Consiliul UNBR din 16 februarie 2018 a decis ca evenimentele organizate de UNBR și INPPA în 2018 să se desfășoare sub deviza „PROFESIA DE AVOCAT DIN ROMÂNIA LA 100 DE ANI DE LA MAREA UNIRE: 1918 - 2018"

Publicăm Codul Deontologic al Avocatului Român adoptat prin Hotărârea Consiliului UNBR nr. 268/17 iunie 2017 cu mențiunea că acesta intră în vigoare odată cu prima zi a Anului Centenarului - 2018.

Publicăm recursul în interesul legii, promovat de procurorul general la data de 5.05.2015, în vederea interpretării şi aplicării unitare a dispoziţiilor art.348 din Codul penal (corespondent al art.281 din Codul penal anterior), în ipoteza exercitării activităţilor specifice profesiei de avocat de către persoane care nu fac parte din formele de organizare profesională recunoscute de Legea nr.51/1995, republicată

Publicăm recursul în interesul legii, promovat de procurorul general la data de 5.05.2015, în vederea interpretării şi aplicării unitare a dispoziţiilor art.348 din Codul penal (corespondent al art.281 din Codul penal anterior), în ipoteza exercitării activităţilor specifice profesiei de avocat de către persoane care nu fac parte din formele de organizare profesională recunoscute de Legea nr.51/1995, republicată

10 mai 2015

PARCHETUL GENERAL de pe lângă Inalta Curte de Casaţie şi Justiţie

 

Nr.2969/C/2014/244/III-5/2015

 

C ă t r e

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

 

În  temeiul  art.471 din  Codul  de  procedură  penală,  vă  sesizăm  cu

 

RECURS ÎN INTERESUL LEGII

 

 

în vederea interpretării şi aplicării unitare a dispoziţiilor art.348 din Codul penal (corespondent al art.281 din Codul penal anterior), în ipoteza exercitării activităţilor specifice profesiei de avocat de către persoane care nu fac parte din formele de organizare profesională recunoscute de Legea nr.51/1995, republicată.

 

                        Examenul jurisprudenţei existente în materie evidenţiază două orientări, relevând caracterul neunitar al acesteia.              

 

I. Într-o orientare, instanţele au considerat că persoanele care nu fac parte din formele de organizare profesională consacrate prin Legea nr.51/1995, republicată, şi îşi desfăşoară activitatea în cadrul unor structuri constituite în temeiul unor hotărâri judecătoreşti, săvârşesc infracţiunea prevăzută de art.348 din Codul penal/ art.281 din Codul penal anterior (anexele nr.1-18)[1].

                        În acest sens, s-a arătat că faptele acestor persoane, săvârşite în exercitarea profesiei de avocat, constituie infracţiunea de exercitare fără drept a unei profesii sau activități, fiind îndeplinite condițiile laturii obiective a acesteia, iar pe plan subiectiv sunt comise cu forma de vinovăţie impusă de lege.

Astfel, s-a argumentat că prin Legea nr.255/2004  care a modificat Legea nr.51/1995 privind organizarea și exercitarea profesiei de avocat, structurile de tipul celor în care activau aceste persoane au fost obligate să îşi înceteze de drept activitatea (art.113 alin.1)[2], iar actele de constituire şi de înregistrare ale acestora erau considerate nule de drept ( art.1 alin.3).

                        Prin urmare, după această modificare legislativă persoanele care activează în alte structuri decât cele consfinţite de Legea nr.51/1995 și desfășoară activități specifice profesiei de avocat, exercită fără drept această profesie, având reprezentarea urmărilor acestor fapte și acceptând posibilitatea producerii acestor urmări.

 

                        II. Într-o altă abordare, instanţele au considerat că persoanele mai sus menţionate nu pot fi trase la răspundere penală pentru comiterea infracţiunii de exercitare fără drept a unei profesii sau activități, motivat de lipsa formei de vinovăţie prevăzute de lege, respectiv a intenției (anexele nr.19-51)[3].

