Protocolul din 14.02.2019 privind stabilirea onorariilor cuvenite avocaților pentru furnizarea serviciilor de asistență judiciară în materie penală, pentru prestarea, în cadrul sistemului de ajutor public judiciar, a serviciilor de asistență judiciară și/sau reprezentare ori de asistență extrajudiciară, precum și pentru asigurarea serviciilor de asistență judiciară privind accesul internațional la justiție în materie civilă și cooperarea judiciară internațională în materie penală.

Protecția libertății de exprimare în contextul eforturilor statelor de combate a conținului ilegal și dăunător pe internet – Prezentare susținută de doamna avocat Monica Cercelescu în cadrul seminarului național Libertatea de exprimare – Bucureşti (România), 18-19 aprilie 2019, în cadrul PROIECTULUI e-NACT (763875) e-Learning National Active Charter Training, desfășurat la sediul INPPA București

Protecția libertății de exprimare în contextul eforturilor statelor de combate a conținului ilegal și dăunător pe internet – Prezentare susținută de doamna avocat Monica Cercelescu în cadrul seminarului național Libertatea de exprimare – Bucureşti (România), 18-19 aprilie 2019, în cadrul PROIECTULUI e-NACT (763875) e-Learning National Active Charter Training, desfășurat la sediul INPPA București

18 aprilie 2019

Protecția libertății de exprimare în contextul eforturilor statelor de combate a conținului ilegal și dăunător pe internet

(Prezentare în cadrul seminarului naţional – Libertatea de exprimare – Bucureşti (România), 18-19 aprilie 2019, în cadrul PROIECTULUI e-NACT (763875) e-Learning National Active Charter Training)

Monica Cercelescu

Ironia este că moartea cenzurii ne-a dus la politica post adevăr” Ivan Krastev [1]

Introducere

1. Libertatea de exprimare vs. libertatea internetului
1.1 Internetul și iluzia libertății fără limite
1.2 Schimbarea modului în care ne raportăm la drept în mediul online

2. Marea provocare: delimitarea conținutului ilegal și dăunător pe internet
2.1 Noțiunea de conținut ilegal pe internet, în viziunea Comisiei Europene
2.2 Instrumente ale combaterii conținutului ilegal în legislația internă
2.3 Abrogarea limitelor penale ale libertății de exprimare
2.4 Libertatea în haosul indus de suprainformare

3. Europa caută instrumente de control
3.1 Lupta cu umbra dezinformării
3.2 Insuficiența legii în fața discursului urii
3.3 Schimbările aduse de directiva copyright

4. Roboții, noii judecători ai libertății în mediul online

5. Abolirea cenzurii instituționalizate și apariția unei cenzuri mutante

6. În concluzie, un exercițiu de imaginație

În principiu, noțiunea de conținut ilegal pe internet pare a fi ușor de identificat, întrucât teoria spune că tot ce este ilegal în afara internetului, este ilegal și pe internet. Însă delimitarea conținutului legal de cel ilegal nu este atât de simplă din mai multe motive, ce țin în principal de extrateritorialitatea internetului, de diferențele legislative de la un stat la altul, dar și de incompatibilitatea din ce în ce mai accentuată a legislației din mediul offline în mediul online, dominat de instantaneitate, de iluzia unei libertăți absolute și în cele din urmă, de lipsa reperelor juridice clare.

Mai mult decât atât, ne confruntăm cu problema conținutului dăunător, care scapă de sub incidența legii, însă poate aduce prejudicii la nivel de mase, democrației și statului de drept și mă refer în special la dezinformare.

Pentru a înțelege noile abordări ale limitelor libertății de exprimare în mediul online, trebuie să facem distincția între conținutul ilegal, care este definit de legi, și cel dăunător, dar nedefinit, care este undeva la limita legii.  De exemplu, campaniile online ale anti-vacciniștilor, în principiu, nu sunt ilegale, dar ar putea fi, în anumite situații care amenință siguranța națională.   Aceste campanii sunt duse de adepții lor în virtutea principiului libertății de exprimare. Însă, așa cum am văzut, pot aduce prejudicii grave la nivel de mase.  Știm deja că majoritatea copiilor care au murit în urma rujeolei, în ultimul an, au fost cei nevaccinați. Facebook tocmai a anunțat că face schimbări pentru a elimina de pe platforma sa conținutul anti-vaccinare.  Însă promotorii acestui conținut și-au găsit un alt loc prolific pe Instagram[2]. Legile internetului nu sunt aceleași pentru noile teritorii: ”Facebookland” sau ”Instagramland”!

Dacă analizăm politicile principalelor platforme online –Facebook sau Youtube –  în ceea ce privește sancționarea discursului urii, vom vedea că acestea diferă. De exemplu, politica Facebook permite totuși manifestările de umor sau satira, care ar putea fi considerate amenințări sau atacuri. E vorba de un conținut pe care mulți l-ar putea considera de prost gust, cum ar  fi glumele,  stand up comedy sau versurile cântecelor [3]. Youtube se referă la altceva: există o linie fină între ceea ce poate fi considerat discurs al urii și ce nu. De exemplu, în general putem critica un stat națiune, dar dacă scopul principal al conținutului este incitarea la ură față de un grup de oameni, bazat doar pe etnia lor sau în cazul în care promovează violența împotriva acestora pentru religia lor, ne încalcă politica [4]”. Manualul  privind tehnicile de interacțiune judiciară în aplicarea Cartei UE, elaborat în cadrul proiectului e-NACT, ne oferă un tabel comparativ privind politicile duse de giganții internetului în combaterea discursului urii. Dar, în același manual,  se pune întrebarea: ”Ce consecințe juridice implică utilizarea conceptului discursului urii adoptat de companiile IT? Există un conflict între acesta și cel adoptat în decizia-cadru? În cazul afirmativ, care sunt posibilele tehnici de interacțiune judiciară care trebuie folosite pentru a rezolva conflictul?[5]

Mai ales noi, juriștii, ne-am putea pune  problema ce anume le dă dreptul giganților online-ului să cenzureze, să judece în locul judecătorului, cu ajutorul roboților, limitele libertății noastre de exprimare pe platformele lor și să elimine conținut ce nu intră sub incidența legii. Nu este aceasta o  cenzură mutantă, care, deși acum urmărește un scop de protecție a dreptului la informație verificată, s-ar putea extinde în mod abuziv și la alte aspecte, în funcție de interesele private ale companiilor tehnologice?

De aceea, în special despre conținutul dăunător aș dori să vorbim astăzi, despre prerogativele acordate recent giganților internetului de a-l neutraliza și despre efectele acestei viziuni noi asupra raporturilor cu legea și cu noii judecători ai libertății de exprimare pe internet.

Aș vrea să ne gândim cum se împacă noua politică europeană și globală, care dă dreptul companiilor tehnologice private de a elimina acest conținut dăunător și care nu este neapărat în afara legii, cu art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care spune că orice restricție a libertății de exprimare trebuie prevăzută de lege? Pentru că în Comunicarea Comisiei Europene  privind planul de acțiune împotriva dezinformării, din 5 decembrie 2018,  se spune foarte clar că nu conținutul ilegal este cel vizat: “Acțiunile cuprinse în prezentul plan de acțiune vizează numai conținutul cu caracter de dezinformare care este legal în temeiul dreptului Uniunii sau al dreptului national”[6]. Or, acest plan de acțiune presupune și crearea unei rețele de verificatori de informații independenți, e drept, dar numai în practică vom putea constata unde va duce această abordare.

