Publicăm articolul intitulat ”Paradigmele accesului la justiție. Cât de liber e accesul liber la justiție?” reprodus cu acordul autorului: Lect. univ. dr. Radu Chiriță, Facultatea de Drept, UBB Cluj Napoca

PARADIGMELE ACCESULUI LA JUSTIŢIE. CÂT DE LIBER E ACCESUL LIBER LA JUSTIŢIE?

Lector universitar RADU CHIRIŢĂ
Facultatea de Drept, UBB Cluj Napoca

I. Consideraţii introductive

1. După cum foarte frumos s-a remarcat, în strădaniile care se fac, la toate nivelurile, pentru a pregăti integrarea completă a României în spaţiul juridic european, sarcinile ce revin juriştilor sunt covârşitoare, în condiţiile în care ei trebuie, în primul rând, să asigure transpunerea în realitate a hotărârii de a arunca la coşul de gunoi al istoriei o serie de concepte şi concepţii, devenite anacronice şi, în acelaşi timp, să asigure baza juridică pentru dezvoltarea peste noapte a unor relaţii sociale şi economice complet noi1. În acest context trebuie circumscrisă discuţia relativă la accesul la justiţie. Se admite unanim importanţa majoră a dreptului de acces la justiţie, care este o cucerire şi un instrument al statului de drept2, în măsura în care garantarea sa nu este altceva decât consecinţa ideii de preeminenţă a dreptului3. Or, această preeminenţă a dreptului implică un control eficace a oricărei ingerinţe etatice în exercitarea drepturilor fundamentale ale persoanei din partea unei puteri judiciare care beneficiază de toate garanţiile de independenţă şi imparţialitate4.

2. Pentru a defini accesul liber la justiţie, putem spune că acesta constă în facultatea oricărei persoane de a introduce, după libera sa apreciere, o acţiune în justiţie, fie ea chiar nefondată în fapt sau în drept, implicând obligaţia corelativă a statului ca, prin instanţa competentă, să se pronunţe asupra acestei acţiuni5. Din punct de vedere al naturii juridice, cred că accesul la justiţie este o libertate individuală6. Aceasta pentru că, pe de o parte, pentru exercitarea lui nu este nevoie de mai multe persoane, astfel încât nu poate fi considerată o libertate publică. Pe de altă parte, întrucât orice persoană are facultatea de a promova o acţiune în justiţie, nu şi obligaţia, accesul la justiţie nu poate fi calificat decât ca o libertate. Afirmaţia este valabilă inclusiv în materie penală, cât timp Curtea Europeană a Drepturilor Omului7 a afirmat în repetate rânduri că o persoană acuzată penal poate renunţa valabil la dreptul său de a fi condamnat doar de către o instanţă de judecată. Astfel, Curtea admite posibilitatea renunţării la accesul la justiţie atât în materie civilă, cât şi în materie penală, prin posibilitatea recurgerii la arbitraj, şi, respectiv, la plata de către inculpat a unei amenzii compozitorii cu scopul de a evita procesul penal8. Singura precizare a Curţii se raportează la faptul că, pentru a avea o violare a art. 6 § 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului9 renunţarea trebuie să fie lipsită de echivoc10.

3. Înainte de a depăşi natura juridică a accesului la justiţie, mai trebuie amintit că, potrivit opiniei unanime a doctrinei, accesul liber la justiţie este un drept fundamental11 care face parte din ordinea publică internaţională, sau cel puţin europeană12, principala consecinţă a acestui fapt fiind aceea că marja de apreciere lăsată statelor pentru a regla modalităţile de exercitare a acestei libertăţi este mult restrânsă. Tocmai de aceea nu miră pe nimeni faptul că accesul la justiţie a căpătat aproape peste tot în Europa o valoare constituţională, fiind consacrat între alte drepturi şi libertăţi fundamentale în legile supreme ale majorităţii statelor13. Caracterul de jus cogens nu presupune însă că accesul la justiţie este o libertate absolută, nefiind supus nici unei condiţii de exercitare, ci, ca mai toate celelalte libertăţi fundamentale, el are un caracter non-absolut. Caracterul non-absolut al accesului la justiţie este evident, în condiţiile în care, dacă acesta ar beneficia de statutul unui drept absolut, care nu poate fi supus vreunei limitări14, aceasta ar echivala cu un adevărat cutremur, care ar dărâma orice urmă de organizare a sistemului judiciar atât în materie penală, dar mai ales în materia dreptului privat ori administrativ15.

4. În acest context trebuie înscrisă şi legea constituţională română care consacră, la rândul ei, în cuprinsul art. 21, accesul la justiţie. Legea fundamentală se alătură astfel curentului la care făceam referire mai sus. Astfel, la nivelul legislaţiei română, există, la această oră două norme care garantează accesul la justiţie: art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţie, text care face parte din dreptul intern odată cu ratificarea sa. Dacă Constituţia prevede expresis verbis accesul la justiţie, art. 6 din Convenţie omite această libertate dintre cele enumerate expres în cuprinsul său. Totuşi, aceasta nu înseamnă că textul europeană nu garantează şi accesul la justiţie, aspect sesizat rapid de către Curte. Astfel, cu prilejul analizării unui litigiu privind protecţia unor drepturi şi obligaţii de natură civilă16, Curtea a răspuns problemei de a şti dacă art. 6 se mărgineşte la a reglementa dreptul la un proces echitabil într-o procedură deja pendinte sau recunoaşte şi dreptul de a introduce o acţiune civilă, afirmând că17: dacă acest text ar privi exclusiv doar derularea procedurilor angajate în faţa unei instanţe, un stat contractant ar putea, fără a putea fi sancţionat, să suprime toate jurisdicţiile sale sau să sustragă din competenţa lor diverse categorii de litigii cu caracter civil pentru a le conferi spre judecare unor organisme guvernamentale. O astfel de ipoteză, inseparabilă de apariţia unui risc de arbitrariu, ar conduce la consecinţe grave, contrare principiilor pe care Curtea nu le poate pierde din vedere18. Rezultă din cele afirmate de către instanţa de control europeană că dreptul de acces la un tribunal constituie un element inerent al tuturor garanţiilor procedurale prevăzute în Convenţie. În lipsa accesului la justiţie, în concepţia Curţii, toate celelalte garanţii de procedură sunt inutile, întrucât ele se grefează pe liberul acces la o instanţă.

5. Pe lângă această prevedere implicită cuprinsă în art. 6, anumite forme ale dreptului de acces la o instanţă mai apar în Convenţie cu privire la art. 5 § 4, art. 13 şi art. 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie19. Totuşi, am rezerve faţă de opinia autorului mai sus citat conform căreia toate cele texte convenţionale creează un sistem complex cu privire la garantarea accesului la justiţie, întrucât mi se pare că nici unul dintre textele menţionate nu garantează, per se, accesul la justiţie, existând nenumărate situaţii în care interpretarea acestor texte de către Curte conduce la o altă concluzie. Astfel, art. 5 § 4, care prevede dreptul oricărei persoane private de libertate de a cere unei instanţe să verifice legalitatea deţinerii sale, nu este aplicabil în ipoteza în care măsura privativă de libertate a fost luată de către o instanţă20. Or, în imensa majoritate a cazurilor, privarea de libertate a unei persoane este decisă de către o instanţă în aproape toate statele europene. În aceste condiţii, mă îndoiesc că putem considera că art. 5 § 4 garantează o ipoteză specială de acces la justiţie21. În mod identic, art. 13 nu poate fi socotit un aspect al accesului la justiţie, cât timp obligaţia statului care decurge din conţinutul său este aceea de a stabili un remediu, indiferent dacă acesta este de natură judiciară ori administrativă22. În mod identic, chiar dacă drepturile de care beneficiază persoana ce urmează a fi expulzată, garantate prin art. 1 din Protocolul nr. 7 sunt de natură procedurală şi obligă statele să stabilească o procedură contradictorie în care cel propus pentru expulzare să poată să se apere, ele nu impun obligativitatea unei proceduri judiciare23. De aceea, consider că, în realitate, singura prevedere din Convenţie care consacră, implicit, accesul la justiţie este art. 6, motiv pentru care mă voi referi în cele ce urmează doar la acesta.

6. În sistemul Convenţiei, dreptul de acces la justiţie nu se circumscrie decât domeniului de aplicabilitate a art. 6: „contestaţii asupra unor drepturi şi obligaţii civile” şi „acuzaţie în materie penală”24. Spre deosebire de norma europeană, art. 21 din legea fundamentală română consacră o prevedere generală, fără a exclude, la nivel de principiu, nici un domeniu din sfera sa de aplicabilitate. Aparenta contradicţie dintre aceste dispoziţii este facil de rezolvat, în condiţiile în care Convenţie permite statelor să adopte măsuri care să ofere un grad sporit de protecţie a drepturilor fundamentale faţă de cele cuprinse în textul ei. În consecinţă, cu privire la acuzaţiile în materie penală şi la litigiile privind drepturi şi obligaţii cu caracter civil, accesul la justiţie este protejat în România atât prin art. 6 din Convenţie, cât şi prin art. 21 din Constituţie, iar cu privire la domeniile ce ies de sub incidenţa art. 6 din Convenţie, garantarea accesului la justiţie este asigurată de art. 21 din Constituţie25. Precizarea din fraza anterioară merită o subliniere, întrucât îmi permite să trag anumite consecinţe de ordin practic.

7. Astfel, atunci când o lege sau o ordonanţă de guvern conţine anumite limitări ale accesului la justiţie, situaţia se prezintă diferit după cum procedura în cauză este sau nu acoperită şi de prevederile art. 6 din Convenţie, pe lângă cele din Constituţie. Aceasta deoarece verificarea compatibilităţii unei legi sau a unei ordonanţe cu Constituţia este atributul exclusiv al Curţii Constituţionale, în timp ce verificare compatibilităţii unei norme legale cu Convenţia poate să aparţină şi unei instanţe integrată sistemului judiciar26. Curtea Constituţională este cea chemată să verifice integrarea deplină a oricărei norme cuprinsă într-o lege sau ordonanţă în sistemul valorilor enumerate în Constituţie, însă cât timp, potrivit art. 20 din Constituţie, normele cuprinse în tratate internaţionale privitoare la drepturile fundamentale se aplică cu prioritate faţă de orice altă normă de drept intern, instanţele ordinare au competenţa să verifice compatibilitatea oricărei norme de drept intern cu prevederile Convenţiei şi, în caz de incompatibilitate, să aplice cu prioritate dispoziţiile Convenţiei. În consecinţă, după părerea mea, în domeniile care fac parte din materia penală şi cea civilă, nu mai este necesară ridicarea unei excepţii de neconstituţionalitate pentru a se dispune non-aplicabilitatea unei norme legale, ci este suficient ca instanţa ordinară să înlăture aplicarea oricărui text de lege care vine în contradicţie cu prevederile art. 6 din Convenţie27. Doar în celelalte domenii, care nu intră în domeniul de incidenţă al art. 6, ingerinţa în accesul la justiţie va putea fi valorificată doar pe calea unei excepţii de neconstituţionalitate.

8. Dreptul de acces la justiţie aparţine oricărei persoane fizice sau juridice, indiferent dacă are cetăţenia ori naţionalitatea română şi indiferent dacă persoana juridică este înregistrată sau nu în registrele de evidenţă ale persoanelor juridice din România28. Mai mult, potrivit Curţii, accesul la justiţie aparţine şi acelor asocieri care nu au personalitate juridică, în condiţiile în care legea internă le recunoaşte acestora drepturi patrimoniale individuale distincte de cele ale membrilor săi29.

9. Dreptul de acces la justiţie impune obligaţii atât în sarcina legiuitorului şi executivului, cât şi în cea a judecătorului30. În linii generale, pentru a realiza o garantare corectă şi completă a accesului la justiţie, statul are trei obligaţii31. Prima dintre ele este aceea de a institui tribunale investite cu o competenţă de plină jurisdicţie, care să permită să tranşeze cauza pe fond, atât sub aspectul stării de fapt, cât şi sub aspectul stării de drept. În al doilea rând, statul este ţinut să acorde oricărei persoane toate facilităţile rezonabile, de drept şi de fapt, pentru a putea accede la instanţă, cât timp Convenţia tinde spre a asigura o protecţie reală şi concretă a individului32. În al treilea rând, cel puţin în materie penală, potrivit art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie, statele trebuie să asigure un dublu grad de jurisdicţie33. Pe scurt, pentru a asigura o respectare scrupuloasă a dreptului de acces liber la justiţie, statele trebuie să confere acestui drept două calităţi: efectivitate şi accesibilitate. Acesteia din urmă caracteristici i se opune după cum vom vedea, caracterul non-absolut, admis unanim34. Întrucât aceste caracteristici se analizează diferit în materie penală şi în materie non penală, voi trata şi eu caractere dreptului de acces liber la justiţie distinct, după cum litigiul de fond este în materie penală sau în alt domeniu al dreptului.

II. Accesul la justiţie în materie penală

10. Precizez de la bun început că, prin noţiune de materie penală, înţeleg definiţia autonomă dată de către Curte şi care face abstracţie de calificarea din dreptul intern. Rezumând, prin materie penală se înţeleg acele fapte care sunt calificate în dreptul intern ca şi infracţiuni, precum şi cele care, deşi nu sunt astfel calificate, aduc atingere întregii ordini juridice şi sunt sancţionate cu pedepse cu natură preventivă, iar nu reparatorie, care constau fie în măsuri privative de libertate, fie în sancţiuni de natură patrimonială cu un cuantum important35. Pe de altă parte, precizez faptul că în această secţiune voi trata doar problemele privind accesul la justiţie cu privire la fondul unei afaceri penale, nu şi cele relative la aspecte complementare unei acuzaţii penale, precum arestarea ori extrădarea, întrucât specificul dreptului de acces liber la justiţie în materie penală se raportează doar la acuzaţia penală propriu-zisă, celelalte aspecte nefiind necesara fi tratate separat. În fine, cu privire la accesul la justiţie în materie penală, trebuie făcută o distincţie între accesul la justiţie al inculpatului şi cel de care beneficiază victima sa, întrucât cele două părţi au poziţii procedurale complet opuse.

II.1 Accesul la justiţie al inculpatului

11.În ceea ce priveşte accesul la justiţie al inculpatului, acesta cunoaşte o accepţie diferită faţă de ideea comună de acces la justiţie, implicând mai degrabă dreptul de a supune analizei unui judecător orice acuzaţie de natură penală. Cu alte cuvinte, în materie penală, beneficiarul dreptului la un tribunal nu posedă atât dreptul de iniţiativă, cât dreptul de ca orice acuzaţie îndreptată împotriva sa să îşi găsească finalul în faţa unei instanţe36. Confirmare legislativă a principiului nulla poena sine judicio, acest drept este cunoscut de majoritatea instrumentelor internaţionale de protecţie a drepturilor fundamentale, în lumea actuală fiind de neimaginat ca o persoană să sufere o condamnare penală fără ca aceasta să fie dispusă de către judecător37.

12.Se interzice astfel, în esenţă, posibilitatea de a aplica sancţiuni cu caracter penal în mod automat, de către agenţi ai puterii executive, fără ca aplicarea lor să poată face obiect al controlului unui judecător. În acest context, merită într-o oarecare măsură, reluată discuţia din dreptul francez cu privire la punctele de penalizare care se aplică pentru încălcarea legislaţiei rutiere. În dreptul francez, aceste puncte de penalizare se aplică automat, odată cu probarea comiterii contravenţiei, fără ca judecătorul să poată cenzura aplicarea lor, ci doar existenţa sau inexistenţa elementelor contravenţiei, iar modelul pare să fi fost urmat în legislaţia rutieră română. Cum această sancţiune a fost calificată de mai multe ori de către Curte ca având caracter penal, indiferent de calificarea internă, s-a pus problema de a ştii dacă lipsa unui control judecătoresc cu privire la aplicarea lor contravine sau nu dreptului de acces la justiţie al celui condamnat. Deşi Curtea s-a pronunţat în sens negativ, considerând că legislaţia franceză cuprinde suficiente garanţii contra unei aplicări arbitrare a sancţiunii38, unele instanţe interne franceze au adoptat un punct de vedere contrar39. Cred că soluţia Curţii este cea corectă. Cât timp judecătorul poate analiza culpabilitatea persoanei, faptul că sancţiunea este strict determinată de către legiuitor nu contravine accesului la justiţie. Dacă existenţa unei sancţiuni strict determinate ar fi contrară drepturilor prevăzute în art. 6, ar însemna imposibilitatea admiterii ca şi sancţiune unică pentru anumite infracţiuni grave a detenţiunii pe viaţă, ceea ce nu poate fi acceptat.

13.Cu privire la domeniul de aplicare al dreptului de acces la justiţie al inculpatului, trebuie însă precizat faptul că libertatea conferită acestuia este aceea de a fi condamnat doar de către o instanţă de judecată. În consecinţă, accesul la justiţie al inculpatului nu impune vreo obligaţie pentru state de a permite acestuia declanşarea unei proceduri judiciare cu privire la acuzaţia îndreptată împotriva sa atunci când, în faza de urmărire, procesul penal se soluţionează cu o decizie de neîncepere a urmării sau de scoatere de sub urmărire40. Soluţia are logica ei. În condiţiile în care litigiul penal s-a soluţionat în favoarea inculpatului, fără ca acesta să sufere vreo sancţiune penală, pare firesc ca lui să nu îi fie garantată posibilitatea de a aduce litigiul în faţa unei instanţe, care nu ar putea decât să schimbe motivul nesancţionării sale, fără alte consecinţe juridice. Totuşi, în dreptul român, o astfel de posibilitate îi este recunoscută inculpatului, care poate să ceară continuarea unui proces penal întrerupt ca urmare a lipsei ori retragerii plângerii prealabile, a intervenţiei amnistiei antecondamnatorii ori a prescripţiei răspunderii penale. Într-o astfel de situaţie, dacă se probează faptul că persoana în cauză este nevinovată va fi achitată, iar în caz contrar se va păstra soluţia de întrerupere a procedurii41.

4. Se observă astfel că legea penală română permite un acces la justiţie mai amplu al celui acuzat, fără a permite un acces nelimitat, întrucât există şi alte ipoteze în care cel acuzat ar avea măcar un interes moral să probeze că el nu a comis vreo infracţiune. Spre exemplu, legea nu permite persoanei care a beneficiat de achitare, ca urmare a faptului că infracţiunea de care fusese acuzat a fost dezincriminată, să solicite un proces în care să demonstreze nevinovăţia sa. În mod identic, legea nu permite celui care s-a împăcat cu partea vătămată să beneficieze de un astfel de acces la judecător. Soluţia aleasă de legiuitorul român mi se pare lipsită de consecvenţă, cât timp, spre exemplu, nu există deosebire esenţiale, cel puţin cu privire la efecte, între amnistia antecondamnatorie şi dezincriminare. În mod identic, nu cred că situaţia împăcării părţilor ar trebui analizată altfel decât cea a retragerii plângerii prealabile, câtă vreme, raportat la hotărârea Curţii din afacerea Deweer citată mai sus42, împăcarea este o opţiune aproape obligatorie pentru un inculpat, pus în faţa riscului de a fi condamnat penal, chiar dacă se ştie nevinovat. De aceea, cred că legiuitorul ar fi trebui să regleze situaţiile în mod identic şi fie să permită un acces la justiţie al celui acuzat de o infracţiune care nu se soluţionează pe fond, fie să nu îi permită acestuia un astfel de acces decât pentru a contesta eventualele măsuri cu caracter sancţionator – precum măsurile de siguranţă – dispuse în urma încetării procesului. Personal, înclin spre varianta permiterii accesului nelimitat la justiţie din cel puţin două considerente. În primul rând, nu trebuie uitat că o persoană poate avea cel puţin interese morale de a-şi proba nevinovăţia în orice situaţie, întrucât umbra morală care apasă asupra sa ca urmare a formulării unei acuzaţii penale şi deteriorarea imaginii faţă de terţi se poate şterge complet doar prin probarea lipsei sale de culpabilitate. În al doilea rând, nu trebuie uitat faptul că, dacă o soluţie de achitare pe motiv că fapta nu este infracţiune poate fi atacată de inculpat, cerând achitarea pe motiv că fapta nu există sau nu a fost comisă de acesta, nu văd de ce o astfel de soluţie a procurorului nu ar putea avea aceeaşi soartă. Soluţia ar putea fi totuşi contestată, pe motiv că astfel s-ar încărca complet inutil instanţele penale, astfel încât, până la urmă, rămâne la aprecierea suverană a legiuitorului de a regla situaţia.

15. Caracterele dreptului inculpatului de acces la un tribunal în materie penală – efectivitatea şi accesibilitatea – nu ridică probleme semnificative.

16. Efectivitatea trebuie raportată doar la posibilitatea reală şi concretă a celui acuzat ca, în fapt, să dispună de posibilitatea reală de a se proteja contra acuzaţiei care i se aduce. Obligaţia statului de a-i asigura celui acuzat un acces efectiv la justiţie se traduce, cel mai adesea, în obligaţia statului de a-i asigura, în măsura în care situaţia financiară nu i-o permite inculpatului asistenţă juridică gratuită43, după cum prevăd în mod expres şi art. 6 § 3 lit. c din Convenţie şi art. 23 din Constituţie.

17. Accesibilitatea dreptului de acces la justiţie este, de asemenea, relativ uşor de verificat şi de realizat, câtă vreme, spre deosebire de materia non penală, acest caracter al accesului la justiţie nu cunoaşte nici un fel de limitări44. Afirmaţia este logică şi necesară în acelaşi timp. Nu trebuie uitat că, în principiu, nu cel inculpat doreşte deschiderea unei proceduri penale, astfel încât ar fi absurd şi inechitabil ca acestuia să îi fie impuse anumite condiţii pentru ca soluţia de condamnare să provină din partea unui judecător. Pe de altă parte, nu trebuie pierdut din vedere consecinţele mult mai grave, în plan moral şi al libertăţii personale, pe care le produce un proces penal, spre deosebire de un litigiu în materie non penală. Tocmai datorită acestui caracter absolut al dreptului de acces la justiţie ce aparţine celui acuzat penal Curtea a decis că este lipsită de proporţionalitate şi deci nelegitimă condiţia pe care trebuie să o îndeplinească un condamnat penal pentru a formula recurs în faţa Curţii de Casaţie franceze, aceea de a fi început executarea pedepsei45. În această situaţie, Curtea a admis faptul că statele trebuie să lupte pentru a asigura executarea hotărârilor penale, însă modalitatea aleasă de către legiuitorul francez este excesivă şi a condamnat statul francez pentru violarea accesului liber la justiţie. De asemenea, s-a judecat ca depăşind limitele marjei de apreciere lăsate statelor condiţia acceptului procurorului pentru ca inculpatul să poată ataca cu recurs o decizie de condamnare46.

18. După cum aminteam mai sus, una dintre obligaţiile statului în materie penală este aceea de a asigura un dublu grad de jurisdicţie, potrivit prevederilor art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie. Acest text acoperă o omisiune a art. 6, socotită mult timp regretabilă în doctrină, impunând un dublu de grad de jurisdicţie în materie penală, domeniu în care, datorită consecinţelor grave pe care o condamnare penală le produce pentru cel condamnat, necesită o abordare mai prudentă cu scopul de a reduce la maximul posibilitatea intervenirii unor erori judiciare. Pe de altă parte însă, textul vorbeşte de o persoană condamnată de către un tribunal, astfel încât dreptul la apel nu este aplicabil procedurilor penale din faţa unor organe care nu pot fi socotite a fi „tribunale” în sensul Convenţiei47.

19.Paragraful 2 al textului menţionat prevede trei excepţii de la dreptul la apel: condamnările pentru infracţiuni minore, condamnările în primă instanţă dispuse de instanţa supremă şi condamnările dispuse în urma unui apel al acuzării contra deciziei de achitare. Justificarea acestor excepţii este evidentă. În primul caz, urmările asupra persoanei nu sunt atât de serioase încât să necesite în mod obligatoriu un control strict, în cel de-al doilea caz nu există o instanţă la care să poată fi atacată decizia şi, în plus, se prezumă pericolul redus de eroare judiciară a instanţei supreme dintr-un stat. În fine, a treia situaţie este justificată de faptul că afacerea a fost examinată de două instanţe, chiar dacă deciziile sunt contradictorii.

II.2 Accesul la justiţie al victimei unei infracţiuni

20.Victima infracţiunii are o poziţie specială în cadrul unui proces penal, în raport de accesul său la justiţie. În condiţiile în care în imensa parte a sistemelor juridice europene titularul acţiunii penale este, de regulă, Parchetul ori un alt organ al puterii executive48, există aproape o unanimitate de opinii, doctrinare şi jurisprudenţiale, care nu admit existenţa unui drept de acces la un tribunal penal, garantat prin art. 6 al Convenţiei, a victimei infracţiunii. În acest sens s-au exprimat atât organele de control instituite prin Convenţie49, cât şi imensa parte a doctrinei în materia drepturilor fundamentale50. Deşi textul Convenţiei pare destul de clar la prima vedere – orice persoană are dreptul ca o acuzaţie în materie penală îndreptată împotriva sa … – şi pare să exclude din aplicarea sa dreptul de acces la o instanţă al victimei, trebuie totuşi făcută nişte clarificări. Pe de o parte, trebuie precizat faptul că victima unei infracţiuni are totuşi garantat prin Convenţie un drept de acces la justiţie cu privire la eventualele pretenţii civile contra inculpatului, însă această libertate este garantată doar pentru deschiderea unui litigiu în faţa unei instanţe civile, iar nu penale51. Pe de altă parte, cred că jurisprudenţa citată mai sus merită a fi luată în considerare cu discreţie, întrucât, după cum s-a observat corect în doctrină52, în mai multe situaţii, Curtea impune statelor crearea posibilităţii victimei de a deschide o procedură judiciară contra celui care a comis o infracţiune53. Cred că aceasta este modul în care trebuie interpretată hotărârea Helmers, mai sus citată. În fond, dacă victima unei infracţiuni are garantat dreptul de a cere condamnarea civilă a autorului unei infracţiuni, devine discutabilă afirmaţia după care ea nu are garantat un drept de acces la justiţie pentru protejarea intereselor sale morale şi pecuniare, imposibilitatea declanşării unui proces penal fiind mai degradă o opţiune a statelor de atribuire a competenţei judecătoreşti54.

21.În acest sens, s-a exprimat şi Curtea Constituţională română, care a subliniat faptul că, în conformitate cu prevederile art. 130 din Constituţie, în sistemul procesual penal român, cu excepţia cazurilor expres prevăzute, procurorul este titularul acţiunii publice, iar nu partea vătămată55. De aceea, s-a considerat că accesul la justiţie al părţii vătămate nu este echivalent cu exercitarea funcţie de acuzare, întrucât victima exercita un interes privat, subiectiv, care trebuie să cedeze în faţa interesului public, protejat prin acţiunea procurorului56. În acelaşi timp, Curtea Constituţională a recunoscut de multă vreme un acces la justiţie al victimei, fără ca aceasta să presupună transferul funcţiei de acuzare către aceasta. Astfel, printr-o decizie intens comentată la vremea ei, Curtea a considerat că dispoziţiile Codului de procedură penală de la acel moment cu privire la atacarea actelor procurorului nu pot fi interpretate în sensul în care exclud competenţa instanţelor de judecată de a examina plângerile îndreptate împotriva lor. De aceea, excepţia de neconstituţionalitate a art. 278 C. proc. pen. a fost admisă57. Urmare a acestei decizii, deşi cu întârziere, dispoziţiile procedural penal au permis, prin modificarea art. 275-278, atacarea în faţa instanţei a aproape oricărui act al procurorului, inclusiv decizia acestuia de neîncepere a urmării penale sau de scoatere de sub urmărire58.

22. Astfel stând lucrurile cu privire la posibilitatea declanşării fazei de judecată a procesului penal de către victimă, mai rămâne de văzut ce drepturi îi sunt conferite acesteia, în măsura în care faza de judecată este declanşată de către autorităţile executive cu competenţe în materie. În raport de reglementarea europeană în domeniu, trebuie precizat că poziţia victimei este, într-o astfel de ipoteză, este asemănătoare cu cea a terţ în proces, fiindu-i recunoscute doar acele drepturi procedurale necesare protejării intereselor sale. De aceea, art. 6 nu îi recunoaşte acesteia posibilitatea de a ataca o soluţie nefavorabilă. În schimb, Convenţia îi garantează dreptul de a-şi valorifica interesele procedurale recunoscute în legislaţia internă, la adăpost de instituirea unor condiţii nerezonabile pentru exercitarea lor. Spre exemplu, s-a considerat de către Curte că, condiţionarea constituirii de parte civilă într-un proces penal de plata unei cauţiuni exorbitante, constituie o încălcare a dreptului de acces la justiţie a victimei infracţiunii59. Tot astfel, s-a judecat nerezonabilă interdicţia părţii civile dintr-un proces penal de a promova o cale de atac, în lipsa exercitării căii de atac de către procuror60.

23. Soluţia a fost până la urmă adoptată şi în dreptul nostru, relativ recent Curtea Constituţională răsturnându-şi jurisprudenţa anterioară, şi decizând că norma legală care nu permitea părţii civile şi părţii responsabile civilmente să atace decât latura civilă a unei hotărâri în materie penală contravine dreptului de acces la justiţie61. Soluţia mi se pare, într-o oarecare măsură, rodul unei tendinţe de a fi mai catolici decât Papa, întrucât, cât timp comiterea unui delict este o condiţie a răspunderii civile, până la urmă, posibilitatea părţii civile de a ataca doar latura civilă a cauzei, nu presupunea imposibilitatea acesteia de a contesta existenţa sau nu a unei fapte ilicite. Mi se pare uşor deplasat ca partea civilă sau partea responsabilă civilmente să poată ataca aspecte penale ale soluţiei instanţei, precum calificarea juridică a faptei ori cuantumul pedepsei, de aceea cred că jurisprudenţa anterioară a instanţei constituţionale putea fi menţinută.

III. Accesul la justiţie în materie non penală

24. Prin materie non penală, înţeleg toate litigiile, cu excepţia celor privind fondul unei acuzaţii în materie penală. Intră aşadar în această categorie litigiile cu caracter patrimonial, cele disciplinare, cele de drept administrativ, litigiile constituţionale etc., inclusiv cele care au anumite apropieri de dreptul penal, însă nu vizează acuzaţia pe fond, precum litigiile privind starea de libertate a unei persoane. Reamintesc în acest context, faptul că dreptul de acces la justiţie trebuie analizat din prisma a două caractere ale sale: caracterul efectiv şi caracterul accesibil ori non-absolut. Voi analiza şi eu determinările accesului la justiţie prin prisma celor două caractere ale sale. În acest demers, voi prezenta atât stadiul jurisprudenţei europene în materie, relativ la art. 6 din Convenţie, cât şi cel al jurisprudenţei constituţionale române, raportat la art. 21 din Constituție.

25.Înainte însă de a examina cele două caracteristici ale accesului la justiţie, amintind că aceasta presupune, în principiu, libertatea oricui de a se adresa unei instanţe care să analizeze pe fond litigiul la care acesta este parte, trebuie determinat ce se înţelege prin instanţă şi care sunt organele în faţa cărora se garantează accesul.

III. 1 Noţiunea de instanţă. Organele în faţă cărora se garantează accesul

26. Determinarea sferei acestor organe merită o privire mai amplă, întrucât accesul liber la justiţie nu implică dreptul nelimitat de a alege instanţa căreia să îi fie prezentată cauză62, astfel încât este evident că se impune cu necesitate stabilirea organelor care pot fi calificate ca fiind instanţe sau tribunale. De aceea, cel puţin pentru a determina condiţiile de aplicare ale art. 6 trebuie răspuns la o serie de întrebări. Garantează Convenţia accesul la orice instanţă? Sunt instanţe, în accepţiunea europeană, doar acele organe care primesc în mod tradiţional această denumire? Acestea sunt întrebările la care organele Convenţiei au fost chemate să răspundă.

7. Potrivit jurisprudenţei Curţii, un „tribunal” sau o „instanţă” se caracterizează prin rolul său jurisdicţional: acela de a tranşa, pe baza unor norme juridice şi în cadrul unei proceduri organizate, orice chestiune privind cauza ce i-a fost adusă spre rezolvare63. De aceea, prin „tribunal” în sensul art. 6 nu se înţeleg doar jurisdicţiile în sens clasic, integrate într-o structură judiciară ordinară din statul în cauză64. În consecinţă, dacă instanţele clasice care statuează în primă instanţă sunt, fără îndoială, „tribunal” în accepţiunea europeană a termenului, rămâne de analizat în cele ce urmează situaţia celorlalte organe care tranşează diverse litigii de natură civilă, constituţională sau administrativă65. Mai înainte însă trebuie precizat, ca o condiţie fundamentală, că tribunalul trebuie să fie prevăzut de lege, exigenţă care vizează în principal instanţele extraordinare, Convenţia interzicând astfel crearea de tribunale adhoc66. Legea trebuie să fixeze nu doar competenţele instanţei şi procedura, ci însăşi modul de creare al acesteia. Totuşi, fosta Comisie Europeană a Drepturilor Omului67 a declarat compatibilă cu art. 6 legea austriacă care, după ce stabilea principiile de bază în funcţionarea unui tribunal de muncă, lăsa la dispoziţia executivului crearea, în caz de nevoie, a unei astfel de instanţe68.

28.Într-o primă situaţie uşor specială se află instanţele de apel şi de recurs. Amintim că, în materie non penală, Convenţia nu impune statelor obligaţia de creea instanţe de apel sau de recurs69, însă, în măsura în care statele membre au ales să creeze astfel de instanţe, părţile contractante trebuie să se asigure că în faţa acestora sunt respectate exigenţele dreptului la un proces echitabil70.

29. În ceea ce priveşte aplicabilitatea art. 6 procedurilor deschise în faţa unor instanţe de contencios constituţional, poziţia Curţii europene este destul de ambiguă. Ambiguitatea derivă atât din eterogenitatea atribuţiilor şi structurii instanţelor constituţionale din statele membre71, astfel încât deciziile privind un stat nu pot fi generalizate, cât şi din evoluţia jurisprudenţei în materie care nu şi-a atins încă la punctul final72. Iniţial fosta Comisie a afirmat constant, într-o serie de decizii de inadmisibilitate, că litigiile aflate în faţa unei instanţe constituţionale nu fac parte din domeniul de aplicabilitate al art. 6, întrucât nu vizează nici temeinicia unei acuzaţii în materie penale, nici o contestaţie asupra unor drepturi sau obligaţii de natură civilă, astfel încât procedura din faţa instanţelor de contencios constituţional nu trebuie să realizeze exigenţele art. 673. Ulterior, păstrându-şi jurisprudenţa, Comisia a precizat într-o decizie de inadmisibilitate74, ca principiu general aplicabil, că astfel de instanţe nu sunt chemate să tranşeze litigii de natură civilă, întrucât nu se ocupă decât de „drepturi de natură constituţională” ce aparţin dreptului public, şi nu celui privat75.

30. Curtea a adoptat însă o poziţie mai puţin fermă, în condiţiile în care jurisprudenţa Comisiei a devenit mai elastică, declarând admisibile câteva plângeri referitoare la jurisdicţia constituţională. În primele două situaţii care au ajuns în faţa sa, Curtea s-a mărginit să constate că, in casu, obiectul litigiului constituţionala nu a fost de natură civilă, evitând însă să facă afirmaţii de ordin general cu privire la inaplicabilitatea art. 6 instanţelor de contencios constituţional76. Ulterior, însă, Curtea a dat senzaţia că, cel puţin parţial, a revenit asupra jurisprudenţei fostei Comisii, într-un caz care viza durata excesivă a unei proceduri civile, în care a fost implicată şi instanţa constituţională germană, Curtea hotărând să ia în calcul la stabilirea duratei procesului şi intervalul de timp în care Tribunalul Constituţional german a analizat constituţionalitatea ultimei decizii a instanţelor ordinare77. Mai recent, tot într-o hotărâre contra Germaniei, Curtea a inclus în domeniul de aplicabilitate a art. 6 o procedură în faţa tribunalului constituţional, motivând, foarte convingător, prin faptul că o decizie de declarare neconstituţionalitate a legii poate conduce, în dreptul german, la redeschiderea procesului penal78. Concluzia după care Curtea tinde cel puţin să includă în noţiunea de tribunal măcar instanţele constituţionale care funcţionează în anumite sisteme de drept şi ca un fel de instanţă de recurs – precum în Germania sau Spania – este susţinută şi de o altă decizie potrivit căreia refuzul de a permite unei persoane să sesizeze cu recurs instanţa constituţională spaniolă poate fi o atingere adusă dreptului de acces la justiţie79.

31. Consider că aceasta este direcţia spre care ar trebui să se îndrepte Curtea, întrucât ni se pare lipsită de justificare, din cel puţin două motive, excluderea de plano a procedurilor constituţionale din domeniul de aplicare al art. 6. În primul rând, chiar dacă litigiile constituţionale au la bază drepturi de natură constituţională, aceasta nu presupune excluderea faptului că aceste drepturi pot avea şi o natură civilă, în sensul dat noţiunii de către Curte. Este suficient să reamintesc că dreptul de proprietate, poate „cel mai patrimonial drept”, este garantat ca interes de natură constituţională în majoritatea legilor supreme din statele europene. În al doilea rând, ni se pare o distincţie lipsită de orice bază între situaţia în care constituţionalitatea unui act administrativ, cum ar fi emiterea unei autorizaţii de construcţie, se verifică de către instanţele ordinare – precum în sistemul român – şi situaţia în care legea acordă această atribuţie unei instanţe constituţionale – precum în sistemul german. A declara că în primul caz este aplicabil art. 6, iar în cel de-al doilea nu se poate aplica conduce la crearea unei inegalităţi nejustificabile, cât timp obiectul procedurii este identic.

32. O altă problemă delicată este cea a aplicabilităţii art. 6 acelor organe administrative sau cu o natură asemănătoare chemate să tranşeze diverse litigii, de foarte multe ori de natură patrimonială sau cu implicaţii patrimoniale. Intră în această categorie diversele organele disciplinare – cum ar fi, în sistemul român, Consiliul Medicilor, Consiliul de Disciplină a la barourilor etc. – organele administrativ jurisdicţionale – cum ar fi Curtea de Conturi – autorităţile care examinează recursurile graţioase sau alte asemenea organisme – spre exemplu, comisiile de disciplină a federaţiilor sportive. Întrucât, aşa cum am văzut mai sus, prin „tribunal” Curtea nu înţelege doar instanţele clasice, ci orice organ care tranşează litigii, în baza unor norme şi a unei proceduri, astfel de organe ar putea fi socotite tribunale, în sensul Convenţiei, iar, dacă obiectul litigiului este de natură civilă sau penală, ar putea intra în discuţie art. 680. Totuşi, atunci când aceste organe examinează numai recursuri „strict graţioase” ele nu sunt „tribunale”, iar art. 6 nu li se aplică. Spre exemplu, s-a judecat astfel în ipoteza existentă în dreptul italian, în care o parte dintre actele administrative pot fi atacate pe calea unei proceduri obişnuite în contencios sau pe calea unui recurs extraordinar la Preşedintele Italiei care poate să anuleze decizia administrativă. Aceasta din urmă procedură nu este acoperită de art. 6 pentru că Preşedintele republicii italiene nu este un tribunal, recursul în faţa sa fiind strict graţios în opinia Curţii81.

33. În fine, chiar dacă pare absurd şi foarte departe de spiritul Convenţiei, s-a decis că exigenţele art. 6 nu se aplică organelor jurisprudenţiale instituite prin aceasta, deoarece doar statele membre şi-au asumat obligaţiile înscrise în textul european82. Această precizare exclude însă garanţia din art. 6 privitoare la accesul la justiţie, întrucât Convenţia garantează totuşi un drept de acces la Curte, prin art. 25, care obliga statele semnatare ale Convenţiei să permită oricărei persoane posibilitatea de a sesiza Curtea cu o plângere83.

34. În dreptul nostru situaţia instanţelor de apel sau de recurs este specială, raportându-ne la exigenţele art. 6. Spre deosebire de Convenţie, legea fundamentală română garantează prin art. 128 şi accesul la căile de atac deschise de lege84. Pe de altă parte, constat faptul că instanţa constituţională română a avut o optică uşor diferită, hotărând că existenţa unor căi de atac speciale pentru anumite categorii de persoane, nu aduce atingere art. 16 şi 128 din Constituție pentru că, acestea fiind stabilite prin lege85. Opţiunea Curţii Constituţionale ni se pare mai puţin fericită şi argumentată, întrucât din soluţia oferită s-ar putea înţelege că, oricum ar reglementa legiuitorul sistemul căilor de atac, soluţia aleasă ar fi constituţională. Aceasta ar însemna ca aceste legi emise de Parlament să scape controlului exercitat de Curtea Constituţională, ceea ce mi se pare discutabil. Spre exemplu, pe această linie de gândire, s-a situat recent instanţa de contencios constituţional, când a decis constituţionalitatea normei care permitea atacarea unei soluţii de respingere a unei cereri de revocare a arestării decât o dată cu fondul, cu motivarea că legea permite atacarea soluţiei, chiar dacă doar odată cu fondul, legiuitorul fiind suveran în aprecierea modului de reglementare a căilor de atac86. Soluţia mi se pare o eroare, pentru că este absurd a crede că celui deţinut i-ar mai folosi la ceva soluţionarea recursului său contra unei decizii de respingere a cererii sale de revocare a arestării. Sper ca, într-o jurisprudenţă viitoare, Curtea Constituţională să revină şi să analizeze limitările aduse dreptului de a ataca hotărârile judecătoreşti şi din perspectiva accesului liber la justiţie. Aceasta cu atât mai mult cu cât, cu privire la analiza constituţionalităţii unei norme juridice care permitea atacarea unui act administrativ numai la judecătorie, Curtea Constituţională a admis violarea accesului liber la justiţie, tocmai pentru că legea nu permitea utilizarea tuturor căilor de atac legale87. Se pare însă că această soluţie a rămas izolată, recent instanţa constituţională revenind la jurisprudenţa anterioară, odată cu declararea ca fiind constituţională a unei norme care nu permite atacarea unei sentinţe dată în primă instanţă cu privire la existenţa unei aprobări tacite din partea unui organ administrativ. Regretabil, Curtea Constituţională a revenit la formula anterioară şi a stabilit constituţionalitatea normei, pe motiv că dacă apelul ori recursul se exercită în condiţiile legii, potrivit art. 129 din Constituție, aceasta înseamnă că legiuitorul are o competenţă exclusivă de a stabili existenţa şi condiţiile de exercitare a căilor de atac88.

35.Cu privire la accesul în faţa Curţii Constituţionale menţionez că, după părerea mea, în dreptul intern, se poate vorbi despre garantarea unui drept de acces la justiţie, în faţa Curţii Constituţionale, eventualele obiecţii raportate la jurisprudenţa mai sus citată nefiind aplicabile, cât timp art. 21 din Constituție nu restrânge în vreun fel domeniul de aplicabilitate al dispoziţiilor sale89. Sunt însă şi anumite situaţii, chiar dacă justificabile pe cale legală, în care Curtea a refuzat accesul la propria-i justiţie. Nu mă referi aici la acele acte normative care nu pot fi atacate pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, pentru că compatibilitatea lor cu Constituția poate fi verificată de instanţele ordinare, ci la un text de lege pe care Curtea a refuzat să îl verifice din punct de vedere al constituţionalităţii sale. Este vorba de art. 23 din legea de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, în baza căruia Curtea poate fi sesizată numai cu o excepţie pe care instanţa de fond decide să o trimită spre examinare Curţii. În mai multe rânduri, Curtea a declarat excepţiile ridicate cu privire la această dispoziţie inadmisibile pe motiv că, în speţă, instanţa de fond a trimis excepţia spre examinare, astfel încât persoanei nu i s-a încălcat accesul la instanţe constituţională90. Cred că soluţia, deşi perfect legală, este uşor sofistică. Adică, dacă instanţa de fond refuză trimiterea excepţiei la Curte, această dispoziţie nu poate fi examinată, iar dacă instanţa de fond acceptă examinarea excepţiei de către Curte, excepţia este inadmisibilă, ceea ce presupune că acest text de lege nu poate fi controlat din punct de vedere al constituţionalităţii decât înainte de pronunţare, ceea ce mi se pare o atingere a accesului liber la justiţia constituţională.