                        Această concluzie a fost fundamentată pe faptul că „barourile” din care fac parte aceste persoane au fost constituite prin intermediul unor asociații a căror personalitate juridică a fost recunoscută prin hotărâri judecătorești și care aveau printre obiectele de activitate și „înființarea de barouri”.

            În raport de această împrejurare s-a conchis că făptuitorii au avut reprezentarea că își desfășoară activitatea într-un cadru legal, neavând intenția săvârșirii unei infracțiuni.

                        În cadrul aceleiași orientări, în cuprinsul unora dintre hotărâri, această motivare s-a regăsit ca justificare a constatării neîndeplinirii uneia dintre condițiile esențiale a laturii obiective a infracțiunii, respectiv aceea a exercitării profesiei fără drept.

                        Un argument suplimentar identificat în cuprinsul unora dintre hotărârile ce reflectă această orientare a vizat nerespectarea exigenţelor de previzibilitate şi accesibilitate a legislației care reglementează profesia de avocat, fiind astfel încălcat art.7 paragraf 1 al Convenţiei Europeane a Drepturilor Omului. Ceea ce se invocă în concret este caracterul neunitar al jurisprudenței existente în materia constatării caracterului infracțional al faptelor de acest gen. Acest aspect a fost considerat favorabil persoanelor cercetate penal sau trimise în judecată pentru comiterea acestei infracţiuni și a condus la stabilirea nevinovăţiei acestora.

 

                        Apreciez că soluţia legală în această materie este cea ilustrată de prima orientare jurisprudențială. Astfel, în cazul desfăşurării activităţilor specifice profesiei de avocat de către persoanele care nu au dobândit această calitate prin modalităţile prevăzute de Legea nr.51/1995, republicată, şi nu sunt membre ale unui barou constituit în temeiul acestei legi, ne aflăm în prezența infracţiunii de exercitare fără drept a unei profesii sau activităţi.

 

                        Această infracţiune este reglementată în cuprinsul art.348 din Codul penal şi constă în exercitarea, fără drept, a unei profesii sau activităţi pentru care legea cere autorizaţie ori exercitarea acestora în alte condiţii decât cele legale, dacă legea specială prevede că săvârşirea unor astfel de fapte se sancţionează potrivit legii penale.

                        Textul de lege are corespondent în legislaţia penală anterioară în cuprinsul art.281 din Codul penal şi nu a suferit modificări de natură a influenţa problema de drept ce constituie obiectul recursului în interesul legii. Pentru aceste motive hotărârile judecătoreşti care reflectă orientările jurisprudenţiale în materie, pronunţate anterior intrării în vigoare a noilor coduri, pot fi considerate relevante şi în prezent.

                        Revenind la dispoziţia legală menționată, se observă că aceasta îmbracă forma unei norme juridice incomplete întrucât cuprinde o incriminare cadru cu un conținut formulat generic, urmând a se completa cu prevederile altui act normativ, respectiv, în cazul examinat, cu art.26 din Legea nr.51/1995, republicată, ori art.113 din aceeaşi lege.

Potrivit art.26 alin.1 din Legea nr.51/1995, republicată[4], exercitarea oricărei activităţi de asistenţă juridică specifică profesiei de avocat şi prevăzută la art.3 de către o persoană fizică sau juridică ce nu are calitatea de avocat înscris într-un barou şi pe tabloul avocaţilor acelui barou, constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit legii penale.

                        În concret, aspectele contestate de instanţe referitor la elementele infracţiunii au vizat, pe de o parte, latura obiectivă a acesteia, reţinându-se că nu este îndeplinită condiţia săvârşirii faptei „fără drept”, iar, pe de altă parte, latura subiectivă a acesteia, arătându-se că autorii infracţiunilor au comis actele de executare considerând că funcţionează într-un cadru legal şi nu au urmărit sau acceptat producerea urmărilor specifice acestor fapte.

Un alt element tratat neunitar a avut în vedere respectarea rigorilor de accesibilitate și previzibilitate a legii, astfel cum sunt acestea interpretate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

            Raportat la trăsăturile infracţiunii şi elementele constitutive ale acesteia, consider că fapta persoanelor care exercită activități specifice profesiei de avocat, fără a face parte din barourile constituite în baza Legii nr.51/1995, republicată, respectiv fără a fi înscrise în tabloul avocaţilor întocmit în conformitate cu dispoziţiile acestei legi, constituie infracţiunea prevăzută de art.348 din Codul penal.