O vreme, lucrurile privind limitele libertății de exprimare au fost destul de clare. Convenția Europeană a Drepturilor omului prevede la articolul 10  alin 2 că ”exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege care, într-o societate democratică, constituie măsuri necesare pentru securitatea naţională, integritatea teritorială sau siguranţa publică, apărarea ordinii şi prevenirea infracţiunilor, protecţia sănătăţii, a moralei, a reputaţiei sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea informaţiilor confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi imparţialitatea puterii judecătoreşti”.

Pare o dispoziție destul de cuprinzătoare și perenă, însă toate aceste încălcări au luat forme atât de insidioase în mediul online, încât devine extrem de dificil să le dai un contur juridic, o definiție legală, astfel încât conținutul ilegal  să devină identificabil și sancționabil în plenitudinea formelor lor de manifestare.

Când ne confruntăm cu dezinformare, manipulare,  războaie informaționale, de multe ori pare că ne luptăm cu umbrele iar căutarea vinovaților seamănă cu vânătoarea de vrăjitoare.

Și astfel ne punem problema cum putem lupta împotriva acestor efecte negative  ale ducerii la extrem a libertății de exprimare, cum putem stabili limitele la care se termină libertatea noastră și începe libertatea celorlalți? Și cum poate stăpâni legea haosul informational? Pentru că toate țările au legi de protecție a drepturilor de autor, a datelor personale,  legi care combat dezinformarea sau discursul urii. Însă cât de eficiente sunt aceste legi când informația prejudiciabilă se propagă instant și necesită o reacție rapidă?

1. Libertatea de exprimare vs libertatea internetului

Aceste noțiuni s-au distanțat una de alta, deși au o sorginte comună: libertatea de exprimare și dreptul corelativ la informație. Însă, în ceea ce privește libertatea internetului, nu e vorba atât de libertatea de a exprima idei, opinii, ci de libertatea de a le disemina, neîngrădită de legi.

Există confuzii deoarece, de cele mai multe ori, libertatea de exprimare este invocată de marile companii tehnologice, atunci când se opun reglementării internetului, fie că e vorba de drepturile de autor, dezinformare sau discursul urii. Înteresul real al acestora constă, de fapt,  în libertatea de diseminare a informației, fără a fi îngrădiți de legi.

Așadar, libertatea internetului s-a conturat ca o noțiune diferită,  referindu-se la libertatea circulației informației, la fluxul liber al informației, acompaniată de o luptă constantă a giganților online-ului împotriva oricărei reglementări care ar putea frâna diseminarea acesteia, cum ar fi drepturile de autor și chiar cele referitoare la  defăimare.  Mai concret,  se referă în special la libertatea de a reproduce texte, imagini, conținut video și de a le da share-uri nelimitate. Și am văzut câtă opoziție au făcut companiile online împotriva Directivei copyright, care dă dreptul autorilor, inclusiv jurnaliști, la o cotă parte din câștigurile obținute de platformele online din diseminarea acestor informații.

Observăm un amalgam de concepte: libertatea de exprimare, dreptul la informație dreptul la libertatea de exprimare, libertatea informației, libertatea internetului etc. și o sumedenie de inconsecvențe legislative care succed și aduc dificultăți în aplicarea legii. Spre deosebire de drepturi, care implică o obligație corelativă a cărei nerespectare este sancționată prin forța coercitivă a statului, libertățile rămân simple posibilități[7].

1.1 Internetul și iluzia libertății fără limite

Așa cum știm cu toții, libertatea unui individ se termină acolo unde începe libertatea celuilalt! Dar internetul a creat iluzia unei libertăți fără limite pentru că omul prinde curaj să arunce cu vorbele și chiar să încalce legea, având o senzație falsă de securitate în mediul familiar din spatele ecranului. Când oamenii se află față în față, ”ieșirile” necontrolate sunt mult mai rare. Internetul oferă și protecția anonimatului, pentru că dacă vrei să fii anonim pe internet și ai cât de cât niște cunoștințe pentru a-ți șterge urmele, poți face asta, în ciuda politicii rețelelor sociale de a permite numai conturi reale. În acest mediu permisiv au apărut și armatele de troli, care subminează siguranța statelor și drepturi fundamentale.

”Libertatea internetului” apare ca o noțiune care se vrea superioară, care ar permite un acces real al publicului la informație, o ”democratizare a culturii”, sau un  ”paradis juridic  al informației”, avansată de giganții online-ului – Google, Facebook, Twitter, Youtube etc.

Acest curent al libertății absolute a informației este de sorginte americană, la fel ca și marile companii tehnologice care îl promovează, extinzându-l ușor în plan global, prin accesibilitatea limbii engleze.

În Stalele Unite ale Americii, libertarienii sunt partizanii unei libertăți de exprimare absolute. Unul dintre reprezentanții lor, John C. Merill, specialist în deontologia mass media, a atras atenția în anii ‘70 prin respingerea categorică a teoriei responsabilității presei. Acesta susținea că orice dispozitiv colectiv, orice instanță care ar avea puterea de a defini ori sancționa responsabilitatea presei ar contribui în realitate la distrugerea libertății sale[8].

Din acest curent se trage  Cyberlibertarianism-ul, o mișcare extremistă și aproape mistică a libertății pe internet, care se referă la credințele împărtășite de oameni dintr-o paletă largă de orientări politice și filosofice de astăzi, credințe care ar putea fi rezumate prin  sloganul ”Computerizarea vă va elibera”[9].

Astăzi vedem mai clar cum ne va ”elibera” computerizarea și, odată cu aceasta, supravegherea electronică în masă. Suntem din ce în ce mai captivi în fața ecranului.

Andy Müller-Maguhn, purtător de cuvânt al Chaos Computer Club, cea mai mare asociație a hackerilor din Europa, și militant al drepturilor omului în epoca digitală [10] vorbește despre un concept nou: Concepția noastră despre libertatea informației și fluxul liber al informației este într-un fel o concepție nouă și radicală, dacă ne uităm la întreaga planetă. Aș spune că nu e atât de diferită în Europa față de alte țări. Da, există unele țări care funcționează după model democratic, ceea ce înseamnă că poți citi, poți înțelege și poate chiar ataca în instanță infrastructura cenzurii, dar asta nu înseamnă că cenzura nu există acolo …”

Internetul a adus o schimbare de paradigmă și cu privire la noțiunea de libertate de exprimare, pe care noi, juriștii, o înțelegem mai greu, pentru că ne raportăm mereu la lege. Dreptul corelativ la informație a căpătat o viziune nouă care a virat de la interesul public, ca fundament al acestuia, la cererea publicului,  care implică în special divertisment.

Cunoscutul scriitor, Mario Vargas Llosa, observa că ”Transformarea informației în instrument de divertisment înseamnă a deschide încetul cu încetul ușa legitimității pentru ceea ce înainte își găsea locul doar în jurnalismul marginal și aproape clandestin, anume pentru scandal, violarea intimității, bârfe sau, în cele mai rele cazuri, defăimare, calomnie și linșaj mediatic. Nu există metodă mai eficace de a amuza și a distra decât să dai apă la moară celor mai josnice pasiuni ale muritorilor de rând. Printre ele un loc de frunte îl ocupă dezvăluirea intimității celuilalt, mai ales dacă e o figură publică, cunoscută și apreciată. Acesta este un sport practicat azi de jurnaliști fără niciun scrupul, sub pretextul dreptului la libertatea de informare. Cu toate că există legi privitoare la acest aspect, arareori vedem procese și sentințe care condamnă excesele, e vorba de un obicei din ce în ce mai generalizat…”[11]

Această observație a marelui scriitor este foarte concludentă în ceea ce privește dilemele actuale privind limitele libertății de exprimare.