36.În fine, cu privire la organe administrative cu competenţe de jurisdicţie, Curtea Constituţională a precizat, reluând formularea din art. 123 din Constituție, că intră în această categorie judecătoriile, tribunalele, curţile de apel şi Curtea Supremă de Justiţie, precum şi instanţele penale militare91. Deşi nu a afirmat-o niciodată expres, din suma deciziilor sale în materie se poate trage concluzia că instanţa de contencios constituţional subsumează accesul la justiţie numai în faţa acestor organele ale statului92. Concluzia este probată de una dintre deciziile Curţii care a avut ca obiect o excepţie de neconstituţionalitate a art. 35 din Legea 32/1968 privind stabilirea şi aplicare contravenţiilor. Pentru contravenţiile comise de persoanele fizice, legea stabilea un control judecătoresc al aplicării acestora, în timp ce pentru contravenţiile comise de persoane juridice există doar calea unei jurisdicţii administrative. Curtea a considerat că prin această dispoziţie erau încălcate atât prevederile art. 16, cât şi ale art. 21 din Constituție, precizând că faptul că există o cale administrativ-jurisdicţională nu este similar cu accesul liber la justiţie, pentru că în faţa unor astfel de organe administrative nu se poate respecta dreptul la apărare93. În acelaşi sens, Curtea a răspuns unei sesizări cu privire la noţiunea de organ suprem de control financiar şi de jurisdicţie în domeniul financiar atribuită prin lege Curţii de Conturi, precizând că activitatea Curţii de Conturi nu poate fi socotită drept o activitate a unei instanţe judecătoreşti din următoarele considerente: interpretarea sistematică a legii; statutul legal al judecătorilor Curţii de Conturi care diferă esenţial de cel al judecătorilor; procedura aplicabilă; poziţia ei în sfera puterii, ca activând pe lângă şi sub autoritatea Parlamentului. Pe cale de consecinţă, în lipsa unei căi de atac a deciziilor Curţii de Conturi la o instanţă judecătorească, legea sus-numită încalcă liberul acces la justiţie94.

III.2 Efectivitatea accesului la justiţie

37. Efectivitatea accesului la justiţie implică, în primul rând, ca accesul la justiţie să fie eficace, ceea ce presupune că statul trebuie să permite accesul la justiţie al oricărei persoane, astfel încât aceasta să poată să îşi satisfacă interesele pe care le-a urmărit prin promovarea litigiului în faţa judecătorului. O procedură în urma căreia persoana în discuţie nu şi-ar putea vedea cauza analizată în mod complet de către un judecător nu este o procedură care să realizeze condiţia efectivităţii accesului în faţa instanţei. În al doilea rând, efectivitatea accesului la justiţie presupune implică obligaţia statelor de a acorda tribunalului o competenţă de plină jurisdicţie pentru a-i permite să examineze cauza pe fond, atât asupra aspectelor de fapt, cât şi a celor de drept95. În fine, accesul efectiv la justiţie implică obligaţia pozitivă a statelor de a asigura în mod real posibilitatea oricărei persoane de a-şi susţine cauză în faţa unui judecător96. Voi analiza, pe rând aceste aspecte.

III.2.1 Eficacitatea accesului la justiţie

38. După cum spuneam mai sus, acest aspect impune statelor să îşi regleze astfel sistemele judiciare încât orice persoană să îşi poată satisface în mod real interesele în faţa instanţei, în măsura în care acestea sunt reale şi licite. Fiind dificil şi inutil de oferit o teorie a eficacităţii accesului la justiţie, mă voi mărgini, în această secţiune, să ofer mai multe exemple de ipoteze în care eficacitatea ar putea fi pusă sub semnul întrebării.

39. Este mai mult decât evident faptul că eficacitatea accesului la justiţie lipseşte, în primul rând, atunci când unei persoane nu îi este permis să îşi aducă cauza într-o materie non penală în faţa unui judecător, existând o denegare de justiţie. Spre exemplu, într-o serie absolut impresionantă de hotărâri ale Curţii, care au reluat cele afirmate anterior în hotărârea Brumărescu97, Curtea a stabilit că jurisprudenţa instanţelor române, care afirma că instanţele judecătoreşti nu au competenţa de a tranşa anumite acţiuni în revendicare imobiliară contra statului, contravine flagrant dreptului de acces la justiţie, acestuia lipsindu-i caracterul eficace, cât timp cel interesat nu putea să obţină satisfacerea intereselor sale în faţa unui judecător.

40. Pe aceeaşi linie s-a situat de câteva ori şi instanţa constituţională română. Aceasta s-a arătat, de regulă, destul de fermă cu atingerile aduse dreptului de a sesiza o instanţă judecătorească, declarând neconstituţionale mai multe prevederi legale care împiedicau persoanele interesate să se adreseze unui judecător pentru a-şi vedea rezolvat litigiul. Astfel, s-a constat neconstituţionalitatea art. 175 alin. 1 din vechiul Cod al muncii. Potrivit acestuia, erau de competenţa organului administrativ ierarhic superior sau a organului de conducere colectivă contestaţiile privind desfacerea contractului de muncă şi alte litigii de muncă a persoanelor cu funcţii de conducere. Curtea a remarcat imediat că autorităţile sus-menţionate nu puteau avea calitatea de organe jurisdicţionale deoarece chiar ele au luat măsura desfacerii contractului de muncă. Ar însemna ca aceeaşi autoritate să fie şi judecător şi parte interesată şi de aceea norma în discuţie a fost declarată contrară Constituției98.

41. În acelaşi sens, Curtea Constituţională a precizat că prevederea legală care afirmă, în materia litigiilor fiscale, că soluţia Ministerului de Finanţe este definitivă şi executorie nu poate avea alt înţeles decât acela că, în cadrul jurisdicţiei administrative, nu mai există altă cale de atac, ceea ce nu exclude posibilitatea atacării acestei soluţii în faţa instanţei de judecată99. Tot astfel a fost interpretată o normă din Legea 51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat, precizându-se că omisiunea legiuitorului de a reglementa dreptul persoanelor de a contesta deciziile organelor de conducere ale avocaţilor nu poate avea semnificaţia excluderii celor interesaţi de la liberul acces la justiţie100. Pe aceeaşi linie s-a situat Curtea şi atunci când a fost chemată să analizeze dispoziţiile Legii 112/1995 cu referire la procedura de retrocedare a bunurilor naţionalizate, afirmând că procedura special instituită nu poate afecta posibilitatea declanşării unei acţiuni în revendicare de drept comun, astfel încât prevederea respectă accesul la justiţie a persoanelor interesate, cu atât mai mult cu cât împotriva soluţiilor administraţiei se putea formula o cale de atac judiciară101. Tot astfel, Curtea nu a ezitat să declare ca modificat implicit prin intrarea în vigoare a Constituției un text din legea contenciosului administrativ care permitea numai atacarea unui act al unei autorităţi administrative, în timp ce Constituția se referă în art. 48 la autoritate publică, o noţiune mult mai largă102.

42. Într-un alt gen de ipoteze, instanţa europeană a admis faptul că dreptul de a sesiza un tribunal este doar unul dintre aspectele dreptului de acces la justiţie, întrucât acest drept ar deveni iluzoriu dacă ordinea juridică a unui stat nu ar permite executarea unei decizii judecătoreşti103. De aceea, Curtea a admis fără rezerve că dreptul de acces la justiţie implică şi dreptul de a obţine executarea silită, dacă e cazul, a hotărârilor instanţei104. Curtea admite posibilitatea de a suspenda temporar executarea silită a unor hotărâri civile, însă numai dacă suspendarea este fondată pe motive de ordine publică, iar intervalul de timp în care operează este rezonabil şi proporţional cu motivele care o determină105.

43. În acest context, s-ar putea comenta în termeni negativi soluţia Curţii noastre constituţionale, care a decis constituţionalitatea unei norme legale care permitea executarea silită a unor creanţe contra statului sau organelor sale, doar în măsura în care plata sumei de bani în cauză este prevăzută în bugetul pe anul în curs106. Instanţa de control constituţional a precizat că textul legal vizat nu aduce atingere nici unui drept fundamental, inclusiv accesului la justiţie, întrucât este firesc ca executarea silită a statului să vizeze doar sumele prevăzute în acest scop în buget, fiind contrar interesului general ca statul sau o unitate a sa să fie lipsită de resurse bugetare şi să nu-şi poată îndeplini obligaţiile publice.

44. Oricât de convingător ar părea argumentul instanţei constituţionale, cred că soluţia contravine atât principiilor de garantare a accesului la justiţie menţionate mai sus, cât şi logicii juridice. Astfel, după cum precizam mai sus, un acces efectiv la justiţie, presupune, fără îndoială, nu numai posibilitatea ca un judecător să rezolve litigiul printr-o hotărâre pe fond, ci şi posibilitatea de a executa hotărârea în măsura în care aceasta este favorabilă. În lipsa executării hotărârii nu se poate afirma că persoana în cauză şi-a văzut rezolvat litigiul, o hotărâre ne executată fiind o simplă foaie de hârtie fără valoare, din punct de vedere al rezolvării concrete a intereselor sale. Or, a lăsa la simpla buna-voinţă a unei părţi a litigiului, în cazul de faţă statul, alegerea dacă şi când execută o hotărâre judecătorească nu poate însemna altceva decât o negare a faptului că justiţie este cea care realizează satisfacerea intereselor legitime ale persoanei. Într-un astfel de caz, este o parte a litigiului cea care ar fi chemată să satisfacă interesele legitime ale persoanei, fapt inadmisibil în concepţia mea. A permite executarea silită a sumelor datorate de stat doar în măsura în care acesta le prevede în buget, înseamnă a nega noţiunea de executare silită, întrucât dacă statul decide grevarea acelor sume în buget pentru plata creanţelor sale, executare nu ar mai fi forţată, ci ar fi benevolă. Pe de altă parte, afirmaţia după care nu ar fi acceptat ca statul să fie lipsit de resurse financiare pentru satisfacerea intereselor comunităţii, în măsura în care putea fi obligat la plata creanţelor către persoane de drept privat, mi se pare o negare a faptului că, unanim acceptat, că uneori dreptul individual primează în faţa interesului general. Oare prin plata obligaţiilor sale către persoane de drept privat statul nu îşi realizează tot o parte din misiunea sa de a satisface interesele comunităţii, cât timp acele creanţe sunt legitime?

45. Soluţia mi se pare cu atât mai curioasă cu cât, în alte situaţii asemănătoare, Curtea Constituţională a sancţionat aproape orice intruziune a organelor executive în actul de justiţie, indiferent în ce ar fi constat aceasta. Spre exemplu, instanţa Constituţională a decis neconstituţionalitatea unei norme care stabilea că organele administrative financiare puteau cenzura valoarea taxelor de timbru stabilite de către o instanţă de judecată, considerând că această posibilă intruziune a organelor executive în activitatea justiţie contravine dreptului de acces la justiţie şi celorlalte principii constituţionale în materie107. Tot astfel, instanţa de contencios constituţional a cenzurat, în mai multe rânduri, texte legale potrivit cărora se suspenda judecarea unor litigii în curs ori executarea silită a unor hotărâri judecătoreşti, indiferent din ce motiv108.

46. În acelaşi sens, nu pot fi de acord cu o soluţie a Curţii Constituţionale în raport de norma legală care suspenda, în anumite condiţii, exercitarea unor acţiuni îndreptate contra unor societăţi comerciale aflate în procedura falimentului sau a reorganizării judiciare şi înscrise în cadrul programului de privatizare. Curtea Constituţională a decis că acest text nu aduce atingere accesului la justiţie, pentru că soluţia suspendării se ia tot de către o instanţă de judecată. În plus, s-a considerat că oricum creditorii reclamanţi îşi vor recupera creanţele în condiţiile stabilite de contractul de privatizare sau, pe calea dreptului comun, de la succesorii societăţii109. Obiecţia mea vizează argumentul instanţei după care nu există o limitare a accesului la justiţie atunci când reclamantul nu poate obţine o soluţie a litigiului, numai pentru că întreruperea procedurii se pronunţă de către o instanţă. Cred că lipsa accesului la justiţie există nu numai atunci când nu există o cale judiciară de protecţie a unor interese, ci şi atunci când acea cale procedurală nu va conduce la o soluţionare a cauzei. În plus, a afirma faptul că drepturile creditorilor vor fi rezolvate prin contratul de privatizare presupune acceptarea unei intruziuni grave a executivului în rezolvarea unor litigii pendinte şi o atingere serioasă a independenţei judecătorului faţă de executiv. Nu trebuie uitat că, în astfel de cauze, de regulă statul este pârât, în calitate de acţionar majoritar al societăţii încetare de plăţi. Or, a permite pârâtului să suspende unilateral procesul mi se pare o violare clară a Constituției. Aş fi fost gata să accept o discuţia a Curţii, prin care să verifice proporţionalitatea între atingerea adusă dreptului de acces la justiţie şi scopul realizării privatizării şi a protecţiei sociale a salariaţilor, decât să admit o astfel de motivare.

47. După cum spuneam mai sus, ceea ce contează pentru a putea vorbi despre respectul dreptului de acces la justiţie este ca persoana interesată să poată să îşi vadă satisfăcute interesele legitime în faţa unui judecător. De aceea nu pot decât să fiu de acord cu opinia Curţii Constituţionale, potrivit căreia art. 21 din Constituție nu impune statului obligaţia de a permite oricărei persoane să îşi aleagă instanţa pe care doreşte să o sesizeze ori să aleagă calea procedurală prin care să aducă litigiul în faţa judecătorului, statul având numai obligaţia de a permite oricărei persoane posibilitatea ca orice litigiu al său să fie examinat de un judecător, în condiţiile prevăzute de lege110. De aceea, sunt perfect de acord cu soluţia promovată de către instanţa constituţională, potrivit căreia faptul că anumite acte ale administraţiei sunt sustrase controlul exercitat în cadrul contenciosului administrativ, nu semnifică o excludere a lor din câmpul cenzurii exercitată de justiţie asupra actele executivului, întrucât persoana interesată are oricând la dispoziţie o acţiune de drept comun prin care să obţine repararea eventualului prejudiciu pe care un act administrativ i l-ar fi produs111. Soluţia e firească cât timp este cert că anumite acte administrative nu pot fi anulate din raţiuni care ţin de securitatea statului sau de necesitatea protejării intereselor generale ale comunităţii, astfel încât persoana prejudiciată nu poate obţine decât repararea prejudiciului în cadrul unei proceduri bazată pe dreptul comun, nu şi anularea actului în contencios administrativ112.

III.2.2 Plina jurisdicţie a instanţei

48. În al doilea rând, după cum spuneam mai sus, noţiunea de acces efectiv la justiţie implică obligaţia statelor de a acorda tribunalului o competenţă de plină jurisdicţie pentru a-i permite să examineze cauza pe fond, atât asupra aspectelor de fapt, cât şi a celor de drept113. Noţiunea de „plină jurisdicţie” apare în jurisprudenţa europeană cu ocazia analizării unor litigii de drept administrativ în dreptul intern, calificate însă ca fiind civile de către Curtea de la Strasbourg. Noţiune indefinibilă în termeni exacţi, plina jurisdicţia a instanţei se referă la limitele puterii judecătorului administrativ în dreptul intern. Din nou, sunt nevoit să afirm că, astfel cum este înţeleasă de către Curtea europeană, plina jurisdicţie a instanţei este un termen incert din punct de vedere teoretic şi abstract, instanţa europeană evitând să se pronunţe asupra sa în termenii administrativi arhicunoscuţi, anume jurisdicţie de anulare şi jurisdicţie de reformare114. În realitate, atunci când organele de control europene utilizează noţiunea de plină jurisdicţie, pare că acestea verifică nu numai puterea pe care o are un judecător cu privire la soluţia care urmează a fi dată, ci şi puterea de investigare a acestuia, anume posibilitatea deschisă de lege a cunoaşte afacerea dedusă judecăţii sub toate aspectele de drept şi de fapt115.

49. Spre exemplu, legea engleză care prevedea posibilitatea controlului jurisdicţional al deciziilor organelor administrative cu privire la dreptul de vizită al unui părinte privind un copil plasat sub asistenţă publică violează dreptul la acces liber la justiţie, întrucât instanţa putea să verifice doar dacă administraţia nu a acţionat într-o manieră nerezonabilă şi inechitabilă116. Tot astfel, nu sunt respectate imperativele art. 6 atunci când legea permite contestarea în instanţă doar a unor aspecte privind efectele unei exproprieri şi nu regularitatea emiterii deciziei de expropriere117 sau atunci când legea nu permite instanţei de control al unui act administrativ să analizeze cauza pe fond, pronunţând o decizie de rezolvare a conflictului, ci îi permite doar să dispună redeschiderea procedurii administrative de emitere a actului în discuţie118. În mod identic, s-a decis că nu are plenitudine de jurisdicţie Curtea de Casaţie belgiană, care, în raport de o plângere contra unei decizii de sancţionare disciplinară, nu putea să cenzureze starea de fapt reţinută şi nici să verifice proporţionalitatea dintre fapta comisă şi sancţiunea aplicată119. În linii generale, însă, prin referire la soluţiile Curţii asupra cărora nu insistăm aici120, se pare că, în viziunea Curţii, exigenţele art. 6 sunt respectate atunci când instanţa are puterea de a aprecia atât starea de fapt, cât şi situaţia juridică dedusă judecăţii, indiferent dacă legea interne atribuie judecătorului puterea de reformare ori doar pe cea de anulare a actului administrativ121.

50. Alături de alţi autori122, am serioase rezerve faţă de această orientare a Curţii europene, întrucât o putere jurisdicţională de reformare a actului administrativ comportă avantaje importante în cadrul protecţiei cetăţenilor. Domeniul administrativ este o zonă în care simpla putere de anulare a actului, însoţită de retrimiterea situaţia către analiza administraţiei, pentru a lua din nou o decizie, nu poate fi satisfăcătoare. În fapt, reformarea deciziei administrative permite „o justiţie mai bună”123, întrucât în acest fel se poate ajunge la rezolvarea mai rapidă a intereselor individului, inclusiv sub aspectul termenului rezonabil al procedurii. Administraţia poate fi lentă în emiterea din nou a actului în discuţie ori poate fi rău intenţionată şi la emiterea a doua a acestuia, ajungându-se în acest fel la o navetă între administraţie şi justiţie, întrucât persoana ale cărei interese au fost lezate va cere din nou sancţionarea fie refuzului nejustificat al administraţiei fie anularea celui de-al doilea act. Situaţia poate fi şi mai delicată în măsura în care prin actul administrativ s-a stabilit o sancţiune considerată neproporţională de către instanţă. Într-o astfel de ipoteză, s-ar putea ajunge la situaţia, aproape amuzantă prin absurditate, în care o instanţă ar anula repetat decizia administraţiei de stabilire a unei sancţiuni până când, dacă nu prin hazard, măcar prin tatonări succesive, sancţiunea va deveni exact cea care era proporţională în ochii judecătorului124.

51. După mine, o putere de reformare din partea justiţiei a oricărui act administrativ ilegal, indiferent de motivele ilegalităţii sale, nu înseamnă o atingere a principiului autonomiei administraţiei, printr-o intruziune a puterii judecătoreşti în activitatea administrativă, întrucât dacă instanţa oricum poate anula actul în cauză, nu văd cum ar putea afecta mai mult autonomia administraţiei dacă l-ar şi reforma. Şi anularea şi reformarea sunt, oricum am privi problema, tot o ignorare din partea justiţie a actului emis de administraţie. Mi se pare complet inutil ca o instanţă care apreciază că un act administrativ este ilegal să anuleze actul şi să dispună administraţiei refacerea acestuia într-o modalitate care să respecte legalitatea125. Spre a lua un exemplu concret, mi se pare inutil ca, dacă administraţia respinge o cerere de retrocedare în natură a unui bun naţionalizat abuziv, iar instanţa constată că bunul ar fi trebuie restituit în natură, aceasta să nu aibă posibilitatea de a admite cererea petentului, ci doar puterea de a obliga administraţia să restituie bunul. Cât timp atât administraţia, cât şi justiţia acţionează în numele Statului, pare absurd ca Statul să oblige Statul să emită un act, fiind în mod evident mult mai simplu şi mult mai aproape de interesele cetăţeanului ca instanţa să emită direct actul de retrocedare a proprietăţii sale. Nu trebuie uitat, în acest context, faptul că, în alte domenii ale dreptului, judecătorului i s-au recunoscut puteri similare. Spre exemplu, în materia vânzării imobiliare, în măsura în care una dintre părţile unui antecontract refuză nejustificat să încheie contractul, instanţa poate da o hotărâre care să ţină loc de contract. Mi se pare destul de evident că, dacă un judecător se poate substitui unei persoane de drept privat, emiţând un consimţământ în locul acesteia, cu atât mai mult judecătorul se poate substitui administraţiei, cât timp atât el cât şi administraţia reprezintă statul. În consecinţă, pentru motivele expuse mai sus, cred că legislaţia română privind controlul legalităţii actelor administrative suferă serios din acest punct de vedere, iar modul de reglementare a acestei ipoteze constituie în opinia mea o violare a accesului la justiţie al cetăţeanului lezat prin acte administrative. Din păcate, până la această oră, instanţa noastră de contencios constituţional nu a avut ocazia să se pronunţe asupra acestui aspect, însă, ţinând cont de aspectul general al jurisprudenţei sale în materie, mă îndoiesc că o excepţie de neconstituţionalitate ar avea şanse de succes.

III.2.3 Accesul real la justiţie

52. Reluând cele afirmate mai sus, accesul efectiv la justiţie implică obligaţia pozitivă a statelor de a asigura în mod real posibilitatea oricărei persoane de a-şi susţine cauză în faţa unui judecător. Cu alte cuvinte, statul nu numai că trebuie să asigure existenţa unei instanţe beneficiind de plină jurisdicţie şi a unei proceduri prin care aceasta să poată fi sesizată, ci are obligaţia ca, prin mijloace legislative ori administrative, să permită, în mod real, accesul oricărei persoane la serviciile instanţelor. Aceasta întrucât, după cum vom vedea din exemplele enumerate mai jos, sunt destule ipoteze în care, deşi teoretic statul permite accesul la justiţie, practic vorbind persoana interesată nu se poate adresa judecătorului. Or, cum drepturile fundamentale trebuie garantate într-o manieră concretă şi reală, iar nu iluzorie şi teoretică126, imposibilitatea concretă de sesizare a unei instanţe de către persoana interesată constituie o încălcare a dreptului acesteia de acces la justiţie. Spre exemplu, nu poate fi vorba de un acces real ori efectiv la justiţie atunci când o persoană este expulzată de pe teritoriul unui stat, înainte de a putea să declanşeze o procedură judiciară prin care să ceară anularea deciziei de expulzare127. E cert că simplul fapt că legea îi permite să atace decizie de expulzare nu este suficient, cât timp acesta nu are timpul fizic de a declanşa procedura, în condiţiile în care decizia de expulzare este pusă în executare imediat.

53. Pe această linie s-a pronunţat şi Curtea noastră constituţională, în mai multe rânduri. Astfel, aceasta a sancţionat o normă legală care viza procedura de atac a sancţiunilor de revocare din funcţie a unui magistrat decise de către Consiliului Superior al Magistraturii (CSM). Curtea Constituţională a precizat că restrângerea dreptului magistratului de a ataca hotărârea de revocare din funcţia de conducere numai la cazul în care revocarea s-a dispus ca sancţiune disciplinară contravine prevederilor art. 21 din Constituție, deoarece nu numai în acest caz magistratul se află în situaţia de a-şi apăra interesele legitime, ci şi în toate celelalte cazuri în care apreciază că măsura luată împotriva lui este nejustificată128. Cu alte cuvinte, nu este suficient faptul că legea prevede posibilitatea de a ataca decizia CSM, ci trebuie ca persoana lezată să poată, în termeni reali, să conteste în faţa judecătorului motivele care au stat la baza sancţionării sale. Tot astfel, a fost judecată ca fiind contrară principiilor art. 21 din Constituție legea care prevedea posibilitatea de respingere a recursului, pentru neîndeplinirea condiţiilor de formă, fără citarea părţilor, pentru că accesul la justiţie impune şi posibilitatea reală a părţilor de a-şi expune punctul de vedere în faţa instanţei, nu numai dreptul de a o sesiza129. Cu o altă ocazie însă, instanţa constituţională s-a arătat mai permisivă cu legiuitorul respingând, poate prea expeditiv, o excepţie de neconstituţionalitate a unei legi care permitea autorizarea unei cooperative de credit de către BNR, cu condiţia ca aceasta să renunţe la căile de atac deschise contra unei decizii anterioare de respingere a autorizaţiei, în baza legii anterioare de autorizare a cooperativelor de credit. Curtea Constituţională a afirmat că, în fond, este opţiunea societăţii în cauză să continue procedura judiciară, pentru a obţine autorizare prin anularea deciziei anterioare a BNR de respingere a cererii de autorizare ori să renunţe la calea de atac şi să ceară BNR autorizarea în condiţiile oferite de noua legislaţie. În consecinţă, în opinia instanţei constituţionale nu există nici o atingere a dreptului de acces la justiţie130. Cred că situaţia merita o discuţie mai amplă din partea instanţei de control al constituţionalităţii legilor, pentru a verifica dacă nu cumva, în termeni concreţi, societăţile în cauză erau practic obligate să renunţe la procedura judiciară.

54. Revenind la jurisprudenţa europeană în materie, dincolo de aspectele privind contactarea unui avocat relevate de cauzele Golder sau Campbell şi Fell, citate mai sus131, una dintre hotărârile cele mai interesante în materie este cea din cauza Airey132. În speţă, doamna Airey dorea să obţină, pe cale judecătorească, separarea faptică dintre ea şi soţul său, dat fiind că legea irlandeză nu permite divorţul. În condiţiile în care procedura este extrem de complexă, iar recurenta nu îşi permitea financiar angajarea unui avocat, Curtea a decis că lipsa oricărui ajutor judiciar ori financiar oferit de către statul irlandez a adus o atingere gravă dreptului la acces efectiv la justiţie al reclamantei. Instanţa europeană a precizat imediat însă că soluţia de mai sus nu presupune extinderea dreptului la avocat şi în materie civilă, fiind subordonat unei necesităţii evidente a sprijinului judiciar133. Astfel, s-a decis ulterior că lipsa ajutorului judiciar nu presupune o violare a art. 6 atunci când acţiunea ar fi fost oricum lipsită de orice şansă de succes134 sau atunci când reclamantul a avut un avocat care i-a pregătit toată apărarea chiar dacă nu a fost asistat de acesta în cursul audierii135.

55. În general, însă, problema ajutorul financiar care ar trebui oferit de stat este destul de delicată şi a născut atât o jurisprudenţă, cât şi o doctrină abundentă. În principiu, s-a afirmat în mod corect că o justiţie accesibilă nu poate fi o justiţie scumpă, fapt care vizează atât situaţia taxelor de timbru, despre care voi discuta mai jos, cât şi situaţia mijloacelor financiare necesare angajării şi susţinerii asistenţei juridice, în condiţiile în care normele procedurale şi de drept substanţial sunt, de multe ori, terra incognita pentru un neofit136. Problema este de actualitate doar în materie non penală, întrucât în materie penală, atât Convenţia, cât şi legislaţia internă garantează asistenţa juridică gratuită a oricărei persoane care nu dispune de mijloacele financiare necesare. Pe de altă parte, însă s-a subliniat faptul că, oricum, nici un sistem de sprijin judiciar a persoanelor interesate nu este întotdeauna satisfăcător faţă de exigenţele accesului real la justiţie, întrucât, de prea multe ori, solicitanţii de asistenţa judiciară gratuită sunt utilizaţi pe post de cobai pentru formarea avocaţilor, iar apărarea intereselor acestora este frecvent mai degrabă o caricatură137. Deşi afirmaţia reputatului jurist francez citată anterior este cât se poate de adevărată, cred că totuşi este de preferat o caricatură de apărare, decât lipsa apărării, de aceea, voi încerca, în rândurile de mai jos, să văd când şi în ce condiţii consideră Curtea că statele trebuie să impună sisteme de sprijin judiciar pentru persoanele lipsite de posibilităţi materiale în acest sens. Cred că situaţia necesită o prezentare mai amplă, dat fiind că sistemul român nu cunoaşte instituţia sprijinului judiciar în materie non penală.

56. Pentru a reveni la hotărârea Curţii în afacerea Airey, aceasta a afirmat că în ciuda absenţei din Convenţie a unui text care să impună dreptul la asistenţă juridică în materie non penală, art. 6 poate să oblige uneori statul să oferă unor persoane asistenţa unui membru al baroului, atunci când aceasta apare ca indispensabilă unui acces efectiv la justiţie fie pentru că legea internă impune prezenţa unui avocat, fie din motive care ţin de complexitatea procedurii ori a litigiului138. Ideea a fost ulterior reluată de câteva ori, fosta Comisie apreciind la rândul ei, că refuzul statului de a acorda asistenţă judiciară în materie civilă poate echivala cu refuzul unui proces echitabil, întrucât, în anumite cazuri, complexitatea procedurii ori a litigiului este atât de ridicată, încât nimeni nu se poate aştepta ca persoana în cauză să poată să susţină procedura de una singura139. Pe de altă parte, însă, s-a precizat că dreptul de a obţine asistenţă judiciară nu poate fi un drept absolut, întrucât aceasta nu este întotdeauna necesară – spre exemplu, dacă persoana în cauză are studii juridice ori are suficiente disponibilităţi financiare sau dacă cauza este simplă şi nu presupune cunoştinţe juridice complexe – astfel încât statele ar trebui să îşi organizeze un sistem care să permită selectarea litigiilor pentru care se poate acorda sprijinul judiciar140. Elementul cel mai important în acest context este cel al complexităţii cauzei, acesta fiind principalul criteriu după care trebuie estimat dacă se impune sau acordarea de asistenţă juridică din partea statului141.

57. În aceste condiţii, mă întreb retoric, dacă lipsa unui astfel de sistem din legislaţia procesuală română, cu atât mai mult cu cât el este o realitate de multe vreme în state cu tradiţii juridice „inspiratoare” pentru România precum Franţa ori Belgia142, nu aduce o atingere serioasă a dreptului de acces efectiv la instanţă, garantat prin art. 21 din Constituție. Nu trebuie insistat prea mult pe a demonstra un răspuns pozitiv. E suficient să imaginăm o situaţie departe de a fi absurdă, în care un agricultor pensionar de 80 de ani este pus în situaţia de a fi lipsit de către o bucată de teren de către un terţ. E inutil de precizat sper că nimeni nu poate să îşi imagineze, dincolo de ficţiunea după care toată lumea cunoaşte legea, că persoana în cauză ar avea habar despre faptul că poate să introducă fie acţiune posesorie, fie acţiune în revendicare ori acţiune negatorie, fie o plângere penală, avantajele şi dezavantajele fiecăreia dintre variantele de mai sus, termenele şi condiţiile în care se introduc acestea, instanţa care este competentă să le soluţioneze, procedura în faţa instanţei etc. Or, în aceste condiţii, a afirma că persoana în cauză are garantat un acces la justiţie, pentru că e liberă să introducă oricare dintre acţiunile respective, este prea mult spus. De aceea, cred că legiuitorul român trebuie să acţioneze rapid introducând un sistem de asistenţă judiciară funcţional şi în materie civilă pentru a eradica contradicţia evidentă dintre determinările unui acces real la justiţie şi starea justiţie de la noi.

III.3 Limitele dreptului de acces la justiţie. Caracterul non-absolut al acestuia

58. După cum afirmat mai sus, dreptul de acces la justiţie nu poate fi, în nici un caz, un drept absolut. Ca orice libertate ea poate suferi limitări din partea puterii de stat, cu scopul salvgardării altor interese, precum drepturile şi libertăţile altora, principiul securităţii raporturilor juridice etc. Astfel, ar fi de neconceput ca statele să fie obligate să permită un acces la justiţie necondiţionat de anumite aspecte de formă ori de fond. Existenţa unor limitări ale accesului la justiţie este implicită exercitării normale a acestui drept, de aceea, ea este unanim recunoscută atât la nivelul jurisprudenţei europene, cât şi la cel al jurisprudenţei interne. Rămâne însă să vedem ce fel de condiţii sunt admisibile şi ce condiţii nu pot fi considerate admisibil în raport de prevederile art. 6 din Convenţie şi art. 21 din Constituție.

59. Pentru a relua afirmaţia Curţii, dacă dreptul de acces la justiţie poate da naştere la anumite limitări implicit admise, fiind în natura sa ca accesul la o instanţă să fie reglementat de către stat143, statelor trebuie să li se recunoască o anumită marjă de apreciere a măsurilor concrete pe care le iau pentru regla problema accesului la instanţă. Totuşi, limitări aplicate de către stat nu pot fi admise dacă restrâng accesul la justiţie de o manieră sau până la un punct în care acest drept este atins în chiar substanţa sa144. Cu alte cuvinte, limitările accesului la justiţie se conciliază cu prevederile art. 6 doar în măsura în care ele vizează un scop legitim şi există un raport de proporţionalitate între mijloacele utilizate de către stat şi scopul vizat de către acesta145. Înainte de discuta situaţiile tipice de limitări ale accesului la justiţie, mai trebuie doar precizat că, dată fiind apartenenţa dreptului de acces la justiţie la principiile de jus cogens din dreptul internaţional, marja de apreciere a statelor este destul de redusă, în comparaţie cu alte domenii146. Astfel, statele pot să impună anumite condiţii pentru introducerea unei acţiuni judecătoreşti – precum plata unor taxe de timbru, introducerea acţiunii într-un anumit termen sau alte condiţii de formă şi de fond – cât timp acestea sunt rezonabile147.

60. Ideea rămâne valabilă şi în dreptul nostru. Potrivit instanţei noastre constituţionale, nu trebuie făcută o confuzie între stabilirea unor condiţii privind exercitarea unor drepturi, condiţii de natură să împiedice abuzul de drept şi să realizeze celeritatea procedurii, şi îngrădirea accesului la justiţie148. Aşa cum afirmam şi mai sus formularea din art. 21 alin. 2 din Constituție – nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept – nu poate fi interpretată în sens strict, cât timp anumite limitări ale exercitării dreptului de acces la justiţie sunt implicite naturii acestuia. Sensul acelei dispoziţii poate fi atât cel relevat de către Curtea Constituţională, anume interzicerea excluderii unor grupuri sau categorii sociale de la exercitarea drepturilor procesuale149, cât şi acela că legea nu poate să instituie limitări ale accesului la justiţie care să aducă atingere substanţei dreptului, golindu-l de conţinut. De aceea, nu pot fi acord cu afirmaţia potrivit căreia alin. 2 al art. 21 din Constituție ar fi rodul unei erori de reglementare, întrucât conţine o dispoziţie care nu poate fi aplicată150. Revin la ideea enunţată anterior. Dreptul de acces la justiţie presupune prin natura lui reglementare din partea statului, întrucât exact acesta este natura obligaţiei statului, de a reglementa posibilităţile unei persoane pentru a sesiza o instanţă. În consecinţă, existenţa unei reglementări statale, fiind implicită respectării dreptului de acces la justiţie, şi conţinând implicit condiţii de exercitare a accesului, nu poate contraveni libertăţii de acces la justiţie, prin simpla sa existenţă. Reglementarea accesului la justiţie contravine acestuia doar atunci când tinde să îl anuleze impunând condiţii nerezonabile, nu şi când tinde doar să îl regleze. De aceea, dacă caracterul non absolut al dreptului de acces la justiţie nu poate fi pus la îndoială, fiindu-i implicit, nu văd de ce prevederea alin. 2, care nu poate decât să tindă spre o interzicere a limitărilor inadmisibile ar putea fi rodul unei erori de reglementare. În consecinţă, cred că legea noastră supremă permite existenţa unor limitări ale accesului la justiţie, atât timp cât acestea sunt rezonabile şi fireşti pentru buna desfăşurare a activităţii de justiţie.

61. Cu toate acestea, precizez de la bun început că, fiind oricum vorba de nişte limitări ale exercitării unui drept fundamental, ele pot face doar obiectul unei legi sau a unui act asimilabil legii151. Într-adevăr, potrivit art. 53 din Constituție, exerciţiul drepturilor fundamentale, poate fi limitat doar prin lege şi doar dacă dispoziţia legală vizează unul dintre scopurile legitime enumerate în cuprinsul art. 53, anume protecţia securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi libertăţilor celorlalţi, desfăşurarea instrucţiei penale, prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. În consecinţă, limitările aduse dreptului de acces la justiţie pot fi aduse doar printr-o lege ori un act asimilabil legii. În raport de această discuţie, ar mai fi de precizat un aspect. La prima vedere, dacă luăm în calcul prevederile art. 115 alin. 6 din Constituție, ar părea că limitările dreptului de acces la justiţie nu pot fi făcute pe calea unei ordonanţe de urgenţă, întrucât textul constituţional interzice în mod expres intervenţia ordonanţelor de urgenţă în materia limitării protecţiei drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei. Se observă aici o destul de serioasă lipsă de coerenţă a sistemului constituţional în materie, întrucât, interpretând per a contrario, dispoziţiile art. 73 alin. 3, ordonanţele simple, emise în baza unei legi de abilitare, ar putea cuprinde limitări ale drepturilor fundamentale, inclusiv ale celui de acces la justiţie. Chiar dacă între cele două categorii de ordonanţe nu există vreo ierarhie pe scara forţei lor juridice, totuşi, cât timp ordonanţele de urgenţă pot interveni şi în domeniul legii organice, în timp ce ordonanţele simple nu, pare ciudat faptul că prin ordonanţe de urgenţe nu se pot aduce atingere unor drepturi fundamentale, în timp ce prin ordonanţele simple se pot stabili limitări ale exercitării acestora. În ciuda acestei vădite lipse de coerenţă, faţa de prevederile exprese ale art. 115 alin. 6 din Constituție, nu pot decât să consider că limite ale accesului la justiţie pot fi stabilite prin lege constituţională, organică sau ordinară şi prin ordonanţe simple. În consecinţă, orice ordonanţă de urgenţă care stabileşte anumite limite în exercitarea libertăţii de acces la justiţie, indiferent dacă aceste limitări sunt sau nu rezonabile, este neconstituţională, contravenind art. 115 din Constituție. Astfel de norme sunt numeroase şi este inutil să facem un inventar al acestora, fiind însă de ajuns să amintim doar că, de nenumărate ori, pe calea unor ordonanţe de urgenţă s-au modificat atât Codul de procedură civilă, cât şi cel de procedură penală, uneori modificările vizând şi stabilirea unor limite, de regulă privind forma actelor de sesizare a unor instanţe, pentru exercitarea dreptului de acces la justiţie. Pentru a concluziona, după mine, interpretarea corectă a art. 21 alin. 2 este aceea că nici o lege nu poate stabili limite nerezonabile şi neproporţionale cu scopul vizat în exercitarea accesului la justiţie, în timp ce limite rezonabile pot fi enunţate pe calea unor dispoziţii cuprinse în legi sau ordonanţe simple ale executivului. Tocmai de aceea, este uşor criticabilă opţiunea constituantului de a utiliza noţiunea de acces „liber” la justiţie, cât timp acesta poate şi trebuie să fie limitat.

62. Limite ale exercitării dreptului de acces la justiţie sunt numeroase. În linii mari, acestea ţin de condiţii de formă, condiţii privind termenele, condiţii cu privire la taxe ori alte sume de bani necesare deschiderii proceduri, condiţii relative la existenţa unor imunităţi, condiţii cu privire la obligativitatea unor proceduri prealabile, precum şi alte condiţii. Le vom analiza pe rând în cele ce urmează.

III.3.1 Condiţiile de formă

63. Este evident că, odată cu stabilirea prin lege a modalităţii de accedere la justiţie, statul poate şi trebuie să stabilească anumite condiţii de formă, în care poate fi sesizat un tribunal. Îndeplinirea lor este o limitare a accesului la justiţie, întrucât fără îndeplinirea acestora, persoana nu poate să-şi ducă litigiul în faţa unei instanţe, modalitatea în care doreşte să sesizeze instanţa fiind limitată de îndeplinirea condiţiilor prescrise de lege. În general, astfel de condiţii sunt rezonabile şi sunt proporţionale cu scopul vizat, anume bunul mers al justiţiei. Există însă anumite ipoteze în care formalismul poate fi interpretat ca fiind excesiv, astfel încât limitarea să nu mai aibă vreo justificare rezonabilă, ci să împiedice fără vreo justificare exercitarea dreptului persoanei de a sesiza instanţa competentă. Spre exemplu, Curtea europeană a decis că există un astfel de formalism excesiv într-o afacere în care statul ceh a fost condamnat pentru că instanţa sa supremă a refuzat să analizeze un recurs contra unei decizii a unei instanţe inferioare al cărei număr a fost greşit menţionat în cererea de recurs. Refuzul curţii supreme cehe a fost considerat de către Curte ca fiind nejustificat, în condiţiile în care eroarea materială a fost ulterior corectată de către reclamant, iar în cuprinsul cererii de recurs numărul deciziei atacate era trecută corect. Curtea a admis faptul că statele pot să impună ca şi condiţie de formă menţionarea numărului hotărârii atacate pentru a asigura posibilitatea reanalizării ei, însă formalismul excesiv manifestat în această situaţie nu are nici o justificare rezonabilă, astfel încât accesul la justiţie al reclamantului a fost încălcat, prin instituirea unei limite nerezonabile a dreptului său de a accede la o instanţă152.

64.În baza celor afirmate mai sus, mă alătur opiniei potrivit căreia obligativitatea menţionării, sub sancţiunea nulităţii absolute, în cererea de recurs a contului bancar al intimatului constituie o limitare nerezonabilă şi nejustificată a dreptului de acces la justiţie153. Justificarea este aproape evidentă. În condiţiile în care în statul român nu este obligatoriu pentru o persoană să deţină un cont bancar, iar existenţa şi numărul acestuia sunt protejate de secretul bancar, este imposibil pentru oricine să afla dacă intimatul are sau nu cont bancar, la care dintre bănci, precum şi numărul acestuia. În plus, intimatul se poate proteja foarte uşor, renunţând la contul său imediat înainte de judecarea recursului, pentru a obţine facil nulitatea acestuia. Or, în aceste condiţii, necesitatea indicării contului bancar, chiar dacă este justificată de uşurinţa unei eventuale executări silite contra intimatului, este evident o condiţie de formă nerezonabilă, care limitează nejustificat accesul persoanei la justiţie, ţinând cont şi de cele precizate de către Curtea europeană în afacerea mai sus prezentată. Tocmai de aceea, nu pot decât să salut decizia recentă a Curţii Constituţionale care a sancţionat cu neconstituţionalitatea prevederile procedural civile care impunea sancţiunea nulităţii pentru omisiunea de preciza datele de identificare ale celeilalte părţi. Instanţa constituţională a precizat foarte convingător că sancţiune nulităţii absolute pentru omisiunea de a se preciza în cererea de recurs a datelor de identificare ale recurentului sau pârâtului, fără nici o posibilitate de remediere a omisiunii, reprezintă un formalism excesiv, inacceptabil de rigid, de natură să afecteze grav efectivitatea exercitării căii de atac şi să restrângă nejustificat accesul liber la justiţie154.

III.3.2 Condiţii privind termenele

65. Instituirea unor termene, fie de prescripţie, fie de decădere, pentru sesizarea unei instanţe este de asemenea admisibilă. Curtea europeană a considerat că stabilirea unor termene de exercitare a drepturilor procesuale este o trăsătură comună tuturor statelor europene şi corespunde unei finalităţi importante, anume garantarea securităţii juridice, prin punerea oricărei persoane la adăpost de plângeri tardive, care de multe ori nu pot avea decât un caracter şicanatoriu, precum şi prin preîntâmpinarea erorilor judecătoreşti, în situaţia în care instanţele ar trebui să se pronunţe asupra unor evenimente îndepărtate în timp, greu de probat155. Totuşi, Curtea a precizat faptul că, ca orice limitare a dreptului de acces la justiţie şi instituirea unor termene trebuie să respecte condiţii privind proporţionalitatea, statele având obligaţia să instituie termene speciale de prescripţie pentru litigiile care produc consecinţe importante156. Doctrina a adăugat şi precizarea după care termenele trebuie să fie, pe lângă proporţionale, şi rezonabile astfel încât persoana vătămată să aibă totuşi un interval de timp suficient, în funcţie de caracteristicile fiecărui tip de litigiu, pentru a acţiona157.

66. În acelaşi sens, al admisibilităţii unor limitări necesare ale accesului la justiţie, s-a pronunţat şi Curtea Constituţională română în raport de existenţa unor termene de prescripţie. Curtea a constat că instituţia prescripţiei, în general, şi termenele în raport cu care îşi produce efectele aceasta nu pot fi considerate de natură să îngrădească accesul liber la justiţie, finalitatea lor fiind, dimpotrivă, de a-l facilita, prin asigurarea unui climat de ordine, indispensabil exercitării în condiţii optime a acestui drept constituţional, prevenindu-se eventualele abuzuri şi limitându-se efectele perturbatoare asupra stabilităţii şi securităţii raporturilor juridice civile. Instanţa constituţională a precizat, de asemenea, că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe, cărora li se subsumează şi instituirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă. Departe de a constitui o negare a dreptului în sine, asemenea exigenţe dau expresie ordinii de drept, absolutizarea exerciţiului unui anume drept având consecinţă fie negarea, fie amputarea drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane, cărora statul este ţinut să le acorde ocrotire, în egală măsură158. Cred că, deşi sunt perfect de acord cu soluţia Curţii Constituţionale, se impun două observaţii. În primul rând, consider că motivarea este uşor inadecvată. Ca şi cu alte prilejuri, instanţa constituţională s-a ferit să afirme că existenţa unor condiţii pentru introducerea unei acţiuni judecătoreşti constituie o atingere a accesului liber la justiţie, afirmând în motivarea sa că, dimpotrivă, existenţa unui termen de prescripţie nu numai că nu aduce atingere accesului la justiţie, ci îl facilitează, ceea ce mi se pare forţat. Este cert că existenţa termenelor de prescripţie este fondată pe motivaţii solide, dar nu cred că între raţiunile de existenţă a prescripţiei se regăseşte facilitarea accesului la un tribunal. Nu înţeleg de ce instanţa constituţională nu doreşte să motiveze astfel de soluţii plecând de la ideea după care accesului liber la justiţie nu este un drept absolut, ci unul ce poate implica limitări, cât timp acestea sunt rezonabile şi proporţionale cu scopul urmărit. Cred că adoptarea unei astfel de doctrine ar evita motivarea forţată o unor soluţii corecte. În al doilea rând, observ că instanţa nu verifică nici rezonabilitatea condiţiei impuse, pentru că nu consider că instituirea prin lege a oricărui termen de prescripţie ar fi constituţională. La limită, dacă termenul de prescripţie ar fi 1 zi cred că soluţia evidentă ar fi cea a neconstituţionalităţii. De aceea, ar fi fost firesc ca, de fiecare dată când s-a confruntat cu verificarea constituţionalităţii impunerii unor termene de prescripţie159 sau de decădere160, instanţa constituţională să verifice şi rezonabilitatea termenelor.

III.3.3 Condiţii privind plata ori consemnarea unor sume de bani

67. Accesibilitatea justiţie nu înseamnă caracterul gratuit al acesteia. Fiind vorba de un serviciu prestat de stat, accesul la un judecător poate fi subsumat unei condiţii privind plata unei taxe de timbru sau depunerea unei cauţiuni necesare pentru acoperirea cheltuielilor de judecată. În aceste condiţii, accesibilitatea justiţiei nu este echivalentă cu gratuitatea ei – cu excepţia notabilă a materiei penale, în care gratuitatea este impusă – însă nici nu este compatibilă cu impunerea unor taxe exorbitante. Cu alte cuvinte, pentru a simplifica, justiţia în materie non penală nu trebuie neapărat să fie gratuită, dar trebuie să fie ieftină161. De aceea, fosta Comisie europeană a decis că răspunde exigenţelor art. 6 legea care impune pentru pornirea unei acţiuni judecătoreşti depunerea unei cauţiuni care să acopere plata cheltuielilor de judecată, dacă procedura deschisă nu va fi încununată de succes162. Totuşi, dacă această cauţiune impune costuri excesive sau dacă taxele de timbru sunt exorbitante, se poate pune problema lipsei accesului efectiv la justiţie163.

68. Oarecum pe aceeaşi linie, Curtea Constituţională a fost sesizată cu o excepţie de neconstituţionalitate vizând obligativitatea depunerii unei cauţiuni pentru introducerea unei contestaţii la executare. Curtea a constatat că depunerea cauţiunii stabilite prin art. 127 alin. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 are rolul de a frâna acţiunile dilatorii ale persoanelor juridice în cadrul procedurii de executare silită, fără ca prin aceasta să fie încălcate prevederile art. 21 din Constituție. În consecinţă, s-a decis că, atâta timp contestaţia la executare constituie prin ea însăşi o cale de acces la justiţie, condiţionarea acesteia de plata unei cauţiuni constituie o măsură de asigurare a celerităţii procedurii şi de descurajare a abuzului de drept, admisibilă şi rezonabilă164. Aceeaşi soluţie s-a pronunţat, de mai multe ori, cu privire la admisibilitatea constituţională a plăţii unor taxe de timbru pentru introducerea unei acţiuni în faţa instanţei de judecată, cât timp taxele de timbru sunt numai un mijloc prin care se plăteşte realizarea unui serviciu public165. Curtea a decis în acelaşi sens şi cu privire la eventualele taxe de timbru pe care trebuie să le plătească pârâtul pentru formularea unor categorii speciale de cereri, considerându-se că plata acestora nu poate afecta dreptul său de acces la justiţie, cât timp sumele de bani pot fi recuperate de la partea care cade în pretenţii166. Deşi, în principiu, aceste soluţii nu pot fi contestate, cred că, în spiritul jurisprudenţei de la Strasbourg, se impune o observaţie. Dacă Curtea europeană admite dreptul statului de a institui anumite condiţii pentru sesizarea unei instanţe, inclusiv plata unei cauţiuni sau a unei taxe de timbru, instanţa europeană verifică de fiecare dată în ce măsură aceste condiţii sunt rezonabile167. În acest context, observ faptul că judecătorii Curţii Constituţionale nu s-au preocupat aproape niciodată cu verificarea rezonabilităţii sumelor care trebuie plătite, în condiţiile în care o taxă de timbru sau o cauţiune exorbitantă poate ridica serioase probleme sub aspectul accesului liber la justiţie.

III.3.4 Existenţa unor imunităţi

69. O problemă destul de sensibilă în contextul limitărilor dreptului de acces la justiţie este cel al existenţei unor imunităţi conferite unor categorii de persoane. În general, astfel de imunităţi au fost constituite, în materie non penală, în favoarea unor persoane juridice de drept public străine sau internaţionale, precum alte state ori organizaţii internaţionale. În aceeaşi categorie intră însă şi imunităţile de drept intern, constituie în favoarea unor categorii de persoane, chiar dacă acestea sunt mai restrânse ca număr.

70. Organele de jurisdicţie de la Strasbourg admit, în astfel de situaţii, existenţa unor ipoteze în care nu este permisă deschiderea unei proceduri judiciare contra unor persoane beneficiind de imunitate, fiind astfel judecate conforme cu art. 6 imunităţile de jurisdicţie parlamentară sau diplomatică, deoarece acestea sunt admise de principiile de drept recunoscute de toate naţiunile civilizate168. Fără a insista prea mult pe acest aspect169, trebuie totuşi remarcat că aceasta este o problemă dificil de rezolvat, în special în raport de imunităţile internaţionale, căci puţine sunt situaţiile în care să se admită imunităţi în materie non penală în favoarea unor categorii de persoane. Pentru a cita dintr-un raport de activitate al Curţii de Casaţie franceze, se poate constata că imunităţi de jurisdicţie a organismelor internaţionale au ca şi consecinţă crearea unei denegări de dreptate, în măsura în care în sânul organizaţiei respective nu există o modalitate jurisdicţională sau arbitrară de a rezolva conflictul170. Chiar dacă ar exista astfel de modalităţi, problema oricum rămâne, căci este greu de vorbit de o independenţă a organului de soluţionare a litigiului, atunci când acesta este parte a unei părţi a procesului171. Pe de altă parte, imunităţile de jurisdicţie internaţională sunt un aspect extrem de important al funcţionării organelor de drept internaţional, astfel încât cenzurarea lor ar putea avea efecte importante în plan diplomatic. În plus, imunitatea de jurisdicţie a statelor străine este, de asemenea, o modalitate extrem de înrădăcinată de asigurare a suveranităţii statelor în raporturilor dintre ele şi, în consecinţă, greu de înlăturat.

71. În condiţiile în care pare evident, cel puţin pentru moment, că dreptul internaţional public nu poate renunţa la imunităţile de jurisdicţie, singura modalitatea de a nu lăsa fără acoperire accesul la justiţie a persoanelor, care au litigii contra unui organism internaţional ori a unui stat străin, este aceea de a găsi modalităţi echivalente de rezolvare a litigiului. În esenţă, atunci când litigiul are ca pârât un stat străin, unica soluţie alternativă este posibilitatea deschisă oricărei persoane de a sesiza instanţele competente ale acelui stat, măsura care ar putea fi eventual însoţită de sprijin juridic din partea statului care a conferit imunitatea172. În raport de imunităţile organizaţiilor internaţionale, soluţia sugerată de Curte, prin hotărârea sa din afacerea Waite şi Kenedy din 18 februarie 1999, şi îmbrăţişată imediat de doctrină173 a fost aceea de a căuta posibilităţi alternative de judecare a litigiului. Una dintre ele este de a căuta existenţa unei proceduri în sânul organizaţiei, însă dacă această procedură nu oferă suficiente garanţii de imparţialitate şi independenţă faţă de părţi, singura modalitate este aceea de a chema ca şi pârât statul care a conferit imunitatea, acesta urmând să răspundă în locul organizaţiei internaţionale în raporturile cu persoane de drept privat.

III.3.5 Condiţii privind impunerea unor proceduri prealabile sesizării instanţei

72. În această categorie intră, după părerea mea, obligativitatea procedurii concilierii în materie comercială ori a litigiilor dintre avocaţi şi a procedurii prealabile în materia contenciosului administrativ. Ambele constituie limitări evidente ale accesului la justiţie, rămânând însă de văzut dacă ele sunt sau nu rezonabile şi proporţionale cu scopul vizat.

73. Relativ la necesitatea concilierii, Curtea Constituţională a constatat legitimitatea instituirii limitei accesului la justiţie, întrucât obligativitatea procedurii concilierii vine să asigure un climat de ordine, să evite procedurile abuzive şi să garanteze drepturile altuia174. Decizia este firească, fiind evident că, în scopul descongestionării instanţelor de eventuale litigii care se pot rezolva printr-o înţelegere a părţilor, statul poate să impună obligativitatea unei astfel de proceduri, măsura fiind rezonabilă şi proporţională cu scopul vizat de către legiuitor.

74. Problema este însă diferită în materia procedurii prealabile administrative. Anterior revizuirii Constituție, într-una din deciziile sale interpretative, instanţa de contencios constituţional a fost chemată să decidă, între altele, dacă instituirea unei proceduri administrativ-jurisdicţionale constituie o încălcare sau o limitare a liberului acces la justiţie175. În legătură cu această problemă, Plenul Curţii a considerat că este de competenţa exclusivă a legiuitorului să instituie astfel de proceduri, în ideea de a realiza celeritatea procesului, descongestionarea instanţelor şi scăderea cheltuielilor de judecată. De aceea, nu poate fi considerată drept o limitare a accesului la justiţie. În acelaşi timp însă, s-a precizat că existenţa unor organe cu competenţe jurisdicţionale nu poate să înlăture competenţa, atribuită de art. 125, instanţelor de judecată. În concluzie, în opinia Curţii, instituirea unei astfel de proceduri administrative prealabile obligatorii înaintea sesizării instanţei de judecată este un procedeu constituţional în măsura în care decizia finală a administraţiei poate fi atacă în instanţă. Am rezerve serioase faţă de această soluţie. Teoretic, pare că argumentele prezentate de Curte sunt pertinente. Practica probează însă uşor că acestea sunt nefondate. Astfel, deoarece pe calea acestui recurs graţios nu s-a ajuns aproape niciodată la anularea actului administrativ incriminat, nu se poate vorbi de imperativele respectării celerităţii procedurii, ci din contră, se poate vorbi de o prelungire nejustificată a rezolvării litigiului între stat şi particular. Nici problema descongestionării instanţelor nu se pune, atâta timp cât oricum se ajunge la rezolvarea judiciară a problemei legalităţii actului administrativ, iar costurile rezolvării litigiului nu scad, ci cresc prin lipsirea persoanei interesate de drepturile sale patrimoniale afectate prin decizia administraţiei şi, uneori, prin plata inutilă a unor taxe pentru atacarea administrativă a actului176.

75. Situaţia nu s-a schimbat radical, în opinia mea, după revizuirea Constituție şi apariţia alin. 4 în cuprinsul art. 21, potrivit căruia jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite, ci, din contră, datorită interpretării acestei dispoziţii se pot identifica soluţiile fireşti în materia accesului la justiţie cu privire la litigiile privind actele administrative. În doctrina noastră, această dispoziţie a născut relativ multe comentarii, încă cred că majoritatea comit păcatul fundamental de a fi definit în mod greşit noţiunea de jurisdicţie administrativă, oferind un domeniu prea limitat de aplicabilitate a dispoziţiilor art. 21 alin. 4 din Constituție. Astfel, mai mulţi reputaţi jurişti au plecat de la ideea după care prin jurisdicţie administrativă se înţelege activitatea unui organ administrativ, cu caracteristici de independenţă şi imparţialitate faţă de părţi, care este chemat să rezolve un litigiu între un particular şi administraţie177. După mine, soluţia este nefondată. Fără a fi un specialist în drept administrativ, admit faptul că noţiunea de jurisdicţie administrativă poate avea un astfel de înţeles în acea ramură de drept. Pe de altă parte însă, dreptul constituţional are o oarecare autonomie conceptuală, utilizând frecvent alte definiţii pentru noţiuni deja definite în alte ramuri de drept178.

76. De aceea, definirea noţiunea de jurisdicţie administrativă poate şi trebuie să fie oferită pornind de la alte premise. Astfel, potrivit definiţiei dată de Curtea europeană, menţionată mai sus179, prin instanţă ori jurisdicţie se înţelege orice organ care are ca şi atribuţii rezolvarea unui litigiu între două părţi cu interese contrare. E adevărat că pentru a fi respectate garanţiile oferite de art. 6 este necesar ca acest „tribunal” să fie independent şi imparţial, însă calificarea organului nu se face în funcţie de independenţa sau imparţialitatea sa, acestea fiind doar calităţi pe care instanţa trebuie să le îndeplinească pentru a putea vorbi de un proces echitabil. Demonstraţia acestui fapt este simplă. Dacă un litigiu desfăşurat în faţa Curţii de Apel Cluj este judecat de către un judecător care este rudă cu o parte, este evident că instanţa nu este imparţială. În acelaşi timp, nimeni nu ar putea nega faptul că, cu toate acestea, Curtea de Apel Cluj rămâne o instanţă, însă una parţială. În consecinţă, în opinia mea, prin jurisdicţie nu se înţeleg doar acele organe care au anumite trăsături de independenţă şi imparţialitate, ci toate organele care tranşează un litigiu, indiferent dacă sunt ori nu independente şi imparţiale180. În fapt, poate că tocmai pentru că jurisdicţiile administrative nu pot fi independente faţă de executiv, recursul la ele trebuie să fie facultativ. Pentru a reveni, însă la definirea noţiunii de jurisdicţie administrativă, chiar Curtea Constituţională a utilizat o definiţie autonomă de cea din dreptul administrativ, în repetate rânduri, calificând ca fiind jurisdicţii administrative, organe care în mod evident nu au cum să fie considerate ca fiind independente faţă de executiv. Astfel, cu privire la procedura de contestare a modului de stabilire a taxelor de către organele fiscale teritoriale în faţa Ministerului de Finanţe, care poate fi orice numai instanţă independentă faţă de executiv nu, Curtea Constituţională a precizat că procedura este administrativ jurisdicţională181. Tot astfel, discutând despre o procedură prin care o sancţiune contravenţională putea fi contestată în faţa conducătorului organului central al administraţiei de stat în cărui ramură s-a produs contravenţia, instanţa constituţională a calificat-o ca fiind o cale administrativ jurisdicţională182. În consecinţă, potrivit definiţiilor oferite atât de către Curtea europeană, cât şi de către Curtea Constituţională, în materia protecţiei drepturilor fundamentale, prin procedură administrativ jurisdicţională se înţelege orice procedură în faţa unui organ administrativ chemat să tranşeze un litigiu între două părţi, inclusiv organele administrative superioare celui care a emis un act care stă la baza litigiului.

77. De aceea, după părerea mea, prevederea din art. 21 alin. 4 din Constituție se referă la o mare parte din procedura prealabilă sesizării instanţei de contencios administrativ. Potrivit art. 7 din Legea 554/2004, anterior sesizării instanţei de contencios administrativ, este obligatorie executarea procedurii prealabile, desfăşurată fie în faţa organului emitent al actului litigios, fie în faţa organului administrativ superior acestuia, în măsura în care acesta există. Or, dacă există un organ administrativ superior celui care a emis actul, odată acesta sesizat cu o cerere de anulare ori reformare a actului în discuţie, se naşte în faţa sa un litigiu între organul inferior, care a emis actul, şi persoana nemulţumită de conţinutul acestuia. În aceste condiţii, faţă de cele expuse mai sus, organul superior este un organ administrativ jurisdicţional, iar apelul la acesta este, potrivit art. 21 alin. 4 din Constituție facultativ şi gratuit. În schimb, cererea de anulare sau de reformare adresată chiar organului emitent, nu dă naştere unui litigiu desfăşurat în faţa altui organ decât părţile procesului, fiind, în realitate, o formă de conciliere între părţile litigiului. Tocmai de aceea, pentru motivele expuse mai sus, în contextul analizei concilierii ca limită a accesului la justiţie183, obligativitatea unei proceduri prealabile în faţa organului emitent al actului poate fi admisă. În schimb, obligativitatea procedurii prealabile în faţa organului superior celui emitent al actului este, după părerea mea neconstituţională, atât în raport de dispoziţiile revizuite ale Constituției, care consacră caracterul facultativ al acestei proceduri, cât şi în raport de necesitatea stabilirii unor limitări proporţionale şi rezonabile ale dreptului de acces la justiţie. Or, după cum am precizat mai sus, nici chiar înainte de modificarea legii fundamentale, nu se putea susţine serios constituţionalitatea unei proceduri prealabile obligatorii. Pentru aceste motive, cred că art. 7 din legea contenciosului administrativ este oarecum neconstituţional184.

78. Spun oarecum pentru că, dacă persoana interesată are dreptul să aleagă între a face procedura prealabilă fie în faţa organului care a emis actul administrativ, fie în faţa organului superior acestuia, este foarte greu de decelat o concluzie. În esenţă, însă, dacă legea contenciosului permite persoanei lezate printr-un act administrativ să declanşeze procedura prealabilă în faţa organului superior celui emitent, se poate trage concluzia că, dacă există un astfel de organ, procedura în faţa organului emitent nu este obligatorie. Iar, după cum am demonstrat mai sus, după prevederile art. 21 alin. 4 din Constituție, nici procedura în faţa organului superior nu poate fi obligatorie. De aceea, prevederea art. 7 din legea contenciosului administrativ poate fi socotită ca fiind neconstituţională. În măsura în care nu există un organ superior celui emitent, pentru motivele arătate mai sus, cred că obligativitatea procedurii prealabile poate fi socotită ca fiind conformă cu Constituția.

79.În fine, mai trebuie precizat că astfel de proceduri nu pot fi socotite ca fiind obligatorii, însă, datorită caracterului lor facultativ, legea poate să le prevadă, iar persoana interesată poate să le urmeze, dacă consideră că aceasta corespunde mai bine intereselor sale. Aceasta cu atât mai mult cu cât legiuitorul constituţional a stabilit ca ele sunt obligatoriu gratuite, ca un mijloc de încurajare a persoanelor să recurgă la astfel de proceduri, create cu scopul de a descongestiona instanţele185.

III.3.6 Alte condiţii

80. Pe lângă ipoteze expuse mai sus, existe numeroase alte situaţii care pot da naştere la discuţii cu privire la admisibilitatea unor limite la dreptul de acces la justiţie. Le voi exemplifica mai jos, pentru a conferi un cadru cât mai complet al direcţiilor din care pot proveni atingeri la adresa acestui drept fundamental.

81. Curtea europeană este uneori destul de exigentă în analiza caracterului rezonabil al acestor limitări. De exemplu, aceasta a decis că impunerea unei autorizaţii ministeriale pentru ca un deţinut să poată comunica cu un avocat nu este o limitare rezonabilă a accesului liber la justiţie186. De asemenea, s-a judecat ca depăşind limitele marjei de apreciere lăsate statelor condiţia acceptului procurorului pentru ca inculpatul să poată ataca cu recurs o decizie de condamnare187. Tot în sensul unei marje de apreciere restrânse lăsate statelor s-a pronunţat Curtea şi într-o altă ipoteză, în care mai multe persoane s-au plâns de faptul că nu au putut ataca o decizie judecătorească prin care li se restrângeau anumite drepturi financiare care nu li se comunicase direct, ci doar prin intermediul publicării hotărârii în jurnalul oficial. În consecinţă, la peste un an de la data deciziei, când au formulat recurs contra acesteia, acesta a fost respins ca fiind tardiv. Curtea a condamnat statul spaniol pe motiv că părţile la Convenţie trebuie să regleze accesul la justiţie prin căile de atac astfel încât orice persoană să îşi poată apăra drepturile depunând diligenţe rezonabile. Or, Curtea a considerat că citirea fiecărui număr din jurnalul oficial al unui stat este o diligenţă mai mult decât normală, astfel încât prezumţia că reclamanţii au cunoscut decizia de la data publicării ei depăşeşte marja de apreciere lăsată statului, care astfel le-a violat dreptul de acces la justiţie188.

82. Alteori, însă, marja de apreciere lăsată statelor este destul de largă. Spre exemplu, s-a decis că nu violează art. 6 legea britanică care, în materia retrocedării unor bunuri naţionalizate sau expropriate, nu permitea fiecărui fost proprietar să introducă o acţiune în instanţă, ci doar unui reprezentant al acestora, care să introducă şi să susţină acţiunea în numele tuturor189. S-a apreciat că, ţinând cont de scopul acestei limitări – evitarea unui număr mare de proceduri costisitoare şi evitarea pronunţării unor soluţii diferite – există proporţionalitate cu mijloacele utilizate. Tot astfel, s-a decis că este compatibilă cu art. 6 legea britanică care, pentru a evitarea introducerea unor acţiuni repetate şi abuzive de către persoane care au fost internate în clinici de boli psihice cu privire la tratamentele suportate, impunea obligativitatea unei autorizaţii din partea High Court190 pentru introducerea acţiunii191. Uneori însă pare că marja de apreciere a statelor este prea largă, aducând, în opinia mea, atingeri grave ale accesului la justiţie. De pildă, Curtea a constatat legitimitatea unei legi britanice care a împiedicat mai multe persoane să sesizeze o instanţă pentru a contesta concluziile unui raport al poliţiei care aducea atingere reputaţiei lor, pe motiv că acel raport nu a produs nici un fel de consecinţe juridice192. În acelaşi timp însă, legea olandeză care nu permitea unei persoane fără discernământ, din cauza unei boli psihice, să introducă o acţiune în instanţă aduce o atingere însăşi substanţei dreptului de acces liber la justiţie şi încalcă dispoziţiile art. 6, mai ales că persoana în cauză urmărea tocmai declararea ei ca fiind lipsită de discernământ, iar acţiunea fusese introdusă de un mandatar al acesteia193.

IV. Consideraţii finale

83.Astfel cum am văzut mai sus, dreptul de acces la justiţie se analizează, în primul rând ca şi posibilitate de a sesiza o instanţă: accesul la un judecător fiind nucleu dur al acestui drept fundamental. Însă, esenţa sa stă în efectivitatea şi realitatea accesului la justiţie, trecând uşor de la dreptul la un judecător „adevărat” la dreptul la judecător „bun”. Aceasta semnifică că, în spatele acestei importante garanţii se profilează aspiraţia, dacă nu dreptul, la Justiţie, noţiune care trebuie analizată în cadrul mult mai vast al echitabilităţii procedurii, al cărei bază este accesul la procedură.

Publicat în „REVISTA PANDECTELE ROMÂNE” cu numărul 1 din data de 28 februarie 2006 și postat pe site-ul www.unbr.ro cu acordul autorului.

Note de subsol:

1 T. Drăganu, Consideraţii critice cu privire la caracterul absolut atribuit dreptului la liber acces la justiţie de legea de revizuire a Constituţia din 21 noiembrie 2003, în P. R. nr. 4/2004, p. 108.
2 J. Rideau, Le droit au juge: conquete et instrument de l’Etat de droit, în J. Rideau (coord.), Le droit au juge dans l’Union Européenne, LGDJ, Paris 1997, p.
3 L. Serment, Convention européenne des droits de l’homme et contentieux administratif français, Ed. Economica, Paris, 1996, p. 24-26.
4 J. F. Renucci, Droit européenne des droits de l’homme, LGDJ, Paris, 2001, p. 178.
5 T. Drăganu, Accesul liber la justiţie, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 7. Autorul citat afirmă că accesul justiţie constă în facultatea „nestânjenită” de a introduce o acţiune, ceea ce nu mi se pare exact, cât timp pentru introducerea oricărei acţiuni trebuie îndeplinite anumite condiţii, aşa cum vom vedea în cele ce urmează, ceea ce face ca posibilitatea introducerii unei acţiuni să nu fie tocmai nestânjenită. Tocmai de aceea voi evita să utilizez atât de comuna expresie acces liber la justiţie, preferând sintagma de acces la justiţie, înrădăcinată în doctrina străină.
6 Pentru o discuţie mai amplă cu privire la trăsăturile naturii juridice ale accesului la justiţie, a se vedea T. Drăganu, Accesul liber la justiţie, p. 14 şi urm.
7 Numită, în cele ce urmează, Curtea sau CEDO. Toate hotărârile şi deciziile acesteia sunt disponibile pe Internet, la www.echr.coe.int
8 CEDO, hot. Deweer din 27 februarie 1980, §49. Totuşi, Curtea a socotit procedura din dreptul belgian care consta în plata voluntară a unei amenzi compositorii, având ca şi consecinţă evitarea procesului penal ca fiind contrară art. 6, întrucât orice persoană era, practic vorbind, obligată să plătească acea amendă, sustrăgându-se riscului unei condamnări penale şi consecinţelor neplăcute cu privire la reputaţia sa care ar rezulta dintr-un proces penal pe fond. În aceste condiţii, în care, din raţiuni de ordin practic, orice persoană ar avea tendinţa de a-şi admite vinovăţia, fără ca aceasta să fie stabilită de către o instanţă penală, există o violare a accesului la justiţie. Pentru detalii, ase vedea J. Pradel, G. Corstens, Droit pénal européen, Dalloz, Paris, 1999, p. 355; O. De Schutter; S. van Drooghenbroeck, Droit international des droit de l’homme devant le juge national, Ed. Larcier, Bruxelles, 1999, p. 134.
9 Numită, în cele ce urmează, Convenţia.
10 CEDO, hot. Colozza din 12 februarie 1985, § 29. În speţă, considerându-se că a fugit, reclamantul a fost judecat penal în contumacie, considerându-se că a renunţat benevol la drepturile sale procedurale. Curtea a condamnat însă statul italian pe motiv că nu existau elemente din care să rezulte cu certitudine faptul că reclamantul renunţase la accesul său la justiţia penală, instanţa naţională trăgând concluzia fugii acestuia din simplul fapt că nu s-a prezentat la un termen procedural.
11 T. Drăganu, Consideraţii critice cu privire la caracterul absolut atribuit dreptului la liber acces la justiţie de legea de revizuire a Constituţiei din 21 noiembrie 2003, p. 117.
12 J.-C. Soyer; M. de Salva, Article 6, în L.-E. Pettiti; E. Decaux; P.-H. Imbert (coord.), La Convention européenne des Droits de l’Homme, Ed. Economica, Paris, 1995, p. 245; H. Tigroudja, L’immunité de juridiction des organisation internationales et le droit d’acces a un tribunal, în „Revue trimestrielle des droits de l’homme” 2000, p. 91.
13 Astfel, accesul la justiţie este consacrat, între altele, în constituţiile Finlandei (art. 16), Germaniei (art. 13 §4), Greciei (art. 8), Italiei (art. 24 şi 25), Luxemburgului (art. 13), Olandei (art. 17) Portugaliei (art. 20) sau Spaniei (art. 24 şi 53).
14 Cu titlu de exemplu, menţionez că un astfel de drept este cel consacrat în art. 3 din Convenţie, anume dreptul oricărei persoane de a nu fi supus torturii, unor tratamente ori pedepse degradante sau inumane.
15 T. Drăganu, Consideraţii critice cu privire la caracterul absolut atribuit dreptului la liber acces la justiţie de legea de revizuire a Constituţiei din 21 noiembrie 2003, p. 111 -113.
16 CEDO, hot. Golder din 21 februarie 1975. În fapt, dl. Golder, deţinut într-un penitenciar britanic, dorea să introducă o acţiune în repararea prejudiciului contra unuia dintre gardieni care îl acuzase de calomnie. În acest scop, a cerut Ministerului de Interne să autorizeze consultarea unui avocat, însă cererea sa a fost respinsă, astfel încât reclamantul nu a putut introduce acţiunea în instanţă.
17 Idem, § 35-36. De aceea, Curtea a decis condamnarea Marii Britanii în cauza Golder. Chiar dacă reclamantul avea posibilitatea teoretică de a sesiza un tribunal, imposibilitatea consultării unui avocat, combinată cu lipsa pregătirii juridice a reclamantului şi cu importanţa pe care o prezintă în sistemul englez de drept rolul avocatului în pregătirea şi desfăşurarea unui proces, a condus instanţa europeană la concluzia că, în mod efectiv, reclamantului i-a fost negat dreptul de acces la justiţie. Mai mult, într-un caz aproape similar, implicând tot un deţinut într-un penitenciar britanic, s-a decis că şi o întârziere semnificativă în autorizarea consultării unui avocat, constituie o atingere adusă dreptului de acces la justiţie (CEDO, hot. Campbell şi Fell din 28 iunie 1984, §105-107).
18 A se vedea şi CEDO, hot. Lawless din 1 iulie 1961, §78; hot. Delcourt din 17 ianuarie 1970, §41.
19 Pentru detalii asupra raportului între prevederea de la art. 6 şi celelalte două prevederi ale Convenţiei, a se vedea P. Lambert, Le droit d’acces a un tribunal dans la Convention européenne des droits de l’homme, în Le proces equitable et la protection jurisdictionnelle du citoyen, Ed. Bruylant, Bruxelles, 2001, p. 57-58.
20 CEDO, hot. Drozd şi Janousek din 26 iunie 1992, § 57; hot. Wyne din 18 iulie 1994, § 37-38; hot. Iribarne Pérez din 24 octombrie 1995, § 30-32. A se vedea şi G. Cohen-Jonathan; J. F. Flauss, Convention européenne des droits de l’homme et exécution des condamnations pénales prononcées a l’étranger, în „Revue trimestrielle des droits de l’homme” 1994, p. 98.
21 În acelaşi sens, J. F. Renucci, Droit européenne des droits de l’homme, p. 180.
22 CEDO, hot. James şi alţii din 21 februarie 1986, § 84; hot. Salman din 27 iunie 2000, § 121 ; hot. Boyle şi Rice din 27 aprilie 1988, § 52. A se vedea, de asemenea, J. F. Flauss, Le droit a un recours effectif. L’article 13 de la Convention européenne des droits de l’homme, RUTH 1991, p. 324; A. Drzemczewski; C. Giakoumopoulos, Article 13, în L.-E. Pettiti; E. Decaux; P.-H. Imbert (coord.), La Convention européenne des Droits de l’Homme, Ed. Economica, Paris, 1995, p. 455.
23 Rapport explicatif sur les protocoles nos 2a5ala Convention européenne de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales, p. 9. Reamintim că procedurilor de expulzare sau extrădare nu le sunt aplicabile, în principiu, dispoziţiile art. 6 din Convenţie, excepţie făcând expulzările dispuse în urma unei comiterii unei infracţiuni sau procedurile care au implicaţii de natură civilă, precum cele care riscă să aducă atingere dreptului la viaţă familiară.
24 În consecinţă, nu constituie o violare a art. 6 absenţa unei instanţe abilitate cu dreptul de a anula sau cenzura o normă juridică în vigoare (CEDO, hot. James şi alţii din 21 februarie 1986, § 81 ).
25 Cu privire la raportul dintre cele două norme cu valoare constituţională a apărut o dispută la nivel doctrinar. Astfel, potrivit unei opinii, se consideră că, în condiţiile în care art. 21 din Constituţie nu permite, prin formularea sa, nici o limitare a accesului la justiţie, iar art. 6 din Convenţie permite, potrivit jurisprudenţei constante a Curţii, limitări ale accesului la o instanţă, norma cuprinsă în art. 21 este superioară celei din Convenţie (C. L. Popescu, Neconstituţionalitatea revizuirii constituţionale purtând asupra unor garanţii constituţionale ale drepturilor omului, în „Revista română de drepturile omului” 2003, p. 21 ). Potrivit altei opinii, norma internaţională este superioară în reglementare celei interne, întrucât aceasta din urmă, prin formularea sa prea energică – nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept – nu se poate aplica şi, deci, nu are cum să conţină o reglementare superioară (T. Drăganu, Consideraţii critice cu privire la caracterul absolut atribuit dreptului la liber acces la justiţie de legea de revizuire a Constituţiei din 21 noiembrie 2003, p. 115-116). Cred că ambele opinii păcătuiesc prin faptul că tind către o interpretare mult prea strictă a formulei utilizate în art. 21. În realitatea, aşa cum voi încerca să demonstrez mai jos, textul permite şi o interpretare mai puţin apăsată, astfel încât nu se pune nici problema ca art. 21 să prevadă un drept absolut la justiţie, nici ca acesta să fie inaplicabil. Mai mult, efortul de a determina norma superioară dintre cele două mi se pare inutil cât timp ele sunt ambele în vigoare, nu se pot abroga una pe cealaltă, au domeniu de aplicabilitate uşor distinct astfel încât ele pot subzista şi realiza o garantare cât mai eficace a posibilităţii de acces la justiţie.
26 Precizez însă că verificarea „convenţionalităţii” unei norme legale poate intra şi în atribuţiile Curţii Constituţionale, prin fereastra oferită de art. 20 din Constituţia, astfel cum s-a şi întâmplat uneori în jurisprudenţa sa. A se vedea, în acest context, C. C., dec. din 14 iulie 2000, în M. Of. nr. 566/2000.
27 A se vedea, pentru o explicaţie mai amplă, O. De Schutter; S. van Drooghenbroeck, Droit international des droit de l’homme devant le juge national, p. 357.
28 A se vedea, mutatis mutandis, Cass. fr., dec. Sté international Bankers c. Sté United Shipping Company din 15 noiembrie 1994, în M. Fabre; A. Gouron-Mazel, Convention européenne des droits de l’homme. Application par le juge français, Ed. Litec, Paris, 1998, p. 71.
29 CEDO, hot. Biserica Catolică din Khania din 16 decembrie 1997, în V. Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, ed. a IV-a română, Ed. Institutului Român pentru Drepturile Omului, Bucureşti, 2003, p. 169.
30 O. De Schutter; S. van Drooghenbroeck, Droit international des droit de l’homme devant le juge national, p. 357.
31 J. Pradel; G. Corstens, Droit pénal européen, p. 355.
32 CEDO, hot. Airey din 9 octombrie 1979, § 25.
33 Potrivit art. 2 din Protocolul nr. 7:
1.Orice persoană declarată vinovată de o infracţiune de către un tribunal are dreptul să ceară examinarea declaraţiei de vinovăţie sau a condamnării de către o jurisdicţie superioară. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care acesta poate fi exercitat, sunt reglementate de lege.
2.Acest drept poate face obiectul unor excepţii în cazul infracţiunilor minore, aşa cum acestea sunt definite de lege, sau când cel interesat a fost judecat în primă instanţă de către cea mai înaltă jurisdicţie ori a fost declarat vinovat şi condamnat ca urmare a unui recurs împotriva achitării sale.
34 J.-C. Soyer; M. de Salva, Article6, p. 258.
35 CEDO, hot. Engel şi alţii din 8 iunie 1976, § 80-82. Pentru o analiză mult mai exhaustivă a acestor criterii, a se vedea P. Lambert, Les droits relatifs a l’administration de la justice disciplinaire dans la jurisprudence des organes de la Convention européenne, în „Revue trimestrielle des droits de l’homme” 1995, p. 161 şi urm.
36 J. Velu, R. Ergec, La Convention européenne des droits de l’homme, Ed. Bruylant, Bruxelles, 1999, p. 401 – 402. A se vedea şi CEDO, dec. J. K. c. Slovacia din 21 martie 2000, în care reclamantul s-a plâns de faptul că, după sancţionarea sa contravenţională, nu avea nici o posibilitate de a contesta în instanţa comiterea delictului. Chiar dacă Curtea nu a ajuns la o condamnare a statului, faptul că acesta a admis reglementarea amiabilă a situaţiei, conduce la aceiaşi concluzie.
37 M. Delmas-Marty (coord.), Procédures pénales d’Europe, PUF, Paris, 1995, p. 468.
38 CEDO, hot. Malige din 23 septembrie 1998, § 41.
39 Trib. de poliţie Privas, dec. Millet Ursin din 12 octombrie 1993; Trib. de poliţie Rombouillet, dec. Ph. Souchon din 24 aprilie 1995, în M. Fabre; A. Gouron-Mazel, Convention européenne des droits de l’Homme. Aplication par le juge français, p. 74-75. Menţionez faptul că instanţele supreme din Franţa au adoptat şi soluţia Curţii, însă nu pe motivul că legislaţia ar oferi garanţii contra arbitrarului, ci cu motivaţia că aceste sancţiuni nu au caracter penal şi, deci, art. 6 nu este aplicabil. A se vedea, Curtea de Casaţie, s. pen., dec. Rodriguez din 6 iulie 1993; Consiliul de Stat, dec. din 8 decembrie 1995, publicate în aceeaşi lucrare la pagina 46.
40 CEDO, hot. Deweer din 27 februarie 1980, § 49. A se vedea şi F. Quilleré-Majzoub, La défense du droit a un proces équitable, Bruylant, Bruxelles, 1999, p. 57.
41 Chiar dacă nu face obiectul prezentului studiu, ne întrebăm dacă, în ipoteza aceasta nu cumva se inversează sarcina probei, în sensul în care cel acuzat ar trebui să îşi dovedească nevinovăţia. O soluţie fermă este greu de sugerat, existând argumente atât pentru a formula un răspuns negativ, cât şi pentru unul pozitiv. Pe de o parte, printr-o soluţie de încetare a procesului penal nu se răstoarnă prezumţia de nevinovăţie, care continuă să îi profite celui acuzat, implicând şi faptul că sarcina probei aparţine Parchetului. Pe de altă parte, este de principiu faptul că partea care aduce un litigiu în faţa unui judecător are obligaţia de a-şi proba acţiunea. Or, într-o astfel de situaţie, partea care declanşează procesul penal este inculpatul şi el, în baza celor spuse mai sus, ar părea că el este cel care trebuie să îşi probeze nevinovăţia. Fără a avea la bază o reflectare foarte profundă asupra ipotezei, cred că, faţă de caracterul non absolut al prezumţiei de nevinovăţie, care suferă mai multe limitări implicite, a doua soluţie este de preferat, pentru a nu supune organele de urmărire penală unor eforturi absolut inutile. Problema rămâne însă de analizat şi de discutat, într-un alt context.
42 Amintesc faptul că, în afacerea Deweer, statul belgian a fost condamnat de către Curte pentru violarea art. 6, pe motiv că legislaţia sa permitea o tranzacţie a celui acuzat de anumite infracţiuni cu Parchetul, prin care cel acuzat era de acord cu plata unei amenzi. S-a considerat că tranzacţia nu este liberă, ci impusă pentru că orice persoană căreia i se oferea această posibilitate ar fi preferat să o urmeze, chiar ştiindu-se neculpabilă, faţă de riscul şi costurile emoţionale şi financiare pe care le presupune un proces penal pe fond. În acest context, mă întreb dacă nu cumva, pentru motive identice, legislaţia română care nu permite celui care a tranzacţionat cu presupusa sa victimă, printr-o împăcare, fiind dispus să suporte o anumită reparaţie civilă a prejudiciului produs acesteia, să ceară continuarea procesului pentru a-şi proba nevinovăţia nu intră cumva în contradicţie cu art. 6. Probabil că răspunsul este negativ, întrucât obiectul tranzacţiei penale într-un astfel de caz are un caracter de sancţiune civilă, reparatorie, iar dreptul civil este guvernat de regula disponibilităţii, spre deosebire de aceea amendă din afacerea Deweer, care avea un caracter penal.
43 Comisia, dec. Webb din 11 mai 1983, în „Décisions et Raports de la Commision européenne des droits de l’homme” nr. 33, p. 133. În acest sens, a se vedea, constatările Comitetului Naţiunilor Unite pentru Drepturile Omului în afacerea Anthony Currie c.Jamaica, cit. în F. Quilleré-Majzoub, La défense du droit a un proces équitable, p. 58.
44 F. Quilleré-Majzoub, La défense du droit a un proces équitable, p. 58-59.
45 CEDO, hot. Poitrimol din 28 noiembrie 1993, § 45; hot. Guérin din 29 iulie 1998, § 32; hot. Omar din 29 iulie 1998, § 28; hot. Khalfaoui din 14 decembrie 1999, § 34. A se vedea pentru o analiză a acestor soluţii, J. Pradel, G. Corstens, Droit pénal européen, p. 355.
46 CEDO, dec. Milan I Tornes din 17 noiembrie 1998. Afacerea s-a finalizat cu o reglementare amiabilă între părţi.
47 Rapport explicatif sur les protocoles ns. 7 a la Convention européenne de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales, Ed. du Conseil de l’Europe, Strasbourg, 1998, p. 10. Oricum, dacă o persoană este condamnată penal în primă şi ultimă instanţă de către o autoritate care nu poate fi socotită tribunal, există o violare a art. 6 din Convenţie, astfel încât aceste situaţii nu scapă cenzurii Curţii.
48 Excepţia notabilă de la această regulă este Marea Britanie, unde victima unei infracţiuni poate fi titular al dreptului de a deschide o procedură penală în faţa unei instanţe. Pentru detalii, a se vedea, M. Delmas-Marty (coord.), Procédures pénales d’Europe, p. 465-466.
49 CEDO, hot. Helmers din 29 octombrie 1991, § 78; hot. Kaya din 19 februarie 1998, § 86; hot. Yasa din 2 septembrie 1998, § 98; hot. Salman din 27 iunie 2000; hot Akkoç din 10 octombrie 1990, § 97; Comisia, dec. Bonvoisin din 13 aprilie 1994, în „Revue trimestrielle des droits de l’homme” 1995, p. 123; dec. X c. Germania din 4 octombrie 1976, în „Décisions et Raports de la Commision européenne des droits de l’homme” nr. 7, p. 91 ; dec. T c. Belgia din 14 iulie 1983, în „Décisions et Raports de la Commision européenne des droits de l’homme” nr. 34, p.158.
50 D. Szafran, Le plaignant et les garanties de l’article 6 de la Convention européenne des droits de l’homme, în „Revue trimestrielle des droits de l’homme” 1995, p. 128; F. Quilleré-Majzoub, La défense du droit a un proces équitable, p. 57; P. Lambert, Le droit d’acces a un tribunal dans la Convention européenne des droits de l’homme, p. 64.
51 CEDO, hot. Helmers din 29 octombrie 1991, § 79.
52 M. Delmas-Marty (coord.), Procédures pénales d’Europe, p. 467; H. Jung, Le proces pénal en République fédérale d’Allemagne, în Proces pénale et droits de l’homme. Vers une consciences européenne, L.G.D.J., Paris, 1992, p. 113 şi urm.
53 C EDO, hot. X şi Y c. Olanda din 26 martie 1985. A se vedea în acest sens şi hot. Bursuc din 29 iulie 2005.
54 M. Delmas-Marty (coord.), Procédures pénales d’Europe, p. 467.
55 C.C.,dec. nr. 261 din 24 septembrie 2002, în P. R. nr. 1/2003, p. 18.
56 C. C.,dec. nr. 18 din 18 ianuarie 2001, în P. R. nr. 1/2001, p. 51. În consecinţă, victima are doar dreptul recunoscut de a formula plângerea penală în faţa organului investit cu urmărirea penală, cu condiţia de a-şi exercita cu bună credinţă acest drept, altfel fapta să putând întruni elemente infracţiunii de denunţare mincinoasă (C. C., dec. 270 din 19 decembrie 2000, în P. R. nr. 1 /2001, p. 45).
57 Curtea Constituţională, dec. nr. 486 din 2 decembrie 1997, în M. Of. nr. 105/1998. După o perioadă de confuzie şi de rezistenţă, instanţele de fond au ajuns la poziţia firească, aceea de a urma această decizie a Curţii Constituţionale. Anterior, jurisprudenţa era destul de constantă în a ignora decizia Curtea Constituţională. Iniţial CSJ – s. pen., dec. nr. 574/2001 (nepublicată) – a afirmat că decizia Curţii Constituţionale potrivit căreia acest text este constituţional doar în măsura în care nu îngrădeşte dreptul persoanei de a ataca toate aceste acte şi în faţa justiţiei nu poate fi aplicată, atâta vreme cât nu a fost creat şi instrumentul juridic adecvat. Fără o modificare a dispoziţiilor procedurale şi numai pe baza deciziei Curţii Constituţionale, a soluţia plângerilor persoanelor nemulţumite împotriva ordonanţelor emise de procuror, înseamnă a adăuga cu bună ştiinţă la lege. În concluzie, până la intervenţie legiuitorului, plângerile adresate instanţei sunt inadmisibile. Ulterior, s-a revenit şi cea mai mare parte a jurisprudenţei a admis atacarea oricărui act al procurorului în faţa instanţei de judecată. A se vedea, drept exemplu, C. Ap. Bucureşti, s. II, dec. nr. 2041/2000, în Culegere de decizii, p. 334, prin care se aplică dispoziţiile deciziei Curtea Constituţională nr. 486/1997 sus-citate. Instanţele de fond au respins, justificat de data asta, posibilitatea atacării actelor procurorului pe calea contenciosului administrativ, pe motiv că acestea nu sunt acte administrative (CSJ, s. cont. adm., dec. nr. 1716/1997, în „Dreptul” nr. 5/1998, p. 114).
58 Pentru detalii, a se vedea, T. Drăganu, Consideraţii critice cu privire la caracterul absolut atribuit dreptului la liber acces la justiţie de legea de revizuire a Constituţiei din 21 noiembrie 2003, p. 109.
59 CEDO, hot. Ait-Mouhoub din 28 octombrie 1998. Suma în discuţie era de 80 000 franci francezi, echivalentul a aproximativ 12 000 euro.
60 CEDO, dec. Laurent şi SARL Eros din 24 octombrie 2000. A se vedea şi J.-F. Renucci, Droit européen des droits de l’homme, p. 182.
61 C. C., dec. nr. 482 din 9 noiembrie 2004, în P. R. nr. 1/2005, p. 27. Anterior, Curtea Constituţională soluţionase această problemă în sens contrar, prin dec. nr. 45 din 14 martie 2000, în M. Of. nr. 370/2000. A se vedea şi C. C.,dec. 261 din 24 septembrie 2002, în P. R. nr. 1/2003, p. 18-19.
62 Comisia, dec. din 13 mai 1976, plângerea nr. 6200/73, în „Digest on the Strasbourg Case-Law relating to the European Convetion on Human Rights” nr. II, p. 269.
63 CEDO, hot. H.c. Belgia din 30 noiembrie 1987, §50; hot. Belilos din 29 aprilie 1988, § 64. De aceea, nu pot fi socotite tribunale adunările generale ale asociaţilor unei persoane juridice care decide expulzarea unui asociat (Cass. fr., dec. Pecorini c. Cave coopérative vinicole Santa Barbare din 10 iunie 1993, în „Recueil Dalloz”1993, p. 172) ori un comitet de experţi medicali chemaţi să efectueze o expertiză (Cass.fr., s. pen., dec. Moineau din 6 septembrie 1993, în M. Fabre; A. Gouron-Mazel, Convention européenne des droits de l’Homme. Aplication par le juge français, p. 39).
64 CEDO, hot. Campbell şi Fell din 28 iunie 1984, § 76. Spre exemplu, instanţele create în Marea Britanie pentru a tranşa probleme privind retrocedarea unor bunuri trecute în proprietatea statului sunt „tribunale” în sensul Convenţiei, chiar dacă au între atribuţii un număr foarte limitat de cauze (CEDO, hot. Lithgow din 8 iulie 1986, § 201 ). Nu contează în viziunea Curţii cum se numesc respectivele organe – tribunal, comitet, comisie etc.
65 Chiar dacă Curtea nu afirmat niciodată expres, din jurisprudenţa acesteia se poate deduce, pe cale de interpretare, aplicabilitatea art. 6 instanţelor de arbitraj privat (H. Mock, op. cit., p. 387).
66 J. Velu; R. Ergec, La Convention européenne des droits de l’homme, p. 453.
67 Numită, în cele ce urmează, Comisia.
68 Comisia, raportul Zand din 12 octombrie 1978, în „Décisions et Raports de la Commision européenne des droits de l’homme” nr. 15, p. 70.
69 CEDO, hot. Delcourt din 17 ianuarie 1970, § 25; hot. Sutter din 22 ianuarie 1984, § 28. Deşi Curtea nu a renunţat niciodată expres la această afirmaţie, reluată de nenumărate ori în hotărâri sau decizii ulterioare, există indicii care ne fac să avem rezerve faţă de valabilitatea afirmaţiei la această oră. Astfel, de mai multe ori în jurisprudenţa recentă, Curtea a acceptat să judece pe tărâmul accesului liber la justiţie, limitările aduse dreptului la apel sau recurs (a se vedea cu titlu de exemplu, hot. Khalfaoui din 14 decembrie 1999). Este adevărat că instanţa europeană afirmă adeseori că, afirmaţia citată trebuie completată cu faptul că dacă statele aleg totuşi să instituie căi de atac şi în civil, procedura trebuie să îndeplinească toate garanţiile procesului echitabil. Totuşi, în condiţiile în care toate statele europene au, în general, proceduri de apel sau recurs în mai toate domeniile şi trebuie să respecte dreptul de acces la acestea, se poate spune că, implicit, există un drept de a ataca şi o decizie civilă.
70 CEDO, hot. Delcourt din 17 ianuarie 1970, § 25.
71 Ajunge să precizez că paleta locului pe care îl ocupă instanţele constituţionale este extrem de largă, variind între un control doar anterior de promulgării textelor legislative – Consiliul Constituţional din Franţa – până la verificarea constituţionalităţii oricărui text juridic, inclusiv hotărâri judecătoreşti – Tribunalul Constituţional Federal din Germania, care devine, de multe ori, ultima instanţă de recurs.
72 În acest context, nu trebuie să uităm că instanţa europeană este rodul unei instituţii politice – Consiliul Europei – şi, în consecinţă, are o tendinţă permanentă de a evita soluţii tranşante şi clare în domenii sensibile din punct de vedere moral şi social sau în materii foarte strânse de suveranitatea statelor. Spre exemplu, ambiguitatea jurisprudenţei se regăseşte, între altele, în chestiunea avortului, a eutanasiei sau a drepturilor religioase. Tot astfel, trebuie reamintite ezitării Curţii în problema respectării dreptului de proprietate – prima decizie de condamnare a unui stat apare abia 1982, iar multe soluţii actuale par uşor bizare – sau al responsabilităţii pentru actele unei organizaţii internaţionale ori cu privire la litigiile fiscale. Cred că aceasta este una dintre explicaţiile pentru care, aşa cum vom vedea mai jos, Curtea evită să se pronunţe cu privire la procedurile în faţa instanţelor constituţionale, cât timp în cea mai mare parte a statelor membre, procedura în faţa acestor instanţe răspunde cu greu unei analize privind respectarea unora dintre garanţiile din art. 6, în special cu privire la independenţa judecătorilor faţă de executiv.
73 Comisia, dec. din 31 mai 1874, plângerea nr. 5767/72, în „Recueil des décisions et rapports de la Commission européenne des droits de l’homme” nr. 46, p. 118; dec. din 16 iulie 1976, plângerea nr. 5573/72 şi 5670/72, în „Décisions et Raports de la Commision européenne des droits de l’homme” nr. 7, p. 8.
74 Comisia, dec. din 13 decembrie 1979, plângerea nr. 8410/78, în „Décisions et Raports de la Commision européenne des droits de l’homme” nr. 18, p. 216. Decizia a fost reluată, de nenumărate ori. A se vedea, cu titlu de exemplu: Comisia, raportul din 14 mai 1980, plângerea nr. 7759/77, § 94; dec. din 7 iulie 1980, plângerea nr. 8595/79, în „Digest on the Strasbourg Case-Law relating to the European Convetion on Human Rights” nr. II, p. 92.
75 Menţionăm şi că, chiar dacă nu au afirmat-o niciodată expres, organele jurisdicţionale de la Strasbourg tind să adopte o clasificare a ramurilor de drept după model francez, în care dreptul penal aparţine dreptului privat şi nu celui public.
76 CEDO, hot. Bucholz din 6 mai 1981, § 48; hot. Sramek din 23 octombrie 1984, § 35.
77 CEDO, hot. Deumeland din 29 mai 1986, § 77. A se vedea, în acelaşi sens, CEDO, hot. Bock din 29 martie 1989, §37.
78 CEDO, hot. Gast şi Popp din 25 februarie 2000, § 34.
79 CEDO, dec. Milan I Tornes din 17 noiembrie 1998. A se vedea, în acelaşi sens, CEDO, hot. W. R. c. Austria din 21 decembrie 1999, § 52.
80 Menţionez că mă refer aici doar la acele organe care sunt chemate să analizeze diverse litigii, şi nu la acelea care emit decizii administrative sau de altă natură, creând astfel un litigiu virtual, cum ar fi, spre exemplu, emiterea sau refuzul emiterii unei autorizaţii. Preexistenţa litigiul este o condiţie de aplicare a art. 6 (Comisia, raportul Kaplan din 17 iulie 1980, în „Décisions et Raports de la Commision européenne des droits de l’homme” nr. 21, p. 5; dec. din 5 mai 1981, plângerea nr. 8847/80, în „Décisions et Raports de la Commision européenne des droits de l’homme” nr. 24, p. 166). Tot astfel, nu intră în discuţie acele organe care, departe de a tranşa litigiul, sunt chemate să emită un aviz consultativ cu privire la un litigiu (CEDO, hot. Benthem din 23 octombrie 1985, §39). De asemenea, nu mă refer la acele organe care analizează chestiuni incidentale-cum ar fi o expertiză balistică sau topografică – sau cele care iau anumite decizii din oficiu – cum ar fi declararea stării de faliment de către un judecător sindic în acele sisteme în care nu e necesară cererea creditorilor. A se vedea Comisia, dec. din 9 mai 1978, plângerea nr. 8000/77, în „Décisions et Raports de la Commision européenne des droits de l’homme” nr. 13, p. 81 şi, respectiv, dec. din 19 martie 1981, plângerea nr. 8988/80, în „Décisions et Raports de la Commision européenne des droits de l’homme” nr. 24, p. 198, precum şi R. Ergec, L’acces a un tribunal lors du classement de terres agricoles en site protégé, în „Revue trimestrielle des droits de l’homme” 1993, p. 534-535; O. De Schutter; S. van Drooghenbroeck, Droit international des droit de l’homme devant le juge national, p. 354.
81 CEDO, dec. Nardella din 28 septembrie 1999.
82 Comisia, dec. din 23 martie 1972, plângerea nr. 5459/72, în „Recueil des décisions et rapports de la Commission européenne des droits de l’homme” nr. 40, p. 75. Dacă s-ar fi decis altfel, s-ar fi ridicat probleme importante cel puţin cu privire la durata rezonabilă a procedurii – sunt cauze complexe care ajung să fie soluţionate de către Curte şi în perioade care depăşesc 7 ani – cu privire la publicitate, contradictorialitate sau independenţa judecătorilor, în condiţiile în care judecătorul numit de către statul pârât face parte obligatoriu din completul de judecată. Situaţia nu este totuşi nemaiîntâlnită, întrucât nu am întâlnit niciodată vreo instanţă constituţională care să verifice respectarea garanţiilor procedurale prevăzute în legea supremă pentru propria-i procedură.
83 CEDO, hot. Petra din 23 septembrie 1998, § 44; hot. Cotlet din 3 iunie 2003, § 41 ; hot. Cakici din 8 iulie 1999,§112.
84 C. C., dec. 482 din 9 noiembrie 2004, în P. R. nr. 1/2005, p. 27; dec. nr. 53 din 20februarie 2001, în P. R. nr. 1/2001, p. 58.
85 Plenul C. C., dec. nr. I din 8 februarie 1994, în Curtea Constituţională. Decizii de constatare a neconstituţionalităţii 1992-1998, p. 520-521.
86 C.C.,dec. nr. 121/2005, în „Curierul Judiciar” nr. 4/2005, p. 47.
87 C.C.,dec. nr. 60 din 14 octombrie 1993, definitivă prin nerecurare, în M. Of. nr. 12/1994.
88 C. C., dec. nr. 251/2005, în „Curierul Judiciar” nr. 7 – 8/1995, p. 50.
89 T. Drăganu, Accesul liber la justiţie, p. 62.
90 C. C., dec. nr. 316 din 19 noiembrie 2002, în M. Of. nr. 901 /2002; dec. nr. 293 din 8 iulie 2003, în M. Of. nr. 562/2003; dec. nr. 295 din 8 iulie 2003, în M. Of. nr. 571/2003.
91 Plenul C. C., dec. nr. II din 15februarie 1995, în M. Of. nr. 47/1995.
92 Se poate observa astfel că noţiunea de „tribunal” sau de „instanţă” include în dreptul român numai organele care privesc în mod clasic o astfel de denumire, spre deosebire de sistemul Curţii europene, care a preferat o definiţie mai largă a noţiunii pentru a include în ea toate acele organele care rezolvă un litigiu şi beneficiază de anumite garanţii de independenţă şi imparţialitate. De aici nu se poate trage concluzia că sistemul român ar fi mai limitativ în conţinut, pentru că de cele mai multe ori singurele organe care pot îndeplini condiţiile de independenţă şi imparţialitate sunt tocmai acesta instanţe, în sensul clasic al noţiunii. A se vedea şi C. C., dec. nr. 41 din 7 iulie 1993, în M. Of. nr. 218/1993.
93 C. C.,dec. nr. 35 din 1 iulie 1993, definitivă prin nerecurare, în M. Of. nr. 218/1993. Se observă în ceea ce priveşte ultima parte din fraza instanţei că aceasta nu a sesizat faptul că procedura din faţa unui organ administrativ jurisdicţional nu pune probleme atât sub aspectul dreptului la apărare-care poate fi respectat-cât mai ales sub aspectul independenţei judecătorului faţă de executiv şi faţă de părţi, a imparţialităţii acestuia ori a contradictorialităţii şi publicităţii procedurii. Nici una dintre aceste garanţii fundamentale nu pot fi respectate în cadrul unei proceduri administrative nepublice şi în care judecătorul se confundă cu una dintre părţi.
94 Curtea Constituţională, dec. nr. 64 din 2 iunie 1994, în M. Of. nr. 177/1994. Această decizie mai poate fi comentată şi prin prisma afirmaţiei care se face în cuprinsul său, potrivit căreia dreptul la apărare (art. 24 din Constituţie) este un element al accesului liber la justiţie, fiind modalitatea prin care se realizează efectivitatea dreptului persoanei de a se adresa justiţiei. Observ din nou o separare faţă de lexicul Convenţiei, după care accesul la justiţie poate fi uşor separat de dreptul la apărare. Cred că această din urmă opţiune este mai aproape de adevăr pentru că, în timp ce accesul la justiţie aparţine doar persoanei care se consideră vătămate, dreptul la apărare este garantat oricărei persoane, inclusiv pârâtului din procesul civil care nu are nici un interes să invoce accesul liber la justiţie în favoarea sa.
95 CEDO, hot. Le Compte, Van Leuven şi de Meyeredin 23 iunie 1981, §51.
96 CEDO, hot. Campbell şi Fell din 28 iunie 1984, § 105-107; hot. Golder din 21 februarie 1975, § 35.
97 Elementele esenţiale ale acestei hotărâri pot fi accesate în V. Berger, Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, p. 172.
98 C. C.,dec. nr. 59 din 18 mai 1994, în M. Of. nr. 259/1994; în acelaşi sens, C. C., dec. nr. 66 din 28 iunie 1995, în M. Of. nr. 210/1995; C. C., dec. nr. 90 din 04octombrie 1995, în M. Of. nr. 272/1995; C. C., dec. nr. 3 din 3 februarie 1998, în M. Of. nr. 113/1998.
99 C. C., dec. nr. 34 din 24 iunie 1993, în M. Of. nr. 14/1993.
100 C. C., dec. nr. 45din 2 mai 1995, în M. Of. nr. 90/1995.
101 C. C., dec. nr. 73 din 19 iulie 1995, în M. Of. nr. 177/1995.
102 C. C., dec. nr. 97 din 30 aprilie 1997, în M. Of. nr. 210/1997.
103 CEDO, hot. Hornsby din 19 martie 1997, § 40. De altfel, Curtea a admis de mult timp faptul că executarea unei hotărâri civile intră în noţiunea de proces atunci când se analizează durata rezonabilă a acestuia (CEDO, hot. Di Pede din 26 septembrie 1996, § 16-20). A se vedea şi CEDO, hot. Georgiadis din 28 martie 2000, §45.
104 CEDO, hot. Iatridis din 25 martie 1999, § 66; P. Lambert, Le droit d’acces a un tribunal dans la Convention européenne des droits de l’homme, p. 65.
105 CEDO, hot. Imobiliare Saffi din 28 iulie 1999, § 43.
106 C. C., dec. 202 din 4 iulie 2002, în P. R. nr. 1/2003, p. 24.
107 C. C., dec. nr. 233 din 5 iunie 2003, în P. R. nr. 5/2003, p. 28-29.
108 C. C., dec. nr. 6 din 11 noiembrie 1992, în Curtea Constituţională. Decizii de constatare a neconstituţionalităţii 1992-1998, Ed. Militară, Bucureşti, 1999, p. 65; dec. nr. 50din 21 martie 2000, în M. Of. nr. 277/2000; dec. nr. 259 din 24 iunie 2003, în P. R. nr. 5/2003, p. 27. Soluţia pe care o criticam cu câteva rânduri mai sus este cu atât mai cred de înţeles cu cât, în decizia sa nr. 50 din 21 martie 2000, Curtea Constituţională a afirmat că o prevedere legală prin care s-ar interzice – fie şi numai temporar – executarea unei hotărâri judecătoreşti ar reprezenta o imixtiune a puterii legislative în procesul de realizare a justiţiei, fiind contrară principiului constituţional al separaţiei puterilor în stat. Or, mi se pare evident faptul că o lege care permite statului sau organelor sale să decidă dacă şi când execută o hotărâre judecătorească contra lor, constituie exact o imixtiune de genul căreia face referire instanţa constituţională în hotărârea sa anterioară.
109 C. C., dec. nr. 211 din 10 iulie 2002, în M. Of. nr. 542/2002, soluţie reluată apoi în dec. nr. 51 din 6 februarie 2003, în M. Of. nr. 119/2003.
110 C. C., dec. nr. 288 din 3 iulie 2003, în M. Of. nr. 560/2003. Pe aceiaşi linie, jurisprudenţa constituţională este constantă în a considera că rolul judecătorului sindic în cadrul procedurii falimentului nu echivalează cu lipsa accesului la justiţie, din moment ce încheierile acestuia pot fi atacate cu recurs în faţa unei instanţe independente faţă de părţi (C.C., dec. nr. 358 din 12 decembrie 2002, în M. Of. nr. 187/2003; dec. nr. 283 din 3 iulie 2003, în M. Of. nr. 560/2003).
111 C. C., dec. nr. 135 din 23 aprilie 2002, în P. R. nr. 1/2003, p. 21.
112 T. Drăganu, Consideraţii critice cu privire la caracterul absolut atribuit dreptului la liber acces la justiţie de legea de revizuire a Constituţiei din 21 noiembrie 2003, p. 114.
113 CEDO, hot. Le Compte, Van Leuven şi de Meyere din 23 iunie 1981, §51.
114 F. Sudre; C. Picheral (coord.), La diffusion du modele européen du proces équitable, Ed. La Documentation française, Paris, 2003, p. 201.
115 Ibidem.
116 CEDO, hot. O. c. Marea Britanie din 8 iulie 1987, §63. Pentru un comentariu extrem de interesant al acestei hotărâri, a se vedea M. Elvinger, Le contentieux de l’annulation des actes adminsitrativ individuels face a l’exigence du contrôle de pleine juridiction au sens de la CEDH, în Bulletin des Droits de l’Homme 1996, p. 94.
117 CEDO, hot. Boden din 27 octombrie 1987, § 35.
118 CEDO, hot. Sporrong şi Lonroth din 23 septembrie 1982, § 86. Într-o hotărâre ceva mai recentă, Curtea a apreciat chiar că se poate discuta despre lipsa accesului efectiv la justiţie, atunci când modalităţile şi căile de atac a unei decizii administrative sunt lipsite de claritate şi previzibilitate (CEDO, hot. de Geouffre de la Pradelle din 16 decembrie 1992, § 54).
119 CEDO, hot. Le Compte, Van Leuven şi de Meyer din 23 iunie 1981, § 51. În acelaşi sens, a se vedea Comisia, dec. Ettl şi alţii din 23 aprilie 1987, § 85.
120 CEDO, hot. Zumtobel din 21 septembrie 1993; hot. Brian din 22 noiembrie 1995.
121 M. Elvinger, Le contentieux de l’annulation des actes adminsitrativ individuels face a l’exigence du contrôle de pleine juridiction au sens de la CEDH, p. 90.
122 A se vedea studiul lui M. Elvinger şi cel coordonat de F. Sudre şi C. Picheral, mai sus citate, precum şi F. Moderne, Sanction administratives et justice constitutionnelle, Ed. Economica, Paris, 1993, p. 329. În sens contrar, a se vedea studiul realizat de către Consiliul de Stat francez, Les pouvoirs de l’administration, Ed. La Documentation française, Paris, 1995, p. 76 şi urm. De altfel şi Curtea s-a exprimat la un moment dat oarecum în acest sens, în hotărârea Sporrong şi Lonroth din 23 septembrie 1982, mai sus citată, fără a urma însă o jurisprudenţă mai clară asupra acestui aspect.
123 F. Sudre; C. Picheral (coord.), La diffusion du modele européen du proces équitable, p. 207.
124 M. Elvinger, Le contentieux de l’annulation des actes adminsitrativ individuels face a l’exigence du contrôle de pleine juridiction au sens de la CEDH, p. 108.
125 A se vedea mutatis mutandis, C. Ap. Metz, dec. din 28 octombrie 1992, în M. Fabre; A. Gouron-Mazel, Convention européenne des droits de l’Homme. Aplication par le juge français, p. 74.
126 CEDO, hot. Airey din 9 octombrie 1979, § 25.
127 Tribunal de Grande Instance de Lyon, dec. Youbi Abdelhakim şi Madaco Mouloud c. Préfet du Rhône din 25 martie 1994, în M. Fabre; A. Gouron-Mazel, Convention européenne des droits de l’Homme. Aplication par le juge français, p. 71-72.
128 C. C., dec. nr. 433 din 21 octombrie 2004, în P. R. nr. 1 /2005, p. 31.
129 C.C., dec. nr. 194 din 27 aprilie 2004, în P. R. nr. 4/2004, p. 13.
130 C. C., dec. 196/2005, în „Curierul Judiciar” nr. 6/2005, p. 42.
131 În acelaşi context trebuie semnalată o decizie a fostei Comisiei care, cel puţin la prima vedere, pare contrară hotărârii Golder (Comisia, dec. Broers din 6 aprilie 1992, în „Revue trimestrielle des droits de l’homme” 1993, p. 595). În fapt, reclamantul a dorit să introducă o acţiune în repararea prejudiciului contra fostului său avocat, însă avocatul pe care l-a angajat avea nevoie, conform unei legi belgiene, de o autorizaţie a decanului baroului pentru a redacta şi susţine o acţiune contra unui confrate. Acest aviz nu a fost obţinut, iar, cum avocatul în cauză se expunea unor sancţiuni disciplinare dacă ar fi trecut peste avizul decanului, acţiunea civilă nu a mai fost introdusă. Comisia a considerat că plângerea este în mod vădit nefondată, motivând în esenţă că reclamantul putea alege un avocat dintr-un alt barou. Pentru detalii a se vedea, P. Lambert, L’autorisation d’assigner un confrere avocat, în „Revue trimestrielle des droits de l’homme” 1993, p. 603 şi urm. Consider cel puţin criticabilă decizia Comisiei, dincolo de contradicţia posibilă cu hotărârea Golder a Curţii, măcar pentru faptul că o astfel de motivare neglijează respectarea dreptului persoanei de a alege avocatul pe care şi-l doreşte, aplicabil şi în materie civilă, ca element al dreptului la un proces echitabil.
132 CEDO, hot. din 9 octombrie 1979.
133 CEDO, hot. Airey din 9 octombrie 1979, § 26.
134 Comisia, dec. din 10 iulie 1980, plângerea nr. 8158/78, în „Décisions et Raports de la Commision européenne des droits de l’homme” nr. 21, p. 95.
135 CEDO, dec. Nicholas din 14 martie 2000, §14.
136 J. Robert, Droits de l’homme et libertés fondamentales, Ed. Montchrestien, Paris, 1996, p. 262.
137 L. Pettiti, Les droits de l’homme et l’accés au justice, în „Revue trimestrielle des droits de l’homme” 1990, p. 30.
138 CEDO, hot. Airey din 9 octombrie 1979, § 26.
139 Comisia, dec. A.R.M. c. Marea Britanie din 14 martie 1985, în „Décisions et Raports de la Commision européenne des droits de l’homme” nr. 42, p. 137.
140 Comisia, dec. Duclos din 6 aprilie 1995, cit. de M. Puéchavy, Aide juridictionnelle et moyen sérieux de cassation, în „Revue trimestrielle des droits de l’homme” 2001, p. 1068.
141 CEDO, hot. Gnahoré din 17 iulie 2000, § 41 ; M. Puéchavy, Aide juridictionnelle et moyen sérieux de cassation, p. 1069.
142 Pentru detalii asupra sistemului francez,a se vedea J.-F. Renucci, Droit européen des droits de l’homme, p. 179.
143 CEDO, hot. din afacerea lingvistică belgiană din 23 iulie 1968, § 5.
144 CEDO, hot. Golder din 21 februarie 1975, § 38.
145 CEDO, hot. Ashingdane din 28 mai 1985, § 57. A se vedea şi J .-F. Renucci, Droit européen des droits de l’homme, p. 179 – 185.
146 J.-C. Soyer; M. de Salva, Article6, p. 245.
147 CEDO, hot. Lithgow din 8 iulie 1986, § 194; hot. Ashingdane din 28 mai 1985, § 57; Comisia, dec. din 6 octombrie 1982, plângerea nr. 9707/82, în „Décisions et Raports de la Commision européenne des droits de l’homme” nr. 21, p. 223. A se vedea şi CEDO, dec. De Virgiliis din 20 aprilie 1999, §43.
148 C. C., dec. nr. 126 din 4 iulie 2000, în M. Of. nr. 447/2000, soluţie reluată ulterior în dec. nr. 155 din 19 septembrie 2000, în P. R. nr. 1/2001, p. 21. În acest context, mai trebuie precizat că instanţa de contencios constituţional a respins în mod corect excepţia de neconstituţionalitate a unei norme privind protecţia consumatorilor. Textul legal vizat de excepţie prevedea că o societate comercială care a vândut un produs defect, avea obligaţia de a se înţelege cu consumatorul asupra modalităţii de despăgubire a acestuia, iar în caz de eşec al negocierii, consumatorul lezat putea solicita instanţei de judecată stabilirea modului de despăgubire. Excepţia privea faptul că societatea nu are garantat un drept de acces la justiţie, afirmaţie falsă întrucât, odată instanţa sesizată de către consumator, societatea putea să îşi formuleze orice apărări. Ar fi stupid ca legea să permită societăţii să se adreseze ea instanţei, cât timp ea nu a suferit nici un prejudiciu din faptul că a vândut un lucru defect. De aceea, nu pot decât să fiu de acord cu soluţia Curţii Constituţionale de respingere a excepţiei (C. C., dec. nr. 403 din 28 octombrie 2003, în P. R. nr. 1/2004, p. 25).
149 C. C., dec. nr. 435/2004, în „Curierul Judiciar” nr. 1/2005, p. 47; C. C., dec. nr. 53 din 20 februarie 2001, în P. R. nr. 1/2001, p. 59; C. C., dec. Plen. nr. 1 din 8 februarie 1994, în Curtea Constituţională. Decizii de constatare a neconstituţionalităţii 1992-1998, p. 520-521.
150 T. Drăganu, Consideraţii critice cu privire la caracterul absolut atribuit dreptului la liber acces la justiţie de legea de revizuire a Constituţiei din 21 noiembrie 2003, p. 113.
151 Idem, p. 118.
152 CEDO, hot. Kadlec şi alţii din 25 mai 2004, § 51. În acelaşi sens, a se vedea, hot. Boulougouras din 27 mai 2004, cit. C. L. Popescu, Neconvenţionalitatea şi neconstituţionalitatea sancţiunii nulităţii exprese a recursului în cazul neindicării de recurent a contului bancar al intimatului, introdusă prin Legea nr. 195/2004 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 58/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, în P. R. nr. 3/2004, p. 116-117.
153 C. L. Popescu, Neconvenţionalitatea şi neconstituţionalitatea sancţiunii nulităţii exprese a recursului în cazul neindicării de recurent a contului bancar al intimatului, introdusă prin Legea nr. 195/2004 pentru aprobarea Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 58/2003 privind modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, p. 113.
154 C. C., dec. nr. 176/2005, în „Curierul Judiciar” nr. 5/2005, p. 24.
155 CEDO, hot. Stubbings şi alţii din 22 octombrie 1996, § 51.
156 CEDO, hot. Stubbings şi alţii din 22 octombrie 1996, § 56. În speţă, era vorba despre un litigiu privind abuzuri sexuale comise împotriva unor minori, Curtea considerând că, datorită efectelor în timp ale acestor acte, precum şi datorită dificultăţii morale pentru un copil de a acţiona rapid după abuzurile ale cărei victimă a fost, statele trebuie să impună termene speciale de prescripţie.
157 J. Sace, Sérvices sexuels et prescription civile, în „Revue trimestrielle des droits de l’homme” 1998, p. 781.
158 C. C., dec. nr. 296 din 8 iulie 2003, în M. Of. nr. 577/2003.
159 C. C., dec. nr. 326/2005, în „Curierul Judiciar” nr. 9/2005, p. 34; dec. nr. 110/2005, în „Curierul Judiciar” nr. 4/2005, p. 35
160 C. C., dec. nr. 99/2005, în „Curierul Judiciar” nr. 5/2005, p. 20.
161 J. Robert, Droits de l’homme et libertés fondamentals, p. 264.
162 Comisia, dec. din 10 decembrie 1975, plângerea nr. 6958/75, în „Décisions et Raports de la Commision européenne des droits de l’homme” nr. 3, p. 155. Pentru o decizie uşor diferită, într-o situaţie asemănătoare, a se vedea Comisia, dec. din 28 februarie 1979, plângerea nr. 7973/77, în „Décisions et Raports de la Commision européenne des droits de l’homme” nr. 17, p. 74.
163 Comisia, dec. din 16 martie 1975, plângerea nr. 6202/73, în „Décisions et Raports de la Commision européenne des droits de l’homme” nr. 1, p. 66; dec. din 9 decembrie 1981, „Digest on the Strasbourg Case-Law relating to the European Convetion on Human Rights” nr. II, p. 332.
164 C. C., dec. nr. 229 din 3 iunie 2003, în M. Of. nr. 454/2003, soluţie reluată ulterior prin dec. nr. 313 din 10 iulie 2003, în M. Of. nr. 571/2003; dec. 324/2005, în „Curierul Judiciar” nr. 7-8/2005, p. 37.
165 C. C., dec. nr. 168/2005, în „Curierul Judiciar” nr. 5/2005, p. 25; dec. 268/2005, în „Curierul Judiciar” nr. 7-8/2005, p. 39; dec. nr. 7 din 2 martie 1993, în M. Of. nr. 179/1993; dec. nr. 183 din 16 noiembrie 1999, în M. Of. nr. 64/2000; dec. nr. 103 din 6 iunie 2000, în M. Of. nr. 460/2000; dec. nr. 91 din 27 martie 2001, în M. Of. nr. 335/2001 ; dec. nr. 245 din 17 septembrie 2002, în M. Of. nr. 759/2002; dec. nr. 305 din 10 iulie 2003, în M. Of. nr. 575/2003.
166 C. C., dec. 103 din 6 iunie 2000, în M. Of. nr. 240/2000.
167 CEDO, hot. Lithgow din 8 iulie 1986, § 194; hot. Ashingdane din 28 mai 1985, § 57. A se vedea şi CEDO, dec. De Virgiliis din 20 aprilie 1999, § 43. În acest sens, s-a decis că există o violare a dreptului de acces la justiţie când taxele legale erau exorbitante şi, practic, nu puteau fi plătite de partea interesată (CEDO, hot Airey din 9 octombrie 1979, § 26).
168 Comisia, dec. din 6 februarie 1969, plângerea nr. 3374/67, în „Recueil des décisions et rapports de la Commission européenne des droits de l’homme” nr. 29, p. 29; raportul Golder din 1 iunie 1973, § 93. Nu este însă exclus ca, într-un viitor apropiat, Curtea să renunţe, cel puţin parţial, la admisibilitatea oricărei imunităţi. Un semn în acest sens este declararea ca admisibile a mai multor plângeri ce vizau acest aspect (CEDO, dec. McElhinney; dec. Al-Adsani; dec. Fogarty din 1 martie 2000), chiar dacă ele au fost ulterior respinse pe fond (a se vedea CEDO, hot. Al-Adsani din 21 noiembrie 2001 ), deşi cu numai un an înainte au fost declarate ca în mod evident nefondate o serie de plângeri ce vizau lipsa accesului la justiţie datorită imunităţii de jurisdicţie de care se bucură fostul angajator al reclamanţilor, Agenţia Spaţială Europeană (CEDO, dec. Waite şi Kennedy din 18 februarie 1999; dec. Beer şi Regan din 18 februarie 1999).
169 Pentru o analiză extrem de pertinentă şi exhaustivă a subiectului, a se vedea H. Tigroudja, L’immunité de juridiction des organisation internationales et le droit d’acces a un tribunal, p. 83 şi urm.
170 Cour de Cassation française, Rapport annuel 1995, Ed. La Documentation française, Paris, 1996, p. 418.
171 H. Tigroudja, L’immunité de juridiction des organisation internationales et le droit d’acces a un tribunal, p. 91.
172 C. Ap. Paris, dec. Coco c. Argentina din 4 noiembrie 1993, în M. Fabre; A. Gouron-Mazel, Convention européenne des droits de l’Homme. Aplication par le juge français, p. 73-74.
173 H. Tigroudja, L’immunité de juridiction des organisation internationales et le droit d’acces a un tribunal, p. 102-104.
175 Plenul C. C., dec. nr. 1 din 8 februarie 1994, în Curtea Constituţională. Decizii de constatare a neconstituţionalităţii 1992-1998, p. 520-521. Şi practica instanţelor judecătoreşti ordinare a adoptat acelaşi punct de vedere, stabilind obligativitatea parcurgerii căilor administrative de atac înainte de sesizarea instanţei. A se vedea C. Ap. Cluj, s. civ., dec. nr. 200/1998, în Buletinul Jurisprudenţei, p. 118.
176 Menţionez faptul că îmi păstrez rezervele exprimate, deşi soluţia este în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii europene care s-a exprimat de mai multe ori în acelaşi sens (CEDO, hot. Le Compte, Van Leuven şi de Meyere din 23 iunie 1981, § 51 ; hot. Öztürk din 21 februarie 1984, § 58; hot. Lutz din 25 august 1987, § 57). Aceasta deoarece, dincolo de rezervele pe care le am şi faţă de soluţia Curţii europene, Convenţia vine să garanteze un minim de obligaţii ale statelor. Acestea pot însă, prin legislaţia internă, să ofere o satisfacere mai largă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, ceea ce, în opinia noastră, se realizează prin formularea imperativă a art. 21 § 2 din Constituţie, după care nici o lege nu poate îngrădi respectarea liberului acces la justiţie.
177 T. Drăganu, Accesul liber la justiţie, p. 31 şi urm.; I. Santai, Implicaţii vizând unele prevederi revizuite ale Constituţiei în materia contenciosului administrativ, în „Revista de drept public” nr. 1 /2004, p. 40; V. Prisăcaru, Unele consideraţii privind revizuirea Constituţiei, în P. R. nr. 1/2004, p. 197; C. L. Popescu, Jurisdicţiile administrative potrivit dispoziţiilor constituţionale revizuite, în Dreptul 10/2003, p. 88-89.
178 E suficient să menţionez, ca şi exemplu, faptul că potrivit art. 44 alin. 9 din Constituţie se pot confisca bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii. Or, dacă am utiliza noţiunea de infracţiune astfel cum este utilizată în dreptul penal, s-ar ajunge la situaţia absurdă în care dacă un minor de 13 ani deţine un kilogram de heroină să nu îi poată fi confiscat, întrucât fapta sa nu este infracţiune, acesta fiind prezumat absolut ca fiind lipsit de discernământ. Concluzia e stupidă, astfel încât nu pot decât concluziona că în dreptul constituţional prin infracţiune se înţelege, în realitate, o faptă prevăzută de legea penală, deşi în dreptul penal distincţia dintre cele două noţiuni este foarte abruptă.
179 A se vedea supra, § II.1
180 În acest sens, a se vedea şi I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, Ed. Servo Sat, Arad, 1999, vol. I, p. 344.
181 C. C., dec. nr. 34din 24 iunie 1993, în M. Of. nr. 144/1993; dec. nr. 173din 10 decembrie 1998, în M. Of. nr. 35/1999; dec. nr. 58 din 13 aprilie 1999, în M. Of. nr. 308/1999.
182 C. C., dec. nr. 35 din 1 iulie 1993, în M. Of. nr. 218/1993.
183 Menţionam acolo ca justificări ale admisibilităţii unei astfel de limitări a accesului la justiţie scopul descongestionării instanţelor de eventuale litigii care se pot rezolva printr-o înţelegere a părţilor.
184 În acelaşi sens, a se vedea, I. Deleanu, Revizuirea Constituţiei, în Dreptul nr. 10/2003, p. 14.
185 C. L. Popescu, Jurisdicţiile administrative potrivit dispoziţiilor constituţionale revizuite, în Dreptul 10/ 2003, p. 97-98.
186 CEDO, hot. Golder din 21 februarie 1975, § 40.
187 CEDO, dec. Milan I Tornes din 17 noiembrie 1998. Afacerea s-a finalizat cu o reglementare amiabilă între părţi.
188 CEDO, hot. Miragall Escolano şi alţii din 25 ianuarie 2000, § 62.
189 CEDO, hot. Lithgow din 8 iulie 1986, § 194. Atunci când însă legea cedează dreptul persoanei de sesiza instanţa unui anumit organism, iar acesta nu îşi respectă obligaţia, există o atingere gravă a accesului liber la justiţie. A se vedea, în acest sens, CEDO, hot. Philis din 27 august 1991, § 64. În fapt, o normă legală greacă, creată cu scopul de a proteja inginerii şi consultanţii în raporturile lor cu clienţii, impunea introducerea unei acţiunii pentru obţinerea onorariilor stabilite în contractele de antrepriză de către un anumit organism. Persoana prejudiciată nu avea calitate să introducă o astfel de acţiune, ci doar să intervină ca terţ în cursul procedurii. În speţă, deşi a solicitat acelui organism de mai multe ori introducerea unei acţiunii contra mai multor firme care nu îi plătiseră onorariile pentru munca de consultanţă realizată, reclamantul nu a reuşit să aducă litigiile în faţa unei instanţe, fapt considerat de către Curte ca fiind incompatibil cu exigenţele art. 6. A se vedea şi P. Vandernoot, L’acces au juge, la prééminence du droit et quelques autres considérations, în „Revue trimestrielle des droits de l’homme” 1992, p. 500-504.
190 Instanţă aparţinând celui de-al doilea grad de jurisdicţie în sistemul britanic, echivalent al tribunalului în sistemul român. De remarcat faptul că legea engleză a acordat atribuţia de a da acest aviz instanţei superioare celei care ar fi judecat în primă instanţă cauza, pentru a nu se pune problema unei antepronunţări.
191 CEDO, hot. Ashigdane din 28 mai 1985, §58-59.
192 CEDO, hot. Fayed din 21 septembrie 1994, § 83.
193 CEDO, hot. Winterwerp din 24 octombrie 1979, § 75. În acest context, mă întreb dacă soluţia instanţei constituţionale române, care a refuzat să sancţioneze norma ce permitea unei persoane să pună concluzii în faţa unei instanţe doar personal sau prin intermediul unui avocat, iar nu prin intermediul unui mandatar (C. C., dec. nr. 103/2005, în „Curierul Judiciar” nr. 5/2005, p. 22-23) este corectă sau nu. Probabil că răspunsul este afirmativ, întrucât norma vizează garantarea unei justiţii corecte şi profesioniste, însă poate ar fi fost necesară o discuţie mai amplă asupra acestui subiect, în condiţiile în care sunt acceptate concluziile puse personal. Ar fi fost de preferat o astfel de discuţie, faţă de motivarea instanţei constituţionale, potrivit căreia regulile de procedură se stabilesc în mod suveran de către legiuitor, afirmaţie falsă în raport de cele menţionate mai sus.