                        Sub aspectul laturii obiective pentru existența acestei infracţiuni este necesară îndeplinirea următoarelor condiții :

                        – să se exercite fără drept o profesie sau activitate pentru care legea cere o autorizaţie sau acestea să se exercite în alte condiţii decât cele legale.

            – legea specială trebuie să prevadă expres că exercitarea fără drept a acelei profesii se sancţionează potrivit legii penale.

            Întrucât îndeplinirea celei de-a doua condiții rezultă din cuprinsul dispoziției legale mai sus menționate, consider necesară examinarea primei cerințe legale.          

                        Referitor la acest aspect, opiniile exprimate în doctrină sunt în sensul că „exercitarea” pentru a se încadra în tipicitatea faptei trebuie să se realizeze în mod repetat. De regulă, un singur act care reprezintă o activitate specifică unei anumite profesii nu respectă această condiţie şi nu va constitui infracţiune[5].

                        Totuşi, dacă legea specială prevede că efectuarea chiar a unui singur act specific profesiei sau activităţii respective constituie infracţiune, este suficient să se săvârşească un singur asemenea act[6].

De asemenea, s-a arătat că pentru a fi în prezenţa unei „exercitări” este necesar ca actul faptic realizat de autor să indice o astfel de realitate concretă, fie datorită semnificaţiei concrete a acestuia (ţinerea unei pledoarii într-o cauză), fie prin numărul mare de acte de importanţă mai redusă ce pot fi calificate ca fiind o exercitare a unei profesii (de exemplu, se acordă consultaţii juridice unui număr însemnat de persoane, se solicită plata unui onorariu pentru actul de consultanţă etc.). Aceasta înseamnă că, teoretic, chiar legea specială poate să prevadă expres că, pentru angajarea răspunderii penale, este suficient să se comită şi un singur act, care, prin semnificaţia lui, poate fi apreciat ca o exercitare a unei profesii[7].

            Un alt aspect semnificativ privind latura obiectivă a infracțiunii îl reprezintă sintagma „fără drept”, aceasta configurând acţiunile specifice elementului material al infracțiunii.

            Analiza acestei sintagme este justificată de faptul că unele dintre hotărârile judecătoreşti atașate constată neîndeplinirea acestei condiţii (anexele nr.23, 25, 27, 42, 51).

                        În doctrină s-a arătat că exercitarea „fără drept” presupune exercitarea în afara cadrului legal, atât din punct de vedere formal (al condiţiilor ce se cer a fi îndeplinite pentru dobândirea dreptului de a exercita profesia), cât şi din punctul de vedere al finalităţii textului care protejează exercitarea legală, cu rigorile legale necesare, a anumitor profesii.

                        Evidenţierea unor fisuri în legislaţia sau în practica judiciară, care să sugereze că exercitarea se face cu drept, nu schimbă tipicitatea faptei[8].

            În concret, în cazul analizat, în raport de caracterul incomplet al art.348 din Codul penal, pentru verificarea laturii obiective a infracţiunii, textul de lege trebuie completat inclusiv cu dispoziţiile din legea specială care stabilesc condiţiile de exercitare a profesiei de avocat (respectiv art.1 și art.12-26 care reglementează dobândirea calității de avocat).

            Pentru a se putea concluziona în privința acestei condiții, este necesară examinarea modului în care au fost înființate structurile din care fac parte persoanele care desfășoară activități specifice profesiei de avocat şi dacă acestea respectă dispoziţiile legale mai sus menţionate.

            Pe de o parte, se va analiza modalitatea în care au luat naștere barourile tradiționale, iar, pe de altă parte, se va  evalua legalitatea înființării celorlalte entități a căror funcționare este disputată juridic.