1.2 Schimbarea modului în care ne raportăm la drept în mediul online

Odată cu internetul,  libertatea de exprimare cunoaște noi provocări în privința trasării limitelor sale, întrucât mediul online a schimbat nu numai modul  în care ne raportăm unii la alții, dar chiar și modul în care ne raportăm la drept, la ceea ce înseamnă ”limite prevăzute de lege”.

Într-un interviu acordat Financial Times, în 2010, Eric Schmidt, fostul director general al Google, spunea că ”Google este în businessul informațiilor și oricine are o opinie despre informații. Însă legile (care acoperă acest sector n.r.) sunt incoerente”. Într-un fel, el a sugerat că incoerența reglementărilor, care diferă de la o țară la alta, pe un teritoriu de asemenea diferit, cum este internetul, ar permite ignorarea legii.  Referindu-se la această declarație, Alain Strowel, autorul cărții ”Când Google sfidează dreptul”, spunea că acesta ”pare să semnaleze un anumit dispreț față de norma juridică aplicabilă în domeniul informației”, însă nu îl putem condamna în totalitate pe Eric Schmidt deoarece aplicarea dreptului devine dificilă atunci când contururile sale sunt vagi, datorită diferențelor de legislație de la o țară la alta într-un mediu lipsit de teritoriaitate, cum e internetul: ”Instanțele clasice, ca de exemplu instanțele naționale, sunt adesea desuete în față cu lipsa de teritoriu a internetului, cu viteza rapidă de deplasare în acest spațiu fără frontiere, cu dificultatea de a determina respectarea deciziilor, în special în străinătate, cu paradisurile juridice, cu sensibilitățile variabile ale unui public distribuit pe întreaga planetă etc.”[12]

Efectele sunt cele despre care vorbim astăzi: explozia de conținut ilegal și dăunător pe internet, pe care nu mai știm cum să-l mai controlăm.

Ca juriști, avem tentația să invocăm legea. Însă întrebarea este: poate legea să prevadă și mai ales să cuprindă tot conținutul ilegal sau dăunător de pe internet? Se pare că nu, pentru că soluțiile cele mai recente ale forurilor europene constau în promovarea autoreglementării marilor companii tehnologice care oferă platforme de exprimare pe internet. Acestea au dobândit recent prerogative de identificare și eliminare, deci implicit de judecare  a conținutului ilegal, dar și a conținutului dăunător de pe platformele pe care le guvernează, tocmai pentru că legea nu face față instantaneității.

2. Marea provocare: delimitarea conținutului ilegal și dăunător pe internet

În mediul virtual, granițele între informare și dezinformare, între adevăr și fals, între intenție și  greșeală sunt extrem de greu de identificat. Adevărul factual se estompează. De fapt, deja vorbim de adevărul post-factual, așa cum observa Iulian Chifu, un remarcabil cercetător al tendințelor în materia tacticilor de dezinformare și ale războiului informațional:  ”Post factualul începe de acolo de unde vorbim despre paradigma Ceea ce vezi nu este Adevărat, Ceea ce percepi cu simţurile, nemijlocit, nu e Adevărat, respectiv despre alterarea faptelor prin prisma alterării percepţiei. Nu mai e vorba despre interpretare, ci despre alterarea fundamentală a faptelor petrecute. Abordarea populistă -Adevărul e ceea ce spun eu că este Adevărul -care transformă faptul în non -fapt sau în opusul său. Acest tip de abordare, care e combinată cu cenzura mass media, blocarea libertăţii presei, liberei circulaţii a ideilor, libertăţii de exprimare, impinge societatea vizată către autoritarism, către dictatura”[13]

2.1 Noțiunea de conținut ilegal pe internet, în viziunea Comisiei Europene

Conform recomandării Comisiei Europene privind măsurile pentru combaterea eficientă a conținutului online ilegal ”Conținutul ilegal înseamnă orice informație care nu este în conformitate cu dreptul UE sau cu dreptul intern al unui stat membru. Aceasta include conținutul cu caracter terorist, materialele care conțin abuzuri sexuale asupra copiilor (Directiva privind combaterea abuzurilor sexuale asupra copiilor), discursurile de incitare la ură (Decizia-cadru privind combaterea anumitor forme și expresii de rasism și xenofobie prin intermediul dreptului penal), escrocheriile și fraudele comerciale (Directiva privind practicile comerciale neloiale sau Directiva privind drepturile consumatorilor) și încălcările drepturilor de proprietate intelectuală (Directiva privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și ale drepturilor conexe în cadrul societății informaționale). Conținutul cu caracter terorist se referă la orice material care reprezintă infracțiuni de terorism în temeiul Directivei UE privind combaterea terorismului sau în temeiul legislațiilor naționale – inclusiv materialele produse sau care pot fi atribuite organizațiilor teroriste de pe listele UE sau ONU.”[14]

2.2 Instrumente ale combaterii conținutului ilegal în legislația internă

 În ceea ce privește legislația internă, numai dacă ne uităm în codul penal, avem un arsenal de luptă împotriva conținutului illegal. Dar cât de eficient este acesta în mediul online? Sunt reglementate mai multe infracțiuni susceptibile de a fi săvârșite online, de natură să constituie conținut ilegal: Propaganda în favoarea statului totalitar (art. 166), Propaganda pentru război (art. 405), Incitarea la ura sau discriminare (art. 369), Instigarea publică (art. 365 ), Pornografia infantilă (art. 372), Ultrajul contra bunelor moravuri (art. 373 ) etc.  Avem și o serie de legi speciale, cum ar fi infracţiunile prevăzute în Ordonanţa de Urgenţă nr. 31 din 13 martie 2002 privind interzicerea organizaţiilor şi simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob şi a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârşirea unor infracţiuni contra păcii şi omenirii. Practic, orice fapte se încadrează în aceste dispoziții legale, reprezintă conținut ilegal.

Prin urmare, avem instrumente pentru delimitarea conținutului ilegal online sau offline. Totuși, unele sunt depășite dacă le raportăm le mediul online. Se pare că legea nu poate ține pasul cu inventivitatea infracțională pe internet. Tehnologia potențează acest decalaj. De exemplu,  legea pedepsește propaganda pentru războiul de agresiune, or astăzi vorbim mai mult de războiul hybrid sau informațional. Sau propaganda împotriva statului totalitar, când principal problem a zilelor noastre este autotitarismul.

Problema cea mai mare nu este că n-am avea instrumente legale pentru combaterea acestor infracțiuni săvârșite online, ci faptul că în mediul online acestea nu mai sunt atât de eficiente deoarece instantaneitatea informației presupune un răspuns instant. Or, până se termină un eventual proces în instanță, efectele sunt deja produse la scară largă, la nivel național sau internațional.

Tocmai de aceea, instrumentele de combatere a efectelor conținutului ilegal și dăunător  la nivel de mase, propuse de Uniunea Europeană,  nu se bazează neapărat pe legi de represiune, ci pe contracararea cât mai rapidă a conținutului ilegal prin colaborarea platformelor online și autoreglementarea acestora, care au posibilitatea să blocheze accesul la conținutul ilegal. Însă, pot aceste platforme să se substituie unei instanțe în judecarea conținutului ilegal sau dăunător, astfel încât să nu instituie o nouă formă de cenzură?

2.3 Abrogarea limitelor penale ale libertății de exprimare

În virtutea principiului libertății de exprimare, Europa și statele evită astăzi să legifereze penal limite ale libertății de exprimare, preferând să meargă pe recomandări și să încurajeze autoreglementarea mass media și a platformelor online.

Înflăcărarea internetului a determinat inițial o tendință de extindere a limitelor libertății de exprimare, care s-a transpus și în mediul offline. În majoritatea țărilor europene au fost abrogate legile presei, dar și  infracțiuni  precum insulta,  calomnia, chiar și infracțiunea de presiuni asupra justiției (în România), instrumentele clasice de contracarare, prin mijloace represive,  a efectelor unei libertăți de exprimare dusă la extrem, care ajunge să încalce libertățile celorlalți. Abrogarea legilor defăimării a fost încurajată și de Uniunea Europeană.

În România, insulta și calomnia au fost abrogate încă din 2006.

În 2016, partidul de guvernământ a încercat să readucă în actualitate problema defîimării, cu un proiect de lege privind promovarea demnităţii umane şi toleranţei faţă de diferenţele de grup”, supranumită și ”legea defăimării”. Și aceasta s-a izbit de o reacție puternică de respingere. La vremea respectivă, Hans Klemm. fostul ambasador al SUA a spus un lucru interesant, citându-l pe președintele Obama: „Cea mai puternică armă împotriva discursului instigator la ură nu este reprimarea, ci libertatea de exprimare, voci ale toleranţei care se ridică împreună împotriva bigotismului…”

În 2014, a fost abrogată și infracțiunea ”Presiuni asupra justiției”, aceasta fiint văzută tot ca pe o limită periculoasă a libertății de exprimare. Având în vedere situația la care s-a ajuns astăzi, prin târârea justiției în spectacolul mediatic, poate merită să ne oprim puțin asupra acestui aspect.

Articolul 276, privind presiunile asupra justiţiei prevedea că: „Fapta persoanei care, pe durata unei proceduri judiciare în curs, face declaraţii publice nereale referitoare la săvârşirea, de către judecător sau de organele de urmărire penală, a unei infracţiuni sau a unei abateri disciplinare grave legate de instrumentarea respectivei cauze, în scopul de a le influenţa sau intimida, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.”

Curtea Constituțională a fot sesizată cu privire la legea de abrogare a infracțiunii de “Presiuni asupra justiției” , însă a respins obiecția de neconstituționalitate [15],  aducând o motivare argumentată logic, dar surprinzătoare. În Opinia Curții, limitele libertății de exprimare sunt tot de rang constituțional și de strictă interpretare, fiind prevăzute la art. 30, alin 6 și 7 din legea fundamentală, iar independența justiției nu se regăsește printre valorile constituționale protejate de aceste dispoziții.

Astăzi, oricine are dreptul să-și dea cu părerea despre justiție, care a ajuns miză politică și este târâtă constant în centrul spectacolului mediatic. Tot felul de păreri neavizate și partizane despre justiție, care îi afectează autoritatea și credibilitatea, nu mai intră  în noțiunea de ”conținut ilegal”.

Sigur că avem reglementări civile care pot atrage răspunderea delictuală pentru astfel de manifestări defăimătoare. Însă, folosirea abuzivă a libertății de exprimare pe internet produce prejudicii la  nivel de mase, care, în principiu, nu au calitate procesuală activă.

2.4 Libertatea în haosul indus de  suprainformare

Pare paradoxal, dar suprainformarea este principala barieră a informării, pentru că ne-ar trebui tuturor o minte genială pentru a discerne în haosul informațional. Stăm confortabil în bulele noastre din rețelele sociale. Exprimăm idei numai dacă avem validarea bulei. Dacă ideile noastre nu coincid cu ale bulei, preferăm să tăcem, pentru că ne temem de izolarea socială. Intrăm în ”spirala tăcerii”, cum remarca Elisabeth Noelle-Neumann[16].  Aceste bule au devenit un fel de închisori ale libertății de exprimare și ale dreptului la informare.

Pe de altă parte,  o asemenea supraaglomerare informațională și de libertăți nelimitate duce la haos, iar în haos nimeni nu poate fi liber pentru că nicio acțiune nu mai e predictibilă. Nu poți realiza întotdeauna ”unde bați și unde crapă”!

Teoria haosului a fost formulată de Edward Lorenz în 1960. El vorbea despre ”efectul future”, susținând că  “Mișcarea aripilor unui fluture azi poate produce o mică schimbare a atmosferei. Din această cauză și de-a lungul unei anumite perioade de timp, atmosfera se va schimba. Peste o lună poate, o tornadă care trebuia să lovească coasta Indoneziei nu va mai apărea. Sau din contră, tocmai din această cauză va apărea.” Această teorie a fost extrapolată în toate domeniile, inclusiv cele sociale.

Astăzi, aripile fluturelui sunt cuvintele. Orice cuvânt, spus de oricine,  poate provoca o tornadă informațională, o revoluție benefică sau un dezastru, acolo unde nu te aștepți.  Vorbim de ”pacientul zero”, pentru a căuta responsabilul în mediul online, cel care a publicat prima știre sau imagine cauzatoare de dezinformare și prejudicii publice. Însă găsirea lui nu afectează cauza, și, în consecință, nu rezolvă problema.

3. Europa caută instrumente de control

În fața noilor provocări, Europa caută astăzi instrumente pentru a ține sub control această explozie de ilegalitate online. Efectele nocive ale unei libertăți duse la extrem, au devenit vizibile după scandalul Cambridge Analitika. Acesta a arătat cum situația a escaladat, când din ce în ce mai mulți  au început să folosească instrumentele platformelor online pentru manipularea alegerilor, dezinformare, promovarea discursului urii .

După acest moment,  Uniunea Europeană și-a intensificat eforturile de a tempera efectele unei libertăți de exprimare duse la extrem, folosite pentru dezinformare, manipulare, folosite pentru câștiguri financiare prin ignorarea drepturilor de autor. Dar cum să te pui cu ”libertatea internetului”?

În cele din urmă, în martie 2019, Parlamentul European a reușit să adopte directiva copyright, în ciuda unei opoziții extreme a companiilor tehnologice, manifestată ani la rând. De asemenea, în 2018 a intrat în vigoare Regulamentul privind protecția datelor personale care temperează referințele la persoane, atunci când li se încalcă dreptul la viață privată.

Însă, situația actuală este departe de a putea fi ținută sub control, pentru că instantaneitatea informației, care se propagă la nivel global într-un interval de timp extrem de scurt, determină ineficiența legii.

De aceea, în privința dezinformării și a incitării la ură, Uniunea Europeană a promovat ideea de autoreglementare a platformelor online, pe care le-a făcut astfel responsabile pentru ștergerea sau blocarea conținutului ilegal sau dăuntor în timp util. Au fost adoptate coduri de bune practici pentru combaterea dezinformării și a discursului de incitare la ură.

Sigur că majoritatea țărilor au și instrumente legale în acest sens. În România, de exemplu, sunt incriminate infracțiunile de comunicare de informații false sau incitare la ură și discriminare. Însă, formele de manifestare pe internet depășesc aria de acoperire a dispozițiilor legale și aici apare problema.

Pe de altă parte, acestea nu există încă o concepție unică la nivel European, deși e din ce în ce mai clar că efectele se manifestă la scară internațională, dacă e să luam ca exemplu antisemitismul care a degenerat inițial prin vestele galbene din Franța[17], dar tocmai am asistat la manifestările anti-semite din România,  prin vandalizarea cimitirului evreiesc din Huși[18]. Sunt manifestări extrem de grave, care se pare că au o origine comună: abuzurile în ce privește libertatea informației pe internet, care coalizează mizeria umană în scopuri reprobabile.

Problema care își caută răspunsuri este și conținutul legal, care e diseminat cu intenția obținerii unui câștig economic sau pentru inducerea publicului în eroare și este de natură să provoace un prejudiciu public. Cu alte cuvinte, conținutul care nu e acoperit de legislația statelor, așa cum rezultă din Comunicarea Comisiei Europene  privind planul de acțiune împotriva dezinformării, din 5 decembrie 2018.

Aflăm tot mai des cum Facebook a blocat diverse pagini care instigă la ură sau fac propagandă totalitară, cum ar fi rețele de trolling din Rusia legate de serviciile de securitate rusești sau blocarea paginilor unor anti-vacciniști. Însă, mai nou, rețelele de socializare se declară neputincioase în fața fenomenului dezinformării. Șeful Facebook,  Mark  Zuckerberg, spunea recent că  nu poate garanta lipsa interferenţelor în alegerile europarlamentare din luna mai[19].

3.1 Lupta cu umbra dezinformării

Minciuna, și odată cu aceasta dezinformarea,  în majoritatea cazurilor nu reprezintă infracțiune. Și nici prostia nu e pedepsită în majoritatea cazurilor. ”Marele imperativ etic ”să nu minți” se dovedește neputincios în fața minciunii secolului al XX lea. Ce e de făcut? Oare să nu mai existe nimic care să ne poată apăra de minciună?”, spunea Piotr Wierzbicki. ”Ba da, există. O singură idee, o idee colosală, uitată de cultura europeană: ideea înțelepciunii și a virtuții” [20], credea Wierzbicki. Ce iluzie! Putem noi spera astăzi la înțelepciune și virtute pe internet?  Totuși, aceasta pare a fi singura cale și educația are rolul principal.

Dezinformarea poate lua forme atât de insidioase, că este aproape imposibil de definit după rigorile juridice, astfel încât să ne putem raporta la legea existentă,  pentru a vedea dacă o încalcă sau nu.

Comisia Europeană a încercat să definească dezinformarea în Comunicarea privind planul de acțiune împotriva dezinformării, din 5 decembrie 2018, însă rămâne o recomandare, nefiind stabilită printr-o directivă cu obligații de transpunere. Conform acestei comunicări,  ”Prin dezinformare se înțelege o serie de informații în mod verificabil false sau înșelătoare, care sunt create, prezentate și diseminate pentru a obține un câștig economic sau pentru a induce publicul în eroare în mod deliberat și care pot provoca un prejudiciu public . Prejudiciul public include amenințări legate de procesele democratice, precum și de bunurile publice cum ar fi sănătatea, mediul sau securitatea cetățenilor Uniunii. Dezinformarea nu include erorile neintenționate, satira, parodia sau știrile și comentariile partizane identificate în mod clar ca atare”

Mai departe, Comunicarea Comisiei europene spune că ”Acțiunile cuprinse în prezentul plan de acțiune vizează numai conținutul cu caracter de dezinformare care este legal în temeiul dreptului Uniunii sau al dreptului național. Acestea nu aduc atingere legislației Uniunii sau a statelor membre care ar putea fi aplicabilă și nici normelor privind conținutul ilegal”[21].

Așadar, Comunicarea Comisiei Europene urmărește numai conținutul legal, care deși este verificabil fals sau înșelător, este diseminat cu intenția obținerii unui câștig economic sau pentru inducerea publicului în eroare și este de natură să provoace un prejudiciu public.

Ne punem întrebarea cum ar putea fi legal un astfel de discurs? Însă se întâmplă frecvent ca acesta să scape de sub incidența legii sau limita între legal și ilegal să fie extrem de ambiguă. Se pot disemina informații false, cu consecința dezinformării, însă acest lucru nu e illegal întotdeauna.

În România, infracțiunea de comunicare de informații false, care ar putea sancționa dezinformarea, este prevăzută de art. 404, cod penal, însă este incriminată numai dacă se pune în pericol securitatea națională: ”Comunicarea sau răspândirea, prin orice mijloace, de ştiri, date sau informaţii false ori de documente falsificate, cunoscând caracterul fals al acestora, dacă prin aceasta se pune în pericol securitatea naţională, se pedepseşte cu închisoarea de la 1 la 5 ani”. Or, conceptul de securitate națională este nesatisfăcător definit în Legea nr.51/1991 privind securitatea naţională a României, după cum a constatat și Curtea Constituțională a României, prin Decizia din 28 februarie 2018 , privind  neconstituționalitatea dispozițiilor art.3 lit.f) Legea nr.51/1991 privind securitatea naţională a României. Dispozițiile criticate au următorul cuprins: „Constituie ameninţări la adresa securităţii naţionale a României următoarele: …  f)subminarea, sabotajul sau orice alte acţiuni care au ca scop înlăturarea prin forţă a instituţiilor democratice ale statului ori care aduc atingere gravă drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor români sau pot aduce atingere capacităţii de apărare ori altor asemenea interese ale ţării, precum şi actele de distrugere, degradare ori aducere în stare de neîntrebuinţare a structurilor necesare bunei desfăşurări a vieţii social-economice sau apărării naţionale”. Curtea a analizat în ce măsură sintagma „aduc atingere gravă drepturilor şi libertăților fundamentale ale cetățenilor români” din cuprinsul art.3 lit.f) din Legea nr.51/1991 întrunește condițiile de claritate și previzibilitate și a constatat că legiuitorul trebuie să realizeze o distincție între faptele care aduc atingere gravă drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor și care pot fi calificate drept chestiuni ce țin de dreptul penal, cu consecința incidenței mijloacelor de drept penal și procesual penal, pe de o parte, și acele fapte care sunt îndreptate împotriva drepturilor și libertăților unei colectivități/comunități (de rasă, origine etnică, religie, etc), care, prin numărul de indivizi care îi aparțin, determină amploarea faptelor îndreptate împotriva acesteia, putând reprezenta o amenințare la adresa securității naționale, pe de altă parte.Or, Curtea a observat că sintagma criticată nu realizează această distincție, ci se referă, în general, la atingeri grave aduse drepturilor şi libertăților fundamentale ale cetățenilor români, indiferent de calitatea de subiect individual sau colectiv a acestora. Astfel, din modul de redactare a sintagmei criticate, rezultă că se poate circumscrie unei amenințări la adresa securității naționale orice faptă/acțiune, cu sau fără conotație penală, care afectează un drept sau o libertate fundamentală”[22].

Prin urmare, granița între legal și ilegal devine din ce în ce mai laxă și se pune problema delimitării subiectului individual  de cel  colectiv când este vorba de atingeri grave aduse drepturilor şi libertăților fundamentale ale cetățenilor români.

3.2 Insuficiența legii în fața discursului urii

Discursul de incitare la ură este definit la nivel europen prin Decizia-cadru 2008/913/JAI a Consiliului din 28 noiembrie 2008 privind combaterea anumitor forme și expresii ale rasismului și xenofobiei prin intermediul dreptului penal. Conform acestei decizii, ”discursul de incitare la ură se referă la anumite forme de comportament, astfel cum se subliniază mai jos, care sunt pedepsibile drept infracțiuni:

● instigarea publică la violență sau la ură împotriva unui grup de persoane sau a unui membru al unui astfel de grup definit pe criterii de rasă, culoare, religie, credință, descendență sau origine națională sau etnică;

● infracțiunea menționată mai sus atunci când se săvârșește prin difuzarea publică sau distribuirea de înscrisuri, imagini sau alte materiale;

● apologia în mod public, negarea în mod public sau minimizarea vădită în mod public a gravității crimelor de genocid, a crimelor contra umanității și a crimelor de război, astfel cum sunt definite la articolele 6, 7 și 8 din Statutul Curții Penale Internaționale, săvârșite împotriva unui grup de persoane sau a unui membru al unui astfel de grup definit pe criterii de rasă, culoare, religie, descendență sau origine etnică sau națională, atunci când comportamentul respectiv este de natură să incite la violență sau ură împotriva unui astfel de grup sau membru al unui astfel de grup.”

Chiar dacă în majoritatea statelor există legi penale de combatere a discursului urii, în mediul online acestea își arată limitele, deoarece instantaneitatea cu care se propagă ura necesită o reacție la fel de rapidă. De aceea, pentru a reacționa prompt la proliferarea discursurilor ilegale de incitare la ură din mediul online, Comisia Europeană și cei patru giganți ai internetului (Facebook, Microsoft, Twitter și YouTube) au prezentat, în mai 2016, un „Cod de conduită privind combaterea discursurilor ilegale de incitare la ură din mediul online”. În 2018 au aderat și Google+, Instagram, Snapchat și Dailymotion.

În mare, prin acest cod, companiile informatice se angajează să instituie proceduri clare și eficace de examinare a notificărilor privind discursurile online ilegale de incitare la ură publicate pe platformele lor, astfel încât să poată elimina sau bloca accesul la un astfel de conținut și să să instituie reguli sau orientări pentru comunitatea utilizatorilor prin care să clarifice faptul că interzic promovarea incitării la violență și comportamentul ostil. De asemenea, companiile se angajează să revizuiască în mai puțin de 24 de ore majoritatea notificărilor valabile de eliminare a discursurilor online ilegale de incitare la ură și să elimine un astfel de conținut sau să dezactiveze accesul la acesta, dacă este necesar.

Dacă facem o cercetare online legată de momentul adoptării Codului de conduită privind combaterea discursurilor ilegale de incitare la ură din mediul online, observăm că și acesta a determinat reacții ostile din partea multor organizații care promovează libertatea internetului, care au considerat că este încălcată libertatea de exprimare.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului are o jurisprudență incipientă în ce privește discursul de incitare la ură pe internet.

Prima cauză în care Marea Cameră a CEDO a fost învestită cu examinarea unei plângeri privind răspunderea pentru comentariile instigatoare la ură generate de utilizatori pe un portal internet de știri datează din 2015. Este vorba de  Delfi AS împotriva Estoniei[23] , în care societatea reclamantă, care administrează un portal de știri comerciale, a fost declarată de instanțele naționale răspunzătoare pentru comentariile injurioase scrise de cititorii săi la un articol de știri despre o societate de transport cu feribotul. La cererea avocaților proprietarului societății de transport cu feribotul, societatea reclamantă a eliminat comentariile injurioase, însă abia după circa 6 săptămâni de la publicarea lor. CEDO a hotărât că, prin decizia instanței naționale, nu a fost încălcat art. 10 (libertatea de exprimare) din Convenție. Curtea a observat realitățile contradictorii dintre beneficiile internetului – în special platforma fără precedent pe care o oferă pentru libertatea de exprimare – și pericolele lui – și anume posibilitatea ca limbajul de incitare la ură și de incitare la violență să se răspândească la nivel mondial în câteva secunde și ca uneori să rămână permanent disponibil online. Curtea a subliniat, de asemenea, că natura ilegală a comentariilor în litigiu era întemeiată în mod evident pe faptul că majoritatea comentariilor constituiau, la prima vedere, o incitare la ură sau la violență împotriva proprietarului societății de transport cu feribotul. În consecință, cauza a avut ca obiect îndatoririle și responsabilitățile portalurilor de știri de pe internet, conform art. 10 § 2 din Convenție, care furnizau în regim comercial o platformă pentru comentarii generate de utilizatori la conținutul publicat anterior și anumiți utilizatori – identificați sau anonimi – într-un limbaj vădit ilegal, au încălcat drepturile personalității altora , ceea ce  constituit un discurs de incitare la ură și incitare la violență împotriva lor. În cauze precum aceasta, în care comentariile utilizatorilor terți sunt sub forma discursului de incitare la ură și a amenințărilor directe la integritatea fizică a persoanelor, Curtea a considerat că drepturile și interesele altora și ale societății în ansamblu pot îndreptăți statele contractante să angajeze răspunderea portalurilor internet de știri, fără a încălca art. 10 din Convenție, dacă acestea nu iau măsuri pentru a elimina de îndată comentariile vădit ilegale, chiar și în lipsa sesizării din partea prezumtivei victime sau a terților”.

3.3 Schimbări aduse de directiva copyright

La  data de 15 aprilie 2019,  Consiliul UE a adoptat forma finală a  Directivei privind dreptul de autor și drepturile conexe pe piața unică digitală și de modificare a Directivelor 96/9/CE și 2001/29/CE. Aceasta urmărește să le asigure creatorilor, editorilor de știri și jurnaliștilor aceleași avantaje în mediul online și pe internet ca și cele de care se bucură aceștia în mediul offline. E un act reparatoriu ținând cont că atâția ani platformele online și agregatoarele de știri au avut beneficii financiare din folosirea conținutului autorilor care plătesc taxe pentru drepturile lor, însă de la aceste platforme obțineau foarte puțin sau nimic.

Cu toate acestea, directiva copyright a provocat mari neliniști în privința libertății pe internet întrucât s-a format curentul de opinie potrivit căruia aceasta ar afecta utilizatorii care promovează conținut legal pe internet, astfel încât Parlamentul European s-a simțit dator să dea răspuns întrebării dacă ”Va afecta directiva libertatea pe internet sau va duce la cenzură pe internet?”[24] Libertatea pe internet, ca în lumea reală, va continua să existe atât timp cât exercitarea acestei libertăți nu limitează drepturile altora sau nu este ilegală. Aceasta înseamnă că un utilizator va putea să încarce în continuare conținut pe platformele de internet și aceste platforme vor putea să găzduiască în continuare conținutul încărcat astfel, în măsura în care platformele respectă dreptul creatorilor la o remunerație echitabilă. În prezent, platformele online remunerează creatorii în mod voluntar și doar într-o măsură foarte limitată, deoarece nu au nicio răspundere pentru conținutul pe care îl găzduiesc și, prin urmare, sunt stimulați puțin sau chiar deloc să ajungă la acorduri cu titularii de drepturi.Directiva nu va reprezenta o sursă de cenzură. Prin creșterea răspunderii juridice, directiva va spori presiunea exercitată asupra platformelor de internet pentru a încheia acorduri de remunerare corectă cu creatorii de conținut datorită căruia platformele fac bani. Aceasta nu este cenzură.”

Statele membre vor asigura transpunerea în termen de 24 de luni de la intrarea în vigoare a acestei directive. Încă nu a fost publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene, dar urmează să fie.

4. Roboții, noii judecători ai libertâții în mediul online

Ecranul a anihilat gândirea critică și a scos la iveală toată mizeria umană,  astfel încât sunt din ce în ce mai mulți cei care prind curaj să deverse cuvinte sau imagini  în mediul online, fără a ține cont de vreo limită.

Cum observa Giovani Sartori, încă din 1997, autostrăzile Internetului se deschid larg pentru prima oară în mod special  micronebuniilor, bizareriilor, devianţilor, pe întregul spectru care merge de la pedofili (viciile private) până la terorişti (flagelurile publice). Şi această mare breşă este cu atât mai explozivă cu cât omul fluidizat de multimedialitate se trezeşte lipsit de elementele stabilizatoare şi fără rădăcini înfipte în „lucruri ferme”. Aşadar, chiar dacă săracii cu mintea şi cu duhul au existat dintotdeauna, diferenţa este că în trecut ei nu contau — erau neutralizaţi datorită dispersiei lor —, pe când astăzi ei se regăsesc şi, luând legătura între ei, se înmulţesc şi se potenţează”[25].

Dar nu săracii cu duhul reprezintă cea mai mare problemă astăzi, ci, dimpotrivă, inteligența, fie a serviciilor, fie a manipulatorilor, fie inteligența artificială, care nu știm încă încotro ne va duce. Comisia Europeană și-a exprimat recent preocupările în direcția adoptării unor orientări în materie de etică în domeniul inteligenței artificiale[26]. Și e normal să existe asemenea îngrijorări pentru că roboții sunt cei însărcinați cu identificarea și eliminarea conținutului ilegal pe internet, întrucât omul nu mai poate cuprinde acestă explozie de informație ilegală. Roboții devin (de fapt au devenit deja) judecătorii noștri în mediul online. Platformele online au primit recent prerogative de blocare sau eliminare a conținutului ilegal, judecat astfel de algoritmi. Ele se substituie tot mai mult autorității statale, ducând treptat la o schimbare de paradigmă în fața conceptului de libertate de exprimare și a atitudinii față de drept. Până unde? Ne putem imagina doar o lume în care ne judecă roboții.

5. Abolirea cenzurii instituționalizate și apariția unei cenzuri mutante

Departe de mine idea de a face apologia cenzurii instituționalizate, pentru a contracara aceste efecte sau de a susține reglementarea, care de cele mai multe ori degenerează în suprareglementare, cu aceleași efecte ca și suprainformarea.

Cenzura instituționalizată sau prealabilă a fost abolită odată cu căderea cortinei de fier și este oricum imposibilă în zilele noastre pentru că suntem într-o eră în care nimic nu mai poate rămâne departe de ochii lumii. Totul transpare, dintr-o sursă sau alta, dacă exemplificăm doar wikileaks-urile sau scurgerile de informații din dosarele aflate în atenția publică.

Apropo de wikileaks-uri, Julian Assange descrie perfect noul tip de cenzură: ”Vă puteți închipui noul tip de cenzură ca pe o piramidă. Vârful este public – cazurile de calomnie, asasinările jurnaliștilor, camerele de fotografiat smulse de personalul militar și așa mai departe – cenzura cunoscută, publică. Dar, acesta este elementul cel mai mic. Următorul strat de sub vârf este format din toate persoanele care nu-și doresc să fie în vârf, care se autocenzurează pentru a nu ajunge acolo. Apoi, în următorul strat se află tot soiul de stimulente economice, sau stimulente sub forma patronajului care se oferă unor persoane pentru a scrie despre anumite subiecte. Următorul strat este economie pură – ce subiecte sunt avantajoase din punct de vedere economic, chiar și fără includerea factorilor economici din straturile superioare ale piramidei. Mai departe, următorul strat este format din prejudecățile cititorilor care au doar un anumit nivel de educație, deci care, pe de-o parte pot fi manipulați ușor cu informații false, dar cărora, pe de altă parte, nici nu le poți spune ceva adevărat și prea sofisticat. Ultimul strat este distribuția – bunăoară, unii oameni pur și simplu nu au acces la informație într-o anumită limbă. Așadar, aceasta este piramida cenzurii. ” [27]

Așa cum remarca filozoful bulgar Ivan Krastev, revoluția mijloacelor de comunicare în masă, în paralel cu abolirea cenzurii, ne-a dus la apariția politicii post adevăr, în care adevărul factual nu mai contează în formarea opiniei publice. Ceea ce contează în acest sens este apelul la emoție și la convingerile personale. Or, bulele formate în rețelele sociale susțin atât emoția, cât și convingerile personale pentru că e greu să-ți formezi alte convingeri când internetul îți livrează numai ceea ce vrei să auzi. Faceți o căutare pe Google de pe device-ul dumneavoastră și apoi, pe aceeași temă, încercați căutarea pe alt device, al altei persoane! Veți vedea că rezultatele sunt diferite pentru că google livrează rezultate în funcție de căutările anterioare. Vă spune ce vreți să auziți. Expresiile ”Spuneți-le ce vor să audă” , dar și ”idioți utili”, îi sunt atribuite lui Vladimir Ilici Lenin.  Pare grav, dar internetul ne transformă în mase de ”idioți utili” atâta vreme cât supra-informarea anulează gândirea critică și ne lasă pradă dezinformării.

Această politică post adevăr i-a adus la putere pe liderii populiști și este aceeași care a dus la tabloidizarea presei, la fenomenul dezinformării,  la propagarea discursului urii, la proliferarea conținutului ilegal pe internet. O eră în care adevărul nu are relevanță în fața emoției publice provocate de prima știre. Nu mai au importanță contraargumentele, pentru că nu le mai percepe nimeni în supraaglomerarea informațională.

6. În concluzie, un exercițiu de imaginație

Aparent, revoluția mijloacelor de comunicare în masă ne-a adus mai multă libertate de exprimare, pentru că oricine poate urca la tribuna internetului să vorbească liber publicului larg, fără niciun filtru editorial, academic sau instituțional. În realitate, internetul ne-a adus și supravegherea electronică în masă, dezinformarea în masă, amplificarea discursului urii, noi instrumente de cenzură, de manipulare și noi instrumente ale războiului informațional.Toate acestea subminează în cele din urmă  libertatea de exprimare pentru că niciun om nu se poate considera liber când este supravegheat și folosit în scopuri oculte.

Libertatea de exprimare pare a fi primul său dușman, atunci când este dusă la extrem și limitele sale sunt încălcate.

Internetul reprezintă un teritoriu diferit, dominat de propriile legi, începând cu apariția sa în 1965 și continuând cu democratizarea sa în ultimele decenii. Supremația legii tradiționale  își pierde din puteri în acest mediu pentru că nu poate cuprinde acest haos informațional și nici nu ține ritmul cu inventivitatea sa.

Deși avem și reglementări pentru combaterea dezinformării, a discursului urii, în mare parte aceste aspecte  scapă de sub controlul legii în mediul online. De aceea, în cele din urmă, s-a recurs la autoreglementarea marilor platforme online.

Însă, autoritățile statale au tot mai puțin un cuvând de spus prin instrumentul tradițional de control al acestuia: legea. Autoreglementarea a permis marilor platforme online să judece, în locul judecătorului,  conținutul online și să-l elimine eventual sau să blocheze accesul.

La final, vă propun un exercițiu de imaginație, în care să reflectați cum va arăta viitorul societăților noastre, al  libertăților noastre, ca urmare a tendințelor de evoluție a dreptului raportat la mediul online.

De altfel, dacă ne gândim la Orwell[28], la Huxley[29] sau la Eugen Ionescu[30], se pare că și-au imaginat distopiile lumii de astăzi mai bine decât orice cercetător al viitorului, care s-a bazat pe legile științei sale în predicții. Poate și pentru faptul că scriitorii văd dincolo de legi.

Noi, juriștii, avem tendința să vedem realitatea încadrată în legi și credem că aplicarea acestora reprezintă unica soluție de a ține lucrurile sub control. Dar, se pare că lucrurile încep să ia un alt curs și ar fi interesant să ne imaginăm la ce repere ne vom raporta în practica profesiei noastre, în funcție de schimbările care vin în ritm amețitor.


[1] Ivan Krastev, ”Viitoruri ale majorității”, eseu inclus în volumul colectiv ”Marea regresie. De ce trăim un moment istoric”, Ed. Art, 2017, pag. 112

[2] Motherboard, articolul cu titlul “It Took 10 Seconds for Instagram to Push me Into an Anti-Vaxx Rabbit Hole”, 21 martie 2019

[6] Comunicarea Comisiei Europene  privind planul de acțiune împotriva dezinformării, din 5 decembrie 2018, cap. 1. Introducere, alin. 2, teza finală.

[7] Doru Costea, Dilema veche, nr. 572, 29 ianuarie – 4 februarie 2015: „Libertate de exprimare? Să pot spune orice, chiar şi adevărul“,”trebuie să deosebim între drepturi şi libertăţi. Simplificând, un drept este întotdeauna însoţit de o obligaţie care, la nevoie, poate fi impusă cu forţa coercitivă a statului. Libertatea nu are însă această formă de protecţie juridică. Ea rămîne o simplă posibilitate, recunoscută de lege. Prin urmare, atunci cînd ne referim la „libertatea“ de exprimare, o facem într-un fel impropriu, pentru că, de fapt, vorbim de un drept. Dreptul la liberă exprimare cred că ar fi formula cea mai fericită. Din păcate, Constituţia României în articolul 30 consacră „libertatea“ de exprimare şi nu „dreptul“ la liberă exprimare, aşa cum o face Convenţia Europeană a Drepturilor Omului”.

[8] Jacques Leprette, Henri Pigeat, Etica și calitatea informației, Ed. Gramar 2006, Pag. 122

[9] David Golumbia, Virginia Commonwealth University, 2013,”Cyberlibertarianism: The Extremist Foundations of ‘Digital Freedom’

[10] Julian Assange, Andy Müller-Maguhn, Jérémie Zimmermann, ”Cypherpunks. Libertatea și viitorul internetului”, Ed. Litera 2016, pag. 146

[11]  Mario Vargas Llosa, ”Civilizația spectacolului”, Ed. Humanitas 2016, pag. 53

[12] Alain Strowel,”Când Google sfidează dreptul”, Ed Rosetti International 2012, pag. 263-264

[15] Decizia nr. 629/2014 asupra respingerii obiecției de neconstituționalitate a dispozițiilor Legii pentru abrogarea art. 276 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal. Conform Curții,  ” natura și gravitatea pedepselor aplicate sunt elemente care trebuie avute în vedere la aprecierea proporționalității unei limitări aduse libertății de exprimare, garantate de art. 10 din Convenția pentru apărarea drepturilor și a libertăților fundamentale, aplicarea pedepsei penale pentru o faptă care presupune exercitarea liberă a dreptului de exprimare nefiind compatibilă cu libertatea de exprimare a persoanei decât în circumstanțe excepționale, mai ales atunci când au fost grav afectate alte drepturi fundamentale … Or, sub acest aspect, dispozițiile constituționale sunt concludente. Valorile constituționale care nu pot fi afectate sunt drepturile individuale precum demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și dreptul la propria imagine, respectiv acele valori fundamentale care sunt protejate prin interzicerea actelor prevăzute de art. 30 alin. (7), și anume defăimarea țării și a națiunii, îndemnul la război de agresiune, la ură națională, rasială, de clasă sau religioasă, incitarea la discriminare, la separatism teritorial sau la violență publică, precum și manifestările obscene, contrare bunelor moravuri. Întrucât limitele impuse acestei libertăți constituționale sunt ele însele de rang constituțional, stabilirea conținutului acestei libertăți este de strictă interpretare, nicio altă limită nefiind admisă decât cu încălcarea literei și spiritului art. 30 din Constituție. Or, independența justiției nu se regăsește printre valorile constituționale prevăzute de art. 30 alin. (6) și (7), astfel că legiuitorul este obligat să ofere modalități adecvate de protecție care să respecte principiul proporționalității care trebuie să guverneze raportul dintre exercițiul libertății de exprimare și sancțiunea aplicată în caz de exercitare abuzivă, respectiv echilibrul între nevoia de a proteja activitatea autorității judecătorești, pe de o parte, și libertatea de a exprima public și de a dezbate probleme de interes public, pe de altă parte”.

[16] Elisabeth Noelle-Neumann, Spirala tacerii/ Opinia publică – învelișul nostru social, Ed. Comunicare.ro, 2004

[17] Ovidiu Nahoi, RFI, 18 FEBRUARIE 2019, ”Antisemitismul care întunecă protestul Vestelor Galbene”

[18] Andreea Orosz, RFI, 8 aprilie 2019, ”Guvernul condamnă vandalizarea cimitirului evreiesc din Huşi

[20] Piotr Wierzbicki, ”Structura minciunii”, Ed. Nemira 1996, pag 9

[21] Comunicarea comună către Parlamentul European, Consiliul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor. Plan de acțiune împotriva dezinformării din 5 decembrie 2018

[22] Curtea Constituțională a României, Comunicat de presă din 28.02.2019, cu privire la  excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.3, art.10, art.11 şi art.13 din Legea nr.51/1991 privind securitatea naţională a României, în forma anterioară modificării prin Legea nr.255/2013, precum şi a dispoziţiilor art.13 din acelaşi act normativ, în forma în vigoare.

[23] CASE OF DELFI AS v. ESTONIA, (Application no. 64569/09), Judgement 16 June 2015

[24] Parlamentul European, 1.04.2019, Întrebări și răspunsuri referitoare la Directiva privind drepturile de autor în mediul digital

[25] Giovani Sartori ”Homo videns. Imbecilizarea prin televiziune şi post-gândirea”, Ed. Humanitas 2005, pag. 42

[26] Comisia Europeană – Comunicat de presă – Inteligența artificială: Comisia avansează în direcția adoptării unor orientări în materie de etică, Bruxelles, 8 aprilie 2019 ”  Șapte aspecte esențiale pentru o inteligență artificială în care să putem avea încredere:

O inteligență artificială în care să putem avea încredere ar trebui să respecte toate normele aplicabile, precum și o serie de cerințe; listele de evaluare specifice au scopul de a contribui la verificarea aplicării fiecăreia dintre cerințele-cheie:

● Implicare și supraveghere umană: sistemele de IA ar trebui să faciliteze existența unor societăți echitabile prin sprijinirea implicării factorului uman și a respectării drepturile fundamentale, fără să reducă, să limiteze sau să compromită autonomia umană.

● Robustețe și siguranță: o IA în care putem avea încredere presupune ca algoritmii să fie siguri, fiabili și suficient de solizi pentru a face față erorilor sau inconsecvențelor de pe parcursul întregului ciclu de viață al sistemelor de IA.

● Respectarea vieții private și guvernanța datelor: cetățenii ar trebui să dețină controlul deplin asupra propriilor date, care să nu fie utilizate în scopuri prejudiciabile sau discriminatorii.

● Transparență: ar trebui asigurată trasabilitatea sistemelor de IA.

● Diversitate, nediscriminare și echitate: sistemele de IA ar trebui să țină seama de întreaga gamă de abilități, competențe și cerințe din partea factorului uman și să asigure accesibilitatea.

● Bunăstare societală și de mediu: sistemele de IA ar trebui utilizate pentru a accelera schimbările sociale pozitive și pentru a favoriza dezvoltarea durabilă și responsabilitatea ecologică.

● Responsabilitate: ar trebui instituite mecanisme care să asigure responsabilitatea și răspunderea sistemelor de IA și a acțiunilor acestora.”

[27] Julian Assange, Andy Müller-Maguhn, Jérémie Zimmermann, ”Cypherpunks. Libertatea și viitorul internetului”, Ed. Litera 2016, pag. 146-147

[28] George Orwell, romanul 1984

[29] Aldous Huxley, romanul ”Minunata lume nouă

[30] Eugen Ionescu, piesa de teatru ”Rinocerii