Cu ocazia sărbătoririi „Zilei Europene a Avocaților – 2017”, Comisia Permanentă a UNBR, în ședința din 24 octombrie 2017 (electronică) a decis distribuirea unui număr de 11.000 licențe de acces la site-urile de informare juridică (legislație) gratuite pentru avocați.

„Conversie audio în text” APLICAȚIE din „Tabloul național al avocaților” pusă la dispoziția avocaților gratuit, finalizată în cadrul acțiunilor
inițiate de UNBR pentru „Ziua Europeană a Avocaților - 2017” cu tema „AVOCAȚII ÎN E-VOLUȚIE”.

Procedura ordonanţei de plată în Codul de Procedură Civilă

23 iunie 2014


[1] Procedura ordonanţei de plată în Codul de Procedură Civilă

Avocat  Elena FLOREA

Baroul Hunedoara

Articolul analizează procedura specială a ordonanţei de plată, astfel cum a fost reglementată prin noul Cod de procedură civilă, atât din perspectiva normelor de drept material, cât şi din perspectiva normelor de drept procesual aplicabile. În aceeaşi măsură, lucrarea vizează şi câteva aspecte doctrinare controversate în ceea ce priveşte materia abordată.

 

            Sediul materiei. Scurt istoric al instituţiei

 

Intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă din 15 februarie 2013 a reprezentat o reuşită marcantă, decurgând din nevoia de unificare a practicii judecătoreşti, de lămurire a normelor de drept procesual civil şi de combatere a carenţelor subliniate de doctrina şi literatura de specialitate, precum şi a celor desprinse din practică.

În ceea ce priveşte multiplele inovaţii aduse de noul act normativ, Cartea a IV-a, intitulată „Proceduri speciale”, reglementează cu titlu de premieră absolută prin Titlul IX Procedura ordonanţei de plată (art. 1013 – 1024), în scopul accelerării obţinerii unui titlu executoriu împotriva unui debitor şi, în consecinţă, a satisfacerii cu celeritate mai sporită a creanţelor astfel recunoscute prin intermediul executării directe sau silite.

Premergător intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, sediul materiei se regăsea în cuprinsul dispoziţiilor O.G. nr. 5/2001[2] privind procedura somaţiei de plată, iar ulterior, şi în cuprinsul O.U.G. nr. 119/2007[3], act normativ incident numai în cazul obligaţiilor de plată rezultate din contracte încheiate între profesionişti. Având în vedere prevederile art. 249 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene ce reglementează efectul direct, O.U.G. nr. 119/2007 a transpus în legislaţia internă dispoziţiile Directivei 2000/35/CE a Parlamentului şi a Consiliului Uniunii Europene, privind combaterea întârzierii plăţilor în tranzacţiile comerciale, în vigoare la nivel european.[4]

Ambele ordonanţe ale Guvernului au fost abrogate la data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, şi, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 76/2012[5] pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, prevederile titlului IX vizând Procedura ordonanţei de plată au fost sau nu aplicabile în raport de principiul general al momentului la care a fost înaintată cererea de emitere a ordonanţei de plată,  în raport de data intrării în vigoare a noului act normativ, respectiv 15 februarie 2013.

În acest sens, cererile înregistrate înainte de această din urmă dată au rămas supuse legii vechi, chiar dacă, fiind depuse la poştă, unităţi militare sau locuri de deţinere înainte de data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, au fost înregistrate la instanţele de judecată ulterior acestei date.

De asemenea, în vigoare în momentul de faţă este şi Legea nr. 72/2013[6] privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante. Actul normativ conţine majoritatea normelor de drept material aplicabile în materie şi transpune pe plan intern prevederile Directivei 2011/7/UE a Parlamentului şi a Consiliului Uniunii Europene, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene din data de 23.02.2011, text ce modifică, actualizează şi reformează conţinutul Directivei 2000/35/CE[7], în conformitate cu nevoile de actualitate ale pieţei, ale operatorilor economici şi ale instanţelor de judecată competente şi învestite cu soluţionarea cererilor decurgând din actele normative citate.

În privinţa normelor de drept procesual incidente, Legea nr. 72/2013 face trimitere de asemenea, prin dispoziţiile art. 16, la prevederile cuprinse în Titlul IX al Codului de procedură civilă, art. 1013 – 1024, privind procedura ordonanţei de plată.

  1. 1.      Domeniu de aplicare. Condiţii.

 

Potrivit cu prevederile art. 1013 din Codul de procedură civilă, prevederile titlului IX sunt aplicabile creanţelor certe, lichide şi exigibile constând în obligaţii de plată a unor sume de bani care rezultă dintr-un contract civil, inclusiv cele încheiate între un profesionist şi o autoritate contractantă, constatată printr-un înscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau altui înscris, însuşit de părţi prin semnătură, ori în alt mod admis de lege.

Aşadar, din economia textului de lege reţinem ca acesta condiţionează incidenţa sa şi, în consecinţă, admisibilitatea cererii de emitere a ordonanţei  de plată, de câteva condiţii esenţiale. În primul rând, trebuie să existe o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, ceea ce înseamnă că aceasta va trebui să îndeplinească în mod cumulativ condiţiile prevăzute de art. 662 al. 2, 3 şi 4 C. pr. civ. Astfel, creanţa este certă atunci când existenţa ei neîndoielnică rezultă din însuşi titlul executoriu[8]. De asemenea, caracterul cert al creanţei mai constă şi în faptul că asupra sa  nu există nicio situaţie litigioasă, iar potrivit uzanţei şi reglementării anterioare, certitudinea creanţei se demonstrează şi prin însuşirea sau recunoaşterea actului care o constată de către debitor, ori prin emanarea actului chiar de la acesta din urmă.

În actuala reglementare, apreciez că existenţa unei chestiuni litigioase în ceea priveşte creanţa nu înlătură în mod obligatoriu caracterul cert al creanţei şi nici nu determină în mod necesar respingerea cererii de emitere a ordonanţei de plată. Dacă transpunerea Directivei 2011/7/CE în legislaţia internă s-ar fi făcut însă mai riguros, incidenţa titlului IX Cod procedură civilă ar fi intervenit numai în cazul creanţelor necontestate, acestea fiind creanţele pe care cadrul legal comunitar le are în vedere. Cu toate acestea, în situaţia în care creanţa este contestată, instanţa de judecată va face aplicarea art. 1020 C. pr. civ.[9], însă acest lucru nu va duce neapărat la respingerea cererii, judecătorul având posibilitatea, per a contrario, de a nu-şi însuşi apărările debitorului, şi de a continua judecarea cererii în procedura specială a ordonanţei de plată.

Pe de altă parte, faţă de prevederile art. 1014 C. pr. civ., ce instituie obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile constând în comunicarea către debitor a unei somaţii de plată, premergător înaintării cererii de emitere a ordonanţei de plată la instanţa de judecată, consider că intervalul de 15 zile acordat prin somaţie debitorului  pentru efectuarea plăţii este unul suficient şi pentru formularea şi comunicarea unei contestaţii către creditor, ca răspuns cu privire la creanţa în discuţie, fapt care l-ar determina pe acesta din urmă să îşi decidă cu mai multă uşurinţă conduita, şi în consecinţă să aleagă calea dreptului comun în vederea obţinerii unui titlu executoriu.

Deşi legea nu prevede aceste aspecte, sunt de părere că pasivitatea debitorului aflat în termenul prevăzut prin somaţie şi contestarea creanţei abia în faţa instanţei de judecată ar putea fi considerată chiar o manevră pur vexatorie, subliniind reaua credinţă a acestuia din urmă, fără a-i înlătura dreptul fundamental la apărare, în special atunci când contestarea creanţei este absolut neîntemeiată. În fond, aceasta este şi raţiunea pentru care legiuitorul a instituit parcurgerea procedurii prealabile astfel descrise, având în vedere că faza judiciară efectivă a procedurii ordonanţei de plată se desfăşoară cu celeritate, astfel încât aceasta excede încuviinţării de alte probe ce să susţină apărări întemeiate, însă inadmisibile potrivit prevederilor titlului IX Cod procedură civilă.

Creanţa este lichidă atunci când obiectul ei este determinat sau când titlul executoriu conţine elemente care permit stabilirea lui. Cu toate acestea, faţă de prevederile art. 1013 al. 1 C. pr. civ., obiectul creanţei în procedura specială a ordonanţei de plată nu poate fi decât o sumă de bani, iar cuantumul acesteia, afară de obligaţiile accesorii ce o însoţesc trebuie să fie determinat. Astfel de creanţe au întotdeauna caracter lichid, faţă de creanţele al căror cuantum urmează să fie stabilit pe cale judecătorească, spre exemplu sumele decurgând din fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.

Creanţa este exigibilă dacă obligaţia debitorului a ajuns la scadenţă, sau acesta este decăzut din beneficiul termenului de plată. În general, exigibilitatea creanţei în cazul procedurii speciale a ordonanţei de plată depinde în mare măsură de prevederile contractuale agreate de către părţi prin convenţia din care ar decurge creanţa. Cu toate acestea, prin cuprinsul dispoziţiilor art. 5 din Legea nr. 72/2013 se prevede că termenul contractual de plată nu poate fi mai mare de 60 de zile calendaristice în cazul contractelor încheiate între profesionişti, iar prin excepţie, sub rezerva ca o astfel de clauză să nu poată fi considerată abuzivă[10], părţile pot stipula un termen de plată mai mare.

Termenul contractual se raportează la data emiterii sau a recepţiei facturii, deşi conform al. 3 al aceluiaşi articol citat, părţile nu pot conveni cu privire la această din urmă dată, orice clauză prin care s-ar stabili un astfel de termen fiind lovită de nulitate absolută. În atare condiţii, apreciez că interpretarea ce se va da acestor texte de lege este că scadenţa creanţei poate fi stabilită la un termen de 60 de zile calendaristice de la data emiterii sau a comunicării facturii fiscale, însă prin cuprinsul contractului nu se va putea stabili un termen de emitere sau de comunicare a acesteia, creditorul obligaţiei băneşti având interesul să se îngrijească de derularea acestor proceduri în conformitate cu normele de drept fiscal ce interesează entitatea sau forma asociativă în cauză. În aceeaşi ordine de idei, consider că dacă asupra datei primirii facturii există anumite incertitudini, sau emiterea acesteia se face anterior prestării serviciului sau recepţiei bunurilor ce fac obiectul convenţiei, prin analogie cu prevederile art. 6 al. 1 lit. b, termenul legal de plată se va raporta la îndeplinirea obligaţiilor contractuale de către creditorul creanţei băneşti.

În privinţa contractelor încheiate între profesionişti şi autorităţi contractante, în conformitate cu prevederile art. 6 din Legea nr. 72/2013, termenul legal de plată a obligaţiilor băneşti, pentru autoritatea contractantă, este de 30 de zile calendaristice şi curge după caz, de la diferite momente specificate[11], iar în cazul instituţiilor publice din domeniul sănătăţii şi entităţilor publice care furnizează servicii medicale de sănătate, termenul este de 60 de zile calendaristice. În aceeaşi măsură se aplică şi prevederile privind nulitatea absolută a clauzelor ce vizează data emiterii sau a recepţiei facturii fiscale, cât şi cele cu privire la extinderea termenului de 30 de zile la unul de maximum 60 de zile calendaristice, cu condiţia stabilirii exprese a acestuia prin cuprinsul contractului şi a documentaţiei de achiziţie, sub rezerva justificării obiective şi a caracterului abuziv al unei astfel de clauze.

În al doilea rând, creanţa trebuie să constea obligatoriu într-o obligaţie de plată a unei sume de bani, sumă care trebuie să decurgă dintr-un contract civil, inclusiv cele încheiate între un profesionist şi o autoritate contractantă. În sfârşit, contractul trebuie să fie constatat printr-un înscris, ori să fie determinat printr-un statut, regulament sau altui înscris, însuşit de părţi prin semnătură ori în alt mod admis de lege.

Astfel, obligaţia debitorului trebuie să constea în a da o sumă de bani, astfel încât în această materie devin incidente prevederile art. 1488 C. civ. privitoare la condiţiile plăţii, în lipsa unei stipulaţii contrare conţinute de dispoziţiile contractului intervenit între părţi. Pe de altă parte, temeiul juridic al obligaţiei de a da suma de bani ce revine debitorului trebuie să aibă natură contractuală, aşa încât, astfel cum aminteam mai sus, obligaţia decurgând de a acoperi daunele produse printr-un fapt juridic ilicit cauzator de prejudicii nu poate face obiectul cererii de ordonanţă de plată, creanţa astfel rezultată neîndeplinind nici condiţiile prevăzute de art. 662 al. 2 C. pr. civ.

În acelaşi timp, în sfera contractelor civile la care art. 1013 Cod procedură civilă face referire se includ şi contractele comerciale, respectiv cele încheiate de către profesionişti, între profesionişti, sau între profesionişti cu o autoritate contractantă, acest aspect fiind unul de mare controversă până la intrarea în vigoare a noului Cod de procedură civilă. Cu toate acestea, chiar şi premergător acestui moment, doctrina[12] şi practica judiciară majoritară au apreciat că procedura ordonanţei de plată devine incidentă şi în ceea ce priveşte contractele de natură comercială, Codul de procedură civilă confirmând acest punct de vedere.

Teza finală a art. 1013 C. pr. civ. impune condiţia constatării prin înscris a contractului din care decurge creanţa, însă prevede în aceeaşi măsură posibilitatea ca obligaţiile să poată fi determinate potrivit unui statut, regulament sau a altui înscris, însuşit de părţi prin semnătură, ori în alt mod admis de lege. Deşi nu lămureşte definitiv problema controversată a înscrisurilor cu care se dovedeşte natura contractuală a raportului juridic din care decurge creanţa, este de observat sfera largă a formelor pe care contractul în discuţie o poate avea.

În acest sens, apreciez că criticile aduse prin cererea în anularea unei ordonanţe de plată formulate de către debitoare, vizând faptul că facturile fiscale nu sunt cuprinse în sfera „altor înscrisuri”, şi, ca urmare, nu justifică natura contractuală a raportului juridic din care decurge creanţa în cazul unor sume de bani datorate pentru efectuarea unor transporturi de mărfuri sunt absolut neîntemeiate, chiar şi în lipsa scrisorilor de trăsură corespunzătoare fiecăruia dintre transporturile efectuate, depuse la dosarul cauzei.

Aceasta deoarece atât Convenţia referitoare la contractul de transport internaţional de mărfuri pe şosele (CMR), cât şi prevederile art. 1956 C. civ. permit dovedirea contractului intern sau internaţional de transport cu scrisoarea de trăsură, chiar şi cu alte înscrisuri, de la caz la caz. Coroborând prevederile textelor legale citate cu teza finală a art. 1013 C. pr. civ., rezultă că obligaţiile din care decurge creanţa pot fi determinate şi dovedite şi cu alte înscrisuri, astfel că motivarea instanţei de fond cu privire la faptul că facturile fiscale sunt menite a dovedi contractul în formă simplificată[13] intervenit între părţi este legală şi temeinică, cu atât mai mult cu cât debitoarea nu a contestat creanţa, ci doar natura contractuală a acesteia, exclusiv în sensul lipsei înscrisului probator[14]. În atare condiţii, apreciez astfel că interpretarea ce trebuie dată textului de lege este aceea că termenul de contract din cuprinsul art. 1013 C. pr. civ. vizează înţelegerea propriu-zisă dintre părţi[15], aşa încât condiţia de formă a contractului nu este una ce afectează validitatea convenţiei, ci poate, cel mult, să pună probleme în ceea ce priveşte probaţiunea.

  1. 2.      Caracterele procedurii ordonanţei de plată

 

Proprii procedurii ordonanţei de plată sunt caracterul special, facultativ, contencios, accelerat şi abreviat, toate în vederea obţinerii unui titlu executoriu. Caracterul special al procedurii decurge atât din topografia textului de lege, cât şi din normele speciale ce guvernează atât dreptul material aplicabil, cât şi procedura de judecată a unei astfel de cereri, prin derogare de la principiile generale ce vizează materia. Cu toate acestea, şi normele ce reglementează procedura ordonanţei de plată urmează a se completa cu cele comune, în măsura în care acestea din urmă nu sunt contrare.

Caracterul facultativ al procedurii este subliniat şi de cel al celerităţii în ce priveşte judecarea cererii de emitere a ordonanţei de plată, aşa încât creditorul va putea să îşi valorifice drepturile şi pe calea unei acţiuni comune îndreptată împotriva debitorului, cu menţiunea că termenul de soluţionare al acestei din urmă cereri poate fi mai mare, motivat de mai multe considerente vizând organizarea interioară a instanţelor judecătoreşti, cât şi de etapa de administrare a probelor încuviinţate părţilor.

Faţă de caracterul abreviat al procedurii ordonanţei de plată, se constată sub mai multe aspecte asemănarea acesteia cu procedura ordonanţei preşedinţiale[16], însă apreciez că aceasta vizează strict însuşirea de a se desfăşura într-un cadru expeditiv, potrivit regulilor privitoare la pricinile urgente. În acest context, consider ca fiind neoportune apărările întâlnite în practică ce se întemeiază pe ideea că în procedura ordonanţei de plată instanţa de judecată ar trebui doar „să palpeze fondul” problemei deduse judecăţii. Aceasta deoarece, raportat la materia analizată, fondul litigiului constă tocmai în determinarea şi identificarea îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege în ce priveşte creanţa ce se solicită a fi ordonată spre plată. Având în vedere toate acestea, instanţa de judecată nu are numai dreptul, ci chiar obligaţia de a proceda la efectuarea tuturor acestor verificări, câtă vreme soluţionarea cauzei nu necesită şi nu excede administrării ansamblului mijloacelor de probă admisibile în conformitate cu normele ce reglementează procedura ordonanţei de plată.

Cu referire la opinia[17] privind caracterul necontencios al procedurii ordonanţei de plată, aceasta a avut până recent o poziţie dominantă în doctrina de specialitate. Cu toate acestea, consider că ea nu poate fi însuşită, deoarece obiectiv nu există suficiente elemente care să susţină un asemenea punct de vedere. Astfel, sunt de părere că în procedura ordonanţei de plată se urmăreşte în mod evident stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană, chestiune ce defineşte, conform tezelor doctrinare în materie, caracterul contencios al unei cereri.

Pe de altă parte, apreciez că, afară de stabilirea unui drept potrivnic faţă de o altă persoană, de natura caracterului contencios al procedurii sunt şi chestiunile ce decurg din contradictorialitatea ce guvernează judecarea cererii. În materia analizată, cererea de emitere a ordonanţei de plată se formulează şi se judecă în contradictoriu cu debitorul, întâmpinarea este obligatorie, aşa cum este şi citarea părţilor, art. 1016 alin. (1) privind cuprinsul cererii de emitere a ordonanţei de plată reglementează aceleaşi elemente obligatorii ca şi pentru cererea de chemare în judecată însăşi, iar dezbaterea pe fond a litigiului astfel intervenit presupune discuţii contradictorii cu privire la toate aspectele ce interesează cauza. În acelaşi timp, noua reglementare legală nu mai cuprinde trimiteri la normele ce guvernează procedura necontencioasă, context în care, conform principiului general mai sus arătat, regulile privind procedura ordonanţei de plată se vor completa cu cele ale dreptului comun, ce privesc tocmai procedura contencioasă, personal onorând concluziile ce decurg din această opinie[18].

  1. 3.      Procedura prealabilă

 

Dispoziţiile art. 1014 C. pr. civ. impun îndeplinirea unei proceduri prealabile sesizării instanţei de judecată. Aceasta constă în comunicarea unei somaţii de plată pe care creditorul o transmite debitorului său, somaţie ce va arăta suma datorată şi termenul în care urmează să fie achitată, respectiv 15 zile.

Somaţia astfel formulată se va comunica debitorului prin intermediul executorului judecătoresc, sau, mai simplu, prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire şi cu conţinutul declarat. Această din urmă specificaţie vine să pună capăt unui lung şir de controverse întâlnite des în practică, vizând problema dovezii îndeplinirii procedurii prealabile, în sensul probării conţinutului plicului cu care se comunica invitaţia la conciliere directă în conformitate cu vechiul art. 7201 C. pr. civ.

Astfel, în timp ce somaţia comunicată prin intermediul executorului judecătoresc nu pune probleme în ceea ce priveşte conţinutul său, somaţia comunicată prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire, în vechea reglementare legislativă a făcut deseori, pe bună dreptate, obiectul unor serioase impedimente la judecarea acestor cauze.

În actuala reglementare însă, scrisoarea recomandată este scrisoarea pentru care serviciul de curierat percepe un tarif mai mare, ce asigură emiterea unei recipise la preluare şi garantează predarea, sub semnătură. Confirmarea de primire este documentul ce asigură preluarea comunicării de către destinatar, şi, în această situaţie, constituie mijloc de probă al expedierii unei comunicări către debitor, ataşându-se cererii de emitere a ordonanţei de plată.

În acelaşi timp, declararea conţinutului presupune ca plicul în care se transmite somaţia să fie prezentat factorului poştal deschis, nesigilat, sub formă de scrisoare cu valoare, scop în care se va întocmi o notă de inventar ce va descrie însăşi conţinutul înscrisurilor ce urmează a fi comunicate. Nota de inventar se întocmeşte în dublu exemplar şi se vizează de către factorul poştal ulterior efectuării verificării înscrisurilor prezentate. Unul dintre exemplare se ataşează acestora, urmând ca cel de-al doilea exemplar să fie eliberat către creditor. Acest înscris, împreună cu confirmarea de primire, fac dovada  dincolo de orice tăgadă, a conţinutului şi a transmiterii somaţiei prevăzute la articolul citat.

În acest context, deşi lipsa comunicării somaţiei va duce la respingerea cererii de emitere a ordonanţei de plată ca inadmisibilă, apreciez că în raport de prevederile art. 193 al. 2 C. pr. civ., excepţia inadmisibilităţii nu va putea fi invocată decât de către debitor, prin întâmpinare. Aşadar, excepţia inadmisibilităţii decurgând din neîndeplinirea procedurii prealabile nu se va invoca de către instanţa de judecată, ci numai de către pârât, fiind totuşi, o excepţie relativă.

Deopotrivă, este de reţinut şi faptul că somaţia formulată şi comunicată debitorului în conformitate cu prevederile art. 1014 al. 1 C. pr. civ. întrerupe cursul prescripţiei extinctive în mod condiţionat, respectiv în raport de prevederile art. 2540 C. civ., ce dispun că prescripţia este întreruptă prin punerea în întârziere a celui în folosul căreia curge, numai dacă aceasta este urmată de chemarea lui în judecată în termen de 6 luni de la data punerii în întârziere.

  1. 4.      Procedura de judecată

 

Potrivit art. 1015 C. pr. civ., dacă debitorul nu înţelege să achite în termenul de 15 zile prevăzut în cuprinsul somaţiei, creditorul va putea înainta cererea de emitere a ordonanţei de plată la instanţa competentă să judece fondul cauzei în primă instanţă, la care va alătura înscrisurile pe care se întemeiază în dovedirea pretenţiilor. Acest aspect vizează atât competenţa materială a instanţei judecătoreşti sesizate, cât şi competenţa teritorială, explicitate prin prevederile art. 94 şi 107 C. pr. civ.

Referitor la competenţa materială a instanţei învestite cu judecarea unei astfel de cereri, se constată că faţă de criteriul valoric, soluţionarea cererii va fi în căderea judecătoriei sau a tribunalului, iar prin raportare la normele ce reglementează competenţa funcţională, rezultă că aceasta mai poate fi şi în competenţa tribunalului specializat, dacă este cazul.

În ce priveşte competenţa teritorială, raportat la prevederile art. 130 al. 1 C. pr. civ., consider că verificarea din oficiu a competenţei instanţei de judecată sesizate nu conduce la invocarea din oficiu a excepţiei de necompetenţă teritorială relativă, aceasta rămânând tot un mijloc de apărare propriu părţii în drept să o invoce[19], respectiv cea a cărei interes este protejat prin norma legală. În aceeaşi măsură, este de avut în vedere faptul că în materia analizată pot deveni aplicabile reguli speciale şi specifice de competenţă, spre exemplu în cazul competenţei teritoriale convenite de către părţi prin contract, ori în cazul competenţei teritoriale exclusive, reglementate cu caracter de ordine publică şi de la care părţile nu pot deroga.

În conformitate cu prevederile art. 6 al. 2 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, cererea de emitere a ordonanţei de plată se taxează cu 200 lei. Aceasta va cuprinde, în principiu, toate elementele prevăzute prin art. 194 C. pr. civ. privind cererea de chemare în judecată, cu respectarea art. 148 C. pr. civ., ce vizează forma cererilor adresate instanţei, în general. Cu toate acestea, se vor avea în vedere reglementările speciale prevăzute în cuprinsul art. 1016 al. 1 din acelaşi act normativ citat, ce impun creditorului arătarea sumei ce reprezintă obiectul creanţei, temeiul de fapt şi de drept al obligaţiei de plată, perioada la care se referă aceasta, termenul la care plata trebuia făcută şi orice alt element necesar în vederea stabilirii sau determinării datoriei. În acelaşi timp, creditorul este ţinut să arate suma ce reprezintă dobânzile aferente debitului principal, ori alte despăgubiri ce se cuvin creditorului, potrivit legii.

Fără nevoie de altă analiză privind forma cererii de emitere a ordonanţei de plată, agreez opinia[20] conform căreia, în forma actuală textul prezintă unele carenţe, decurgând din faptul că îi lipseşte referirea expresă la mijloacele de probă, aşa încât concluzia că unica probă admisibilă este cea cu înscrisurile, reiese numai din interpretarea şi coroborarea dispoziţiilor al. 3 al art. 1016 cu cele ale art. 1013, 1020 şi 1021 C. pr. civ..

Nu se va insista sub aspectul determinării dobânzii pentru plata cu întârziere, dispoziţiile art. 1017 fiind suficient de coerente în acest sens, prin raportare şi la prevederile Legii nr. 72/2013[21] privind măsurile pentru combaterea întârzierii în executarea obligaţiilor de plată a unor sume de bani rezultând din contracte încheiate între profesionişti şi între aceştia şi autorităţi contractante, mai sus arătate. Faţă de aspectele anterioare, consider totuşi oportun conţinutul art. 1017 al. 1 pct. 1, 2 şi 3, precum şi pe cel al al. 4 al aceluiaşi articol, ce subliniază determinarea dobânzii pentru întârzierea plăţii în raport de criteriul naturii entităţilor ce devin părţi în procedura ordonanţei de plată, cu toate că într-adevăr, acesta este propriu mai degrabă dreptului material civil, şi nu celui procesual.

Pentru soluţionarea cererii, instanţa va dispune citarea părţilor potrivit dispoziţiilor referitoare la pricinile urgente. Dispoziţiile art. 1018 al. 1 C. pr. civ. trimit la prevederile privind citarea şi comunicarea actelor de procedură, precum şi la cele vizând fixarea primului termen de judecată. Cu toate acestea, textul de lege citat indică aceste repere strict pentru sublinierea caracterului de urgenţă al judecării cererii de emitere a ordonanţei de plată, aşa încât prin teza finală a al. 1 şi prin cuprinsul al. 3 şi 4 ale aceluiaşi articol se derogă de la procedura de drept comun, stabilindu-se termene specifice procedurii analizate aici.

Astfel, citaţia se va înmâna părţilor cu 10 zile înaintea termenului de judecată fixat în cauză, iar debitorul este obligat să depună întâmpinarea cu cel puţin 3 zile înaintea aceluiaşi termen. În acelaşi timp, dispoziţiile art. 1018 comportă unele discuţii în ce priveşte scopul citării părţilor în faţa instanţei, precum şi sancţiunea în cazul nedepunerii întâmpinării de către debitor.

Aşa fiind, instanţa citează părţile în scopul de a solicita acestora explicaţii şi lămuriri, dar şi pentru a stărui în efectuarea plăţii datorate de către debitor, ori pentru a se ajunge la o înţelegere cu privire la modalităţile de plată. Constat ca fiind nefericită atât exprimarea, cât şi topografia textului de lege, întrucât, în atare situaţie, expressis verbis, ar însemna ca instanţa de judecată să se antepronunţe oarecum, atât în cazul stăruinţei în efectuarea plăţii de către debitor, cât şi în cazul unei eventuale propuneri de înţelegere cu privire la modalităţile de plată, premergător oricărei alte discuţii.

Consider că numai atunci când debitorul recunoaşte pretenţiile creditorului instanţa de judecată va putea da efect dispoziţiilor mai sus citate, însă, în situaţia de mai sus, deliberarea se va face tot în secret, ca urmare a administrării şi analizării probaţiunii încuviinţate părţilor. În atare context, devin incidente prevederile art. 1019 al. 2, ce vizează pronunţarea de către instanţă a unei hotărâri de expedient, potrivit art. 438 C. pr. civ.. Aceasta este soluţia şi în cazul ajungerii la o înţelegere asupra plăţii, însă apreciez ca fiind confuz întreg setul de dispoziţii ce reglementează o eventuale achiesare la pretenţiile creditorului, sau o înţelegere cu privire la modalităţile de plată, întrucât textul de lege nu face trimitere expresă la prevederile art. 436 C. pr. civ..

Aceasta ar înseamnă că recunoaşterea pretenţiilor de către debitor nu poate fi decât totală, instanţa de judecată neputând să pronunţe o hotărâre în măsura recunoaşterii făcute de către debitor, dat fiind caracterul special al normelor ce reglementează ambele instituţii, ci doar să constate caracterul întemeiat în parte al cererii formulate de creditor.

În situaţia în care creditorul declară că debitorul i-a achitat întreaga sumă datorată, instanţa va lua act de această împrejurare printr-o încheiere definitivă, încheiere prin care se va dispune închiderea dosarului.

Există critici[22] şi în privinţa posibilităţii instanţei de judecată de a aprecia că nedepunerea întâmpinării de către debitor poate echivala cu o eventuală recunoaştere a pretenţiilor creditorului. Faţă de acest aspect, deşi revin şi arăt că formularea textului de lege este de natură a produce grave confuzii în practică, apreciez oportună o astfel de sancţiune instituită de către legiuitor în sarcina debitorului.

Consider că, faţă de caracterul urgent al pricinii, de argumentele arătate în expunerea de motive formulată premergător intrării în vigoare a Codului de procedură civilă relativ la degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi faţă de eficientizarea procesului de realizare a justiţiei în sine, atitudinea pasivă a debitorului legal citat şi înştiinţat în termen asupra motivelor pentru care este chemat în judecată poate fi sancţionată cu o recunoaştere a pretenţiilor creditorului său. Cu toate acestea, cred că şi în această situaţie se va ţine cont de împrejurările concrete ce privesc aspectele cauzei, context în care prezumţia relativă judiciară de recunoaştere a pretenţiilor creditorului poate fi şi ea răsturnată.[23]

În fine, potrivit cu prevederile art. 1020 C. pr. civ., în cazul în care debitorul contestă creanţa, instanţa va proceda la efectuarea de verificări cu privire la temeinicia argumentelor invocate pe aceasta cale, iar când constată ca acestea sunt întemeiate, constatare făcută în baza înscrisurilor existente la dosarul cauzei şi a explicaţiilor şi lămuririlor părţilor, va respinge cererea creditorului prin încheiere.

Deopotrivă, dacă apărările pe fond formulate de debitor presupun administrarea altor probe decât cele prevăzute mai sus, iar acestea ar fi admisibile potrivit legii în procedura de drept comun, instanţa va respinge cererea de emitere a ordonanţei de plată, pronunţând tot o încheiere. În ambele situaţii, creditorul îşi va putea valorifica creanţa pe calea unei acţiuni de drept comun, încheierea astfel pronunţată neavând autoritate de lucru judecat.

Dacă instanţa, ulterior verificării cererii în baza înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, precum şi a declaraţiei părţilor constată că pretenţiile creditorului sunt întemeiate, emite ordonanţa de plată, în dispozitivul căreia se va menţiona suma şi termenul de plată a acesteia. Consider că şi ordonanţa de plată emisă ca urmare a judecării cauzei pe baza dispoziţiilor titlului IX Cod procedură civilă este o hotărâre judecătorească ce trebuie să respecte rigorile impuse de art. 425, aşa încât ea va cuprinde o parte introductivă în care se vor face menţiunile prevăzute la art. 233 al. 1 şi 2, considerentele, cât şi dispozitivul. În această situaţie însă, deşi riguros ar fi ca instanţa, admiţând cererea formulată de creditor, să ordone prin dispozitiv debitorului plata sumei menţionate în termenul arătat, în practică nu se întâlneşte foarte des această formulare, iar de cele mai multe ori, hotărârea pronunţată în această procedură se numeşte sentinţă civilă.

Pe de altă parte, dacă instanţa apreciază ca întemeiate numai o parte din pretenţiile creditorului, va emite ordonanţa de plată numai în ce priveşte această parte, urmând ca creditorul să introducă o acţiune pe calea dreptului comun pentru valorificarea restului creanţei.

Termenul de plată stabilit prin ordonanţa emisă nu poate fi mai mic de 10 zile, dar nici mai mare de 30 de zile de la data comunicării acesteia, iar instanţa de judecată nu va putea stabili un alt termen de plată decât dacă părţile se învoiesc în acest sens, în conformitate cu prevederile art. 1021 al. 3 C. pr. civ. Cu toate acestea, al. 4 al aceluiaşi text de lege citat instituie o excepţie de la regula imperativă privind stabilirea termenului de plată, în sensul că, dacă creanţa reprezintă obligaţie de plată a cotelor din cheltuielile comune faţă de asociaţiile de proprietari, precum şi a cheltuielilor de întreţinere ce revin persoanelor fizice corespunzător suprafeţelor locative pe care le folosesc ca locuinţe, instanţa, numai la cererea debitorului şi motivat temeinic, va putea să dispună fie stabilirea unui termen de plată mai îndelungat, fie plata eşalonată.

În raport de prevederile art. 1022 C. pr. civ., durata procedurii în cazul în care debitorul nu contestă creanţa prin întâmpinare nu poate fi mai mare de 45 de zile de la data introducerii cererii, perioadă în care nu intră timpul necesar comunicării actelor de procedură şi orice întârziere cauzată de creditor, inclusiv cele cauzate de eventuale modificări sau completări ale cererii iniţial depuse. Consider că acest text de lege suplineşte carenţele evidenţiate de vechea reglementare legală a materiei, prin impunerea unei limite temporale cu privire la soluţionarea cererii de emitere a ordonanţei de plată. Este binevenit acest element de noutate, având în vedere contextul şi natura pieţelor pe care operatorii economici îşi desfăşoară activitatea, recuperarea creanţelor şi acoperirea debitelor prin rulaj monetar constant fiind un demers ce necesită cu preponderenţă caracter de celeritate.

  1. 5.      Cererea în anulare

 

Ordonanţa de plată emisă potrivit cu prevederile art. 1021 al. 1 şi 2 C. pr. civ. se poate ataca numai de către debitor, în termen de 10 zile de la data comunicării sau a înmânării acesteia.

Creditorul însă, va putea formula calea de atac încheierilor de respingere a cererii de emitere a ordonanţei de plată, dar şi împotriva ordonanţei de plată emise potrivit art. 1021 al. 2 C. pr. civ., în acelaşi termen de 10 zile. Sigur, având în vedere că şi în calea de atac procedura păstrează aceleaşi caractere speciale, prin cererea în anulare nu se vor putea invoca decât considerente ce privesc nerespectarea cerinţelor prevăzute în cuprinsul titlului IX pentru emiterea ordonanţei de plată, şi evident, cauze de stingere a obligaţiei ulterioare emiterii ordonanţei de plată.

Cererea în anulare se judecă de către aceeaşi instanţă care a pronunţat ordonanţa de plată. Totuşi, controlul judiciar se efectuează în complet de doi judecători. În acest context, se impune de lege ferenda clarificarea problemei compunerii completului de judecată, întrucât în reglementarea actuală, faţă de dispoziţiile art. 41 al. 1 C. pr. civ., nu se distinge dacă judecătorul care a soluţionat cererea de emitere a ordonanţei devine sau nu incompatibil sa judece cererea în anulare. Apreciez totuşi că judecătorul care a soluţionat cererea creditorului pe fond nu va putea să participe la judecarea căii de atac, din simplul considerent că este inadmisibil ca aceeaşi persoană să îşi cenzureze propriile convingeri, expuse în cuprinsul unei hotărâri judecătoreşti.

De asemenea, deşi părerea judecătorului care a pronunţat această hotărâre nu vizează fondul[24] în sensul său substanţial, verificările efectuate cu privire la îndeplinirea condiţiilor cerute de lege, precum şi concluziile rezultate sunt şi ele cât se poate de obiective, cu atât mai mult cu cât actuala legiferare nu lămureşte toate controversele discutate în cuprinsul prezentei lucrări. De altfel, şi în jurisprudenţă[25] s-au reţinut asemenea considerente, apreciindu-se că atât timp cât judecătorul a pronunţat o sentinţă privitoare la somaţia de plată, chiar şi numai pe baza unei analize sumare şi cu atât mai mult cu cât a făcut referire în dispozitiv asupra temeiniciei, el nu mai este compatibil, neputându-şi cenzura propria sentinţă, reexaminând cererea şi înscrisurile depuse în susţinerea ei.

În acelaşi timp, câtă vreme cererea în anulare nu este o cale ordinară de atac, în cazul acesteia nu vor fi incidente prevederile referitoare la suspendarea executării. Totuşi, suspendarea executării va putea fi solicitată de către debitor, însă la fel ca în materia căilor extraordinare de atac, instanţa va putea dispune suspendarea executării numai cu dare de cauţiune.

Cererea în anulare poate fi admisă în tot sau în parte, ori poate fi respinsă.  Concluzia se desprinde din prevederile art. 1023 al. 6 C. pr. civ., iar în situaţia în care cererea în anulare este întemeiată, instanţa va putea să anuleze în tot, sau în parte, ordonanţa de plată emisă cu nerespectarea prevederilor titlului IX. Atunci când controlul judiciar este efectuat în privinţa unei încheieri de respingere a cererii de emitere a ordonanţei de plată sau de admitere doar în parte a pretenţiilor creditorului, constatând temeinicia cererii în anulare, instanţa va emite o ordonanţa de plată cu respectarea prevederilor legale. Hotărârea astfel pronunţată este definitivă, însă legea nu prevede ce fel de hotărâre se va pronunţa în soluţionarea cererii în anulare.

Ordonanţa de plată este executorie, chiar şi atunci când este atacată cu cerere în anulare, context în care ea are autoritate de lucru judecat provizorie până la soluţionarea căii de atac. Deopotrivă, ordonanţa de plată devine definitivă ca urmare a neintroducerii unei astfel de cereri, ori ca urmare a respingerii ei. Deşi se analizează o procedură specială, legea nu derogă de la prevederile dreptului comun şi specifică posibilitatea formulării unei contestaţii la executarea ordonanţei de plată, în cadrul căreia nu se vor putea invoca decât neregularităţi privind procedura de executare, sau cauze de stingere a obligaţiei, evident intervenite ulterior rămânerii definitive a ordonanţei.

Concluzionând, apreciez în general ca binevenită reglementarea procedurii speciale analizate prin cuprinsul Codului de procedură civilă, atât în raport de argumentele sus expuse vizând unificarea şi lămurirea cadrului legislativ ce priveşte materia în discuţie, cât şi în raport de efectele pozitive simţite în practică.

*

*   *



[1] Articol publicat iniţial în Revista Hunedoara Juridică, nr. 1- 2014, editată de Baroul Hunedoara.

[2] Publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 422 din 30 iulie 2001.

[3] Publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 738 din 31 octombrie 2007.

[4] Cu toate acestea, ulterior Directivei 2000/35/CE, Parlamentul şi Consiliul Uniunii Europene, la propunerea Comisiei Europene, au conceput Regulamentul (CE) nr. 1896/2006 de instituire a unei proceduri europene de somaţie de plată (publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene la data de 30.12.2006), aşa încât potrivit art. 1 alin. (2), acest act normativ este incident în cazul unui litigiu transfrontalier referitor la creanţe pecuniare necontestate, fără ca reclamantul să fie împiedicat să-şi valorifice o astfel de creanţă pe calea unei alte proceduri prevăzute de legislaţia unui stat membru sau de legislaţia comunitară.

[5] Publicată în Monitorul Oficial, partea I, partea I, nr. 365 din 30 mai 2012.

[6] Publicată în Monitorul Oficial, partea I, nr. 182 din 2 aprilie 2013.

[7] A se vedea nota de subsol nr. 3.

[8] Bineînţeles, conceptul operaţional de titlu executoriu este reprezentat aici de înscrisul material prin care se constată creanţa, întrucât scopul derulării procedurii speciale a ordonanţei de plată este tocmai obţinerea cu celeritate mai sporită a unui asemenea titlu. Această formulare îşi găseşte însă explicaţia în aşezarea topografică a textului de lege citat, legiuitorul înţelegând să expliciteze înţelesul acestor termeni în cuprinsul dispoziţiilor ce reglementează executarea silită, Cartea a V-a, Titlul I Cod procedură civilă; Aceleaşi considerente se aplică şi în cazul caracterului lichid al creanţei, unde se face vorbire din nou despre titlul executoriu.

[9] A se vedea M. Tăbârcă, Drept procesual civil vol. II, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 779.

[10] În lumina prevederilor art. 12 din acelaşi act normativ citat.

[11] „a) de la data primirii facturii sau a oricărei alte cereri echivalente de plată; b). de la data recepţiei bunurilor sau prestării serviciilor, dacă data primirii facturii ori a unei cereri echivalente de plată este incertă sau anterioară recepţiei bunurilor sau prestării serviciilor; c). de la recepţie sau verificare, dacă prin lege sau prin contract se stabileşte o procedură de recepţie sau de verificare pentru certificarea conformităţii mărfurilor sau serviciilor, iar autoritatea contractantă a primit factura ori cererea echivalentă de plată la data recepţiei sau verificării, ori anterior acestei date”.

[12] A se vedea I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. II, Editura C. H. Beck, Bucureşti, p. 411; V. M. Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv, p. 466, apud I. Leş, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 1302.

[13] A se vedea sent. civ. nr. 1825/2013, pronunţată de Judecătoria Hunedoara, nepublicată.

[14] În acelaşi sens, a se vedea şi Decizia nr. 1762/19.05.2006 pronunţată de ÎCCJ, Secţia Comercială, Decizia nr. 4814/12.10.2000, pronunţată de CSJ, Secţia Comercială, Decizia nr. 967/18.12.1998 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, Secţia Comercială, apud A. T. Stănescu, Ş. A. Stănescu, Contractul de transport de mărfuri în trafic intern şi internaţional. Practică judiciară, Editura Hamangiu, 2008, p. 108, 118 – 122.

[15] Pentru o opinie similară, a se vedea şi A. G. Atanasiu, apud G. Piperea, C. Andronache, P. Piperea, A. Dimitriu, M. Piperea, A. Răţoi, Noul Cod de procedură civilă. Note. Corelaţii. Explicaţii, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 975.

[16] În acelaşi sens, a se vedea I. Deleanu, V. Mitea, S. Deleanu, Noul Cod de procedură civilă. Comentarii pe articole, Vol. II, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, pag. 451.

[17] Idem, pag. 450.

[18] A se vedea V. M. Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv, p. 466, apud I. Leş, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu…, cit. supra, p. 1302.

[19] În acelaşi sens, a se vedea A. G. Atanasiu apud G. Piperea, C. Andronache, P. Piperea, A. Dimitriu, M. Piperea, A. Răţoi, Noul Cod de procedură civilă…, cit. supra,  p. 977.

[20] A se vedea I. Leş, op. cit., p. 1306.

[21] Publicată în Monitorul Oficial nr. 182 din 2 aprilie 2013.

[22] A se vedea I. Deleanu, V. Mitea, S. Deleanu, op. cit., vol. II, p. 459 şi I. Deleanu, Măsuri normative pentru simplificarea şi accelerarea soluţionării diferendelor juridice având ca obiect unele categorii de creanţe, în R.R.D.P nr. 2/2008, p. 57.

[23] Pentru o opinie similară, a se vedea M. Tăbârcă, op. cit., vol. II, p. 786.

[24] A se vedea I. Leş, op. cit., p. 1302.

[25] A se vedea Decizia nr. 122/20.01.2003 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a II-a civilă, apud  A. Popa, Participanţii în procesul civil. Practică judiciară, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 59 – 61.
Revista Avocatul