            Prin Legea nr.3/1948 au fost desființate barourile și uniunea barourilor (art.1) și s-au înființat, în locul acestora, colegiul și uniunea colegiilor care aveau aceleași drepturi și obligații ca și entitățile desființate (art.2).

            Din articolele enunțate și din economia legii rezultă că este vorba de o înlocuire, de o modificare formală, fondul structurilor rămânând același.

            În această formă a colegiilor, avocatura a funcționat până la apariția Decretului-lege nr.90/1990 prin care s-a revenit la denumirea de barouri (art.3).

            Acest din urmă act normativ nu folosește termenii de desființare/înființare (spre deosebire de Legea nr.3/1948), însă, această chestiune nu este un argument pentru a considera că barourile au fost desființate și nu au mai fost înființate niciodată.

            O asemenea concluzie este nejuridică și formulată cu ignorarea reglementării privind înființarea persoanei juridice (Decretul nr.31/1954).

            În cuprinsul art.28 al Decretului nr.31/1954 se stabilesc modurile de înființare a persoanelor juridice :

            -prin act de dispoziție al organului de stat competent

            -prin act de înființare recunoscut

            -prin act de înființare autorizat

            -prin alt mod reglementat de lege.

            Aceste moduri de înființare nu se confundă, or concluzia că barourile ar fi fost desfiinţate, fără a fi reînfiinţate, are ca temei tocmai o confuzie a acestora.

            Numai astfel poate fi explicată, dar nu și validată, afirmația că barourile tradiționale nu au o lege de înființare ori o hotărâre judecătorească de înființare ori un act constitutiv.

            Avocatura ca activitate care concură la realizarea serviciului public al justiției și structurile în care se realizează, nu pot fi înființate decât prin lege sau, în formularea art.28 din Decretul nr.31/1954, prin actul de dispoziție al organului de stat competent. Aceasta înseamnă emiterea de către Parlament a unei legi privind avocatura.

            Indiferent dacă această lege folosește sau nu termenul de înființare, ea reprezintă un act de înființare, conform art.28 lit. a din Decretul nr.31/1954.

            Deci Legea nr.51/1995 este un act valabil emis de înființare a actualelor structuri în care funcționează avocatura și se exercită profesia de avocat.

            În ceea ce privește celelalte stucturi constituite în vederea practicării acestei profesii, acestea au fost înființate prin intermediul mai multor hotărâri judecătorești.

             Astfel, prin încheierea nr.31/A din 5 august 2002 a Judecătoriei Deva, pronunțată în  dosarul nr.31/A/2002, s-a recunoscut personalitatea juridică a Asociaţiei de Binefacere „Bonis Potra” şi s-a dispus înscrierea acesteia în registrul special al asociaţiilor şi fundaţiilor de la grefa instanţei.

                        Printre alte obiective de activitate, asociaţia a trecut în statut şi „înfiinţarea de barouri cu respectarea prevederilor Constituţiei României, a prevederilor pactelor şi convenţiilor internaţionale privitoare la drepturile omului”.

                        În temeiul acestei hotărâri judecătoreşti a fost constituit „consiliul director” al „Baroului Constituţional Român”, iar Bota Pompiliu s-a intitulat „decan”, pentru ca, la 17 ianuarie 2003, să se întocmească „Tabloul anual al avocaţilor Baroului Constituţional”, în care erau înscrise 35 de persoane, 20 dintre acestea având conferit dreptul de a pune concluzii la tribunale şi curţi de apel.

                        Ulterior, împotriva încheierii nr.31/A/2002 a Judecătoriei Deva s-a declarat recurs în anulare de către Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

           Prin decizia nr.6618 din 26 noiembrie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia civilă şi de proprietate intelectuală a admis recursul în anulare, a casat încheierea atacată şi, pe fond, a respins cererea de înregistrare a persoanei juridice.                

                        Asociaţia „Bonis Potra”, înfiinţată prin sentinţa nr.31/A din 5 august 2002 a Judecătoriei Deva, a fost dizolvată prin încheierea din 8 noiembrie 2003 a Judecătoriei Alba Iulia, pronunţată în dosarul nr.5506/2003.

                        Anterior acestui moment, prin sentinţa civilă nr.4760 din 23 august 2002a Judecătoriei Alba Iulia, pronunţată în dosarul nr.6651/2002, a fost înfiinţată Asociaţia „Figaro Potra” având ca scop ”înfiinţarea de barouri cu respectarea prevederilor Constituţiei României şi a prevederilor pactelor şi tratatelor internaţionale privitoare la drepturile omului, ratificate de Statul Român”.

                        Similar hotărârii menţionate anterior şi împotriva acestei sentinţe civile, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a declarat recurs în anulare.

            Prin decizia nr.6619 din 26 noiembrie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia civilă şi de proprietate intelectuală a admis recursul în anulare, cererea de înregistrare a Asociaţiei Figaro Potra fiind respinsă, întrucât aceasta avea ca obiect de activitate înfiinţarea de barouri şi notariate.

                        Asociaţia a fost dizolvată prin sentința civilă nr.5 din 6 octombrie 2002 a Judecătoriei Alba Iulia, pronunţată în dosarul nr.5506/2003.

                        Filiala Băleşti – Gorj a Asociaţiei „Figaro Potra” Alba Iulia a fost înfiinţată prin sentinţa civilă din 30 iulie 2003 a Judecătoriei Târgu Jiu, pronunţată în dosarul nr.79/PJ/2003, aceasta având scopuri şi obiective identice cu cele ale Asociaţiei „Bonis Potra”, inclusiv cel privind înfiinţarea de barouri.

                        Acest obiectiv a fost radiat prin încheierea din 10 ianuarie 2005 a Judecătoriei Târgu Jiu, pronunţată în dosarul nr.1/PJ/2005, iar prin încheierea nr.62 din 14 iunie 2002, pronunţată de aceeaşi instanţă în dosarul nr.9991/318/2012, s-a dispus admiterea cererii formulată de petenta Consulting Company IPURL, lichidator judiciar al Filialei Băleşti Gorj a Asociaţiei „Figaro Potra” şi s-a dispus radierea Filialei Băleşti Gorj a acestei asociații din Registrul Asociaţiilor şi Fundaţiilor aflat la Judecătoria Târgu Jiu.

           În consecinţă, actele de înfiinţare ale asociaţiilor în cadrul cărora s-au constituit ulterior barourile Bota, au fost desfiinţate.

                        Legalitatea funcţionării acestor structuri a fost cenzurată expres prin Legea nr.255 din 16 iunie 2004 privind modificarea şi completarea Legii nr.51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat.

                       Astfel, potrivit art.1 alin.2 și 3 din Legea nr.51/1995 profesia de avocat se exercită numai de avocaţii înscrişi în tabloul baroului din care fac parte, barou component al Uniunii Naţionale a Barourilor din România. Constituirea şi funcţionarea de barouri în afara Uniunii Naţionale a Barourilor din România sunt interzise. Actele de constituire şi de înregistrare ale acestora sunt nule de drept.

                        Art.82 alin.1 și 2 din aceeași lege (devenit art.113 după republicarea legii) statuează că la data intrării în vigoare a legii persoanele fizice sau juridice care au fost autorizate în baza altor acte normative ori au fost încuviinţate prin hotărâri judecătoreşti să desfăşoare activităţi de consultanţă, reprezentare sau asistenţă juridică, în orice domenii, îşi încetează de drept activitatea. Continuarea unor asemenea activităţi constituie infracţiune şi se pedepseşte potrivit legii penale. De asemenea, de la aceeași dată încetează de drept efectele oricărui act normativ, administrativ sau jurisdicţional prin care au fost recunoscute ori încuviinţate activităţi de consultanţă, reprezentare şi asistenţă juridică contrare dispoziţiilor prezentei legi.

                        În consecinţă, dacă anterior intrării în vigoare a Legii nr.255/2004,  activităţile specifice profesiei de avocat exercitate de persoanele care nu făceau parte din formele de organizare profesională recunoscute de Legea nr.51/1995, puteau fi justificate prin invocarea hotărârilor judecătorești anterior menționate, ulterior modificărilor aduse prin această lege toