Baroul Cluj

Nevoia de a reflecta asupra modernismului şi progresului în profesia de avocat a pornit de la un curent de înnoire a profesiei, curent asociat în mod frecvent ideii de modern, modernism, modernitate, dar arareori alăturat termenului de progres. Se vorbeşte tot mai des despre modernizarea profesiei şi aproape deloc despre progresul profesiei.

M-am întrebat dacă acest curent porneşte de la a pune semnul egalităţii între modernism şi progres? M-am întrebat dacă orice noutate „la modă” este aducătoare de progres?

Nu am făcut greşeala de a considera sinonime cele două concepte, după cum nu voi comite imprudenţa de a mă lansa în disertaţii filosofice despre modernism şi progres. Voi porni însă, în demersul pe care mi-l propun, de la definiţia de dicţionar a celor doi termeni:

MODERNISM, (fr. modernisme), preferinţă exagerată faţă de tot ceea ce este nou, modern; nume generic dat mişcărilor, tendinţelor, experimentelor literare şi artistice novatoare, manifestate începând cu ultimele decenii ale secolului XIX până în cea de a doua jumătate a secolului XX şi caracterizate prin exacerbarea modernităţii, respingerea tradiţionalismului şi academismului, care în goana după originalitate, ajung la creaţii arbitrare, rupte de realitate.

PROGRES, (pro- + lat. gressus, păşire), etimologic însemnând mers înainte, cu intenţia valorizatoare spre mai bine; în sens obişnuit, mergere în linie ascendentă, trecerea la o etapă superioară, dezvoltare, evoluţie.

Altfel spus, atitudinea modernă manifestată ca o preferinţă exagerată faţă de tot ce este nou şi care neagă tradiţia, poate să ducă la „creaţii arbitrare, rupte de realitate”, în timp ce progresul presupune trecerea de la o stare inferioară la una superioară, de la vechi la nou, mişcare în linie ascendentă, evolutivă. Nu aş asocia acestui demers, sensul absolut al ideii de progres (caracteristic gândirii filosofice din secolul XVIII) şi nici nu aş implica neapărat ideea de progres moral ori spiritual, întrucât nu este deloc evident faptul că noi, avocaţii de azi, suntem mai buni, mai morali, mai implicaţi decât înaintaşii noştri.

Mă voi rezuma, deci, la sensul obişnuit al celor două concepte, mizând pe o modernizare a profesiei asemănătoare ideologiei literare lovinesciene, care preconiza integrarea tradiţiei într-o formulă estetică sincronizată cu spiritul timpului. Aş paria pe modernizare profesiei asociată cu ideea de progres, astfel încât trecerea de la vechi la nou să conserve tradiţiile valoroase ale profesiei, să conserve constantele profesiei. Constanţa stă la baza moralităţii, afirmă filosoful german Kant! Se referă evident la o acţiune constantă în concordanţă cu legea morală. Dacă eu consider că mi se cuvine un anumit tratament din partea celorlalţi, atunci şi celorlalţi, în situaţia mea, li se cuvine acelaşi comportament. Kant spunea: „Acţionează în aşa fel încât maxima acţiunilor tale să poată fi impusă ca lege universală.”

Dacă la nivel de individ acţiunea trebuie să fie în concordanţă cu legea morală, ei bine, la nivelul profesiei de avocat, acţiunea trebuie să fie în concordanţă cu deontologia profesională, cu codul etic, cu demnitatea profesiei.

Pentru a înţelege mai bine evoluţia avocaturii, ca formă organizată de exercitare a activităţii de avocat, voi face în cele ce urmează o scurtă incursiune în istoricul profesiei.

Întorcându-ne la izvoarele profesiei de avocat, vom constata că activitatea avocatului şi, mai târziu, organizarea profesiei de avocat au avut o evoluţie ce poate fi asociată ideii de progres şi înnoire, dar şi cu sincope în anumite etape istorice, evoluţie care din punct de vedere normativ este susceptibilă de o abordare cronologică, astfel:

–                  De la Pravilniceasca Condică din 1780 a domnitorului Al. I. Ypsilanti până la Legea nr. 1700/06.12.1864 pentru reglementarea Corpului de Advocaţi;

–                  Perioada cuprinsă între anii 1864 – 1948;

–                  Perioada cuprinsă între anii 1948 – 1990;

–                  Avocatura după anul 1990 şi până în zilele noastre.

