sub imperiul Codului civil din 1804 textul de lege pe care să se întemeieze, art. 1579 alin. 3 depăşind litera şi spiritul legiuirii franceze care ne-a fost model.

[93] Nici un sistem economic din lumea capitalistă sau semi-capitalistă nu este viabil în lipsa creditului şi nici o persoană nu trebuie constrânsă să consimtă la acordarea unui credit pe termen lung debitorului său dacă pericolul nominalismului ar plana inexorabil asupra lui – B.Starck, H.Roland, L.Boyer, Obligations. Contrat, 5èmeéd., Litec, Paris 1995, §581, p. 256.

[94] J. Mosset Iturraspe, Interpretacion economica de los contratos, Rubinzal-Culzoni Editores, Buenos Aires, 1994, p. 33.

[95] Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, op. cit., p. 999.

[96] J. Carbonnier, Droit civil. Les biens, p. 41.

[97] I. Băcanu, op.cit, p. 5

Revista Avocatul