Activitatea avocatului cunoaşte primele reglementări în vechiul drept românesc, cu menţiunea însă că el este numit vechil, iar activitatea sa nu apare ca o profesie organizată. Vechilul prevăzut în Pravilniceasca Condică din 1780 a domnitorului Al. I. Ypsilanti este înfăţişat ca un mandatar şi nu ca un profesionist. Pentru a-şi dovedi calitatea, mandatarul trebuia să prezinte o adeverinţă scrisă şi martori; obligaţia de a prezenta adeverinţa şi martorii era cerută pentru asigurarea puterii mandatarului şi nu ca o dovadă că era membru a unei profesii.

Noţiunea de vechil şi vechilat se păstrează şi în legiuirea domnitorului Ioan Caragea din 1818.

Odată cu apariţia Regulamentului Oragnic din 1831 apar primele norme care stau la baza reglementării profesiei de avocat. În art. 224 din Regulamentul Oragnic se arată că: „stăpânirea să aşeze un număr hotărât de advocaţi ”; „vor fi primiţi advocaţi cei care au o oarecare ştiinţă de pravile şi care sunt oameni cunoscuţi”, impunându-se din partea stăpânirii o autorizaţie numită „înscris de slobozenie”. Apar primele norme de conduită profesională şi de procedură, prevăzându-se că avocatul „va fi îndatorat a vorbi întotdeauna înaintea judecătorului cu respectul ce se cuvine”.

Din 1847 exerciţiul profesiei de avocat era condiţionat de încuviinţarea „iscălită” de Ministerul Dreptăţii „după verificarea făcută de o comisie înadins orânduită de divan”. Domnitorul Gheorghe Bibescu instituie prevedrea că „nimeni pe viitor nu va primi şi unelti profesia de advocat dacă nu a dobândit prin act iscălit de Ministerul Dreptăţii”. Pentru a dobândi profesia de avocat, solicitantul trebuia să facă dovada că „a învăţat legile la Şcoala Naţională sau la şcoala străină şi că a slujit cel puţin 5 ani într-o funcţie de justiţie”. Aceeaşi reglementare stipulează că nu se va primi niciun avocat „din cei supuşi la protecţie străină” şi cere ca Departamentul Dreptăţii să facă o listă cu toţi cei care „uneltesc această profesie”, precum şi dacă au exercitat profesia „cu toată ceruta moralitate şi destoinicie”.

Perioada cuprinsă între anii 1864 – 1948, debutează cu Legea nr. 1700 pentru reglementarea Corpului de Advocaţi, lege care organizează pentru prima dată în Principatele Române Unite, avocatura în barouri judeţene, conduse de un consiliu de disciplină, ales din rândul avocaţilor care aveau vârsta de peste 30 de ani şi exercitau profesia de cel puţin 3 ani.

Această lege pune pentru întâia dată ordine în modul în care se exercită profesia de avocat, precum şi cu privire la organizarea şi conducerea profesiei.

Conducerea Corpului de Advocaţi din fiecare judeţ putea adopta reglementări speciale care deveneau obligatorii după aprobarea Ministerului Justiţiei (art. 12), iar avocatului care compromitea onoarea şi demnitatea profesiei urmau să i se aplice pedepse disciplinare. Potrivit art. 13 din Legea nr. 1700 de la 1864 sancţiunile erau următoarele: „prevenirea, observările cuvenite, interdicţia profesiei şi ştergerea din tablou”.

Legea impunea respectarea unor norme minime care să ajute la conturarea personalităţii avocatului şi la formarea lui. Preluând modelul francez, legea a impus obligativitatea unui stagiu de 2 ani pentru cei care se înscriau întâia dată în profesie. De asemenea, legea prevedea realizarea conferinţelor de stagiu, instituirea unor pedepse disciplinare şi obligativitatea evidenţei riguroase a membrilor Corpului de Advocaţi în tabloul care trebuia actualizat permanent. Toate aceste prevederi aveau drept scop creşterea demnităţii avocatului, aflat de acum sub protecţia legii, dar şi creşterea nivelului de pregătire profesională.

Această lege are mare importanţă sub aspectul organizării profesiei de avocat, punând bazele modernismului în avocatură şi afirmând demnitatea profesiei. În acelaşi timp legea a avut rolul de a înlătura din profesie neaveniţii: legea intervenea într-o etapă istorică când avocatura era practicată şi de persoane fără pregătire de specialitate şi cu o conduită morală îndoielnică.

La 12.03.1907 se adoptă o nouă lege care porneşte de la recunoaşterea importanţei misiunii avocatului atât ca „factor în stabilirea justiţiei, cât şi ca un consilier în raport cu publicul”.

După crearea României Mari, organizarea profesiei de avocat a fost reglementată de Legea nr. 610/1923. Această lege măreşte durata stagiului la 3 ani şi instituie examenul de definitivare.

Prin următorul act normativ, publicat în Monitorul Oficial nr. 301/1931, se elaborează un adevărat cod al profesiei de avocat, care reglementează în amănunt toate situaţiile legate de exerciţiul profesiei, înfiinţarea unei Uniuni Avocaţiale din România, precum şi Casa Centrală de Pensiuni a Avocaţilor din România.

Odată cu instaurarea regimului comunist din România, organizarea profesiei de avocat cunoaşte reglementări specifice unui regim de dictatură.

După anul 1948, barourile înfiinţate în baza Legii din 1864, promulgată de domnitorul Al. I. Cuza, au fost înlocuite de către colegiile de avocaţi, care au devenit persoane juridice prin efectul legii.

Actele normative adoptate după anul 1948 şi până în 1990, privind profesia de avocat, în ordine cronologică au fost:

–  Legea nr. 3/1948, care prevedea că începând cu data publicării, barourile şi Uniunea barourilor avocaţilor din România, organizate în baza unor acte normative anterioare, au fost desfiinţate, urmând a fi înfiinţate colegii de avocaţi şi Uniunea colegiilor de avocaţi, concomitent cu transferul, deplin drept al patrimoniului acestora către entităţile nou create, fiind considerate prin lege persoane juridice de drept public (înfiinţarea acestora sub noua formă s-a realizat cu respectarea dispoziţiilor de principiu din Legea nr. 21/06.02.1924 pentru persoanele juridice – asociaţii şi fundaţii, potrivit căreia persoanele juridice de drept public se creează numai prin lege). Legea nr. 3 din 1948 prevedea un termen, sub sancţiunea decăderii, în care avocaţii puteau să depună personal cereri de înscriere în noile colegii.

–  Decretul nr. 39/13.02.1950 privitor la profesia de avocat, prin care s-a abrogat Legea nr. 3/1948 şi a trecut Colegiile de avocaţi sub îndrumarea Ministerului Justiţiei.

–  Decretul nr. 281/1954 care a abrogat Decretul nr. 39/1950, a recunoscut existenţa colegiilor de avocaţi deja constituite şi a înfiinţat Colegiul de avocaţi al regiunii Bucureşti şi al Capitalei Republicii Populare Române.

–  Decretul nr. 135/17.02.1968 prin care s-a revenit la organizarea profesiei la nivel de judeţ.

După înlăturarea regimului comunist din România s-a adoptat Decretul-lege nr. 90/1990 privind unele măsuri pentru organizarea şi exercitarea avocaturii în România, act normativ prin care au fost restabilite principiile profesiei de avocat.

Prin Legea nr. 51/1995 pentru organizarea profesiei de avocat, s-a redat caracterul autonom şi liberal a profesiei de avocat (legea suferind modificări succesive).

Dezvoltarea premiselor exercitării profesiei de avocat din perspectivă europeană a fost marcată de apariţia Legii nr. 231/07.12.2000, prin care s-au adus unele modificări la Legea nr. 51/1995.

Deschiderea pieţei europene a serviciilor prestate de către avocaţi a fost posibilă prin adoptarea a două directive europene privind profesia de avocat:

–  Directiva nr. 77/249/CE privind libera circulaţie a serviciilor avocaţiale;

–  Directiva nr. 98/5/CE privind recunoaşterea reciprocă a dreptului de exercitare a profesiei şi de stabilire a sediului profesional pe teritoriul oricărui alt stat comunitar.

Cele două directive se completează cu Directiva nr. 89/48/CE privind recunoaşterea calificărilor profesionale (înlocuită de Directiva nr. 2005/36/CE) şi cu Directiva nr. 2006/123/CE referitoare la prestarea serviciilor în pieţele interne.

Evidenţierea cronologică a evoluţiei normate a profesiei de avocat demonstrează faptul că după anul 1990 în profesia de avocat au fost reluate vechi tradiţii româneşti, dar care corespundeau timpurilor moderne. De pildă, s-a reînnodat organizarea în barouri, instituită de domnitorul Al. I. Cuza, dar forma organizatorică nu era una învechită ci una modernă, în concordanţă cu organizarea profesiei la nivel european.

Exemplele ar putea fi numeroase, dar am să mă rezum la o analogie vechi şi nou, pe care o apreciez elocventă sub aspectul modernizării care păstrează şi valorifică tradiţiile.

Legea nr. 51 din 7 iunie 1995, republicată şi actualizată, pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, printr-o modificare adusă în 07.02.2011, permitea avocaţilor „redactarea de acte juridice, atestarea identităţii părţilor, a conţinutului şi a datei actelor prezentate spre autentificare” (art. 3 alin. 1 lit. c ). Această modificare adusă legii a fost şi este considerată o realizare, benefică avocaţilor şi avocaturii. Dacă cercetăm legislaţia anterioară, vom constata că dispoziţii cel puţin similare, dacă nu cumva mai complete, au existat în Legea nr. 358 din 3 iulie 1944 pentru autentificarea şi legalizarea înscrisurilor, pentru investirea cu dată certă şi legalizarea copiilor de pe înscrisuri (publicată în M.O. nr. 152 din 3 iulie 1944; legea a fost abrogată prin Decretul nr. 377/1960). Redăm mai jos dispoziţiile cuprinse în art. 7, art. 8 şi art. 114 din amintita lege şi vom constata, fără urmă de îndoială, că legea nouă nu face decât să reia o tradiţie legislativă preexistentă:

ART. 7

Înscrisurile se vor redacta de un avocat.

Licenţiaţii şi doctorii în drept vor putea redacta înscrisurile lor, ale soţului, ascendenţilor sau descendenţilor lor.

La judecătoriile rurale, unde nu profesează vreun avocat, înscrisurile se vor redacta fără plată de unul dintre grefierii sau impiegaţii judecătoriei, după dictarea magistratului, sau de notarii comunali care sunt licenţiaţi în drept.

ART. 8

Părţile vor putea să-şi redacteze singure:

Orice fel de înscrisuri cu băncile populare sau cu societăţile cooperative şi federale; înscrisurile făcute de sindicatele profesionale în limitele legilor lor organice; contractele şi cesiunile contractelor de închiriere, subînchiriere, arendare şi subarendare; înscrisurile constatând locaţiuni de servicii; contractele de asigurarea recoltelor; înscrisurile de gaj intervenite între săteni şi casele de împrumut pe gaj; chitanţele descărcătoare; procurile judiciare şi cele de administraţie; actele de notorietate şi declaraţiunile fără caracter patrimonial.

ART. 114

Dispoziţiunile din legea pentru organizarea corpului de avocaţi, privitoare la dreptul avocaţilor de a da dată certă şi a legaliza semnăturile de pe procurile judiciare primite dela părţi, se menţin în vigoare.

Adaptarea profesiei la realităţile social-economice naţionale dar şi la contextul european impun reevaluarea instituţională a profesiei şi evoluţia ei în concordanţă cu provocările contemporane. Această evoluţie poate fi influenţată chiar şi de modificările legislative ale altor state europene. De pildă, francezii au dat startul schimbărilor privind comunicarea în profesiile reglementate. Astfel, avocaţii din Franţa au voie să îşi facă publicitate comercială, deşi până nu demult se numărau printre cei mai conservatori europeni vis-a-vis de apărarea regulilor tradiţionale privind inadmisibilitatea reclamei comerciale în avocatură.

Francezii au creat o breşă în limitările clasice cu privire la publicitate existente la nivelul Uniunii Europene. Legea nr. 344 din 17 martie 2014 privind consumul permite avocaţilor francezi să recurgă la publicitate şi solicitări personalizate.

Tot în Franţa şi tot în luna martie a acestui an, s-a adoptat Decretul nr. 2014 – 354/19.03.2014 emis pentru punerea în aplicare a art. 31 – 2 din Legea nr. 90 – 1258/31.12.1990, relativ la exerciţiul în formă de societate de profesiuni liberale comune ce exercită în comun serviciul profesional integrat. Prin această lege s-au pus bazele interdisciplinarităţii şi a conlucrării interinstituţionale.

Deşi legile franceze se bucură de autoritate doar pe teritoriul Franţei, efectele lor indirecte vor fi resimţite şi în restul Europei, prin urmare şi în România. Pentru a nu se crea dezavantaje avocaţilor din ţările în care restricţiile persistă, va trebui să existe preocupare pentru schimbarea legislaţiilor naţionale prin raportare la valorile specifice, pentru că numai în acest mod vor putea fi înlăturate inegalităţile în exercitarea profesiei, preluând conceptul de modern în spiritul ideii de progres.

Pledez deci pentru un modernism progresist, prin preluarea elementelor de modernitate în care să se regăsească avocatura şi avocatul român, considerând că starea actuală a profesiei şi viitorul ei depind de efortul colectiv de a dezvolta cultura juridică care să permită înţelegerea şi adaptarea noului la valorile noastre tradiţionale, punând în centrul construcţiei profesionalismul şi demnitatea profesiei de avocat.

 *

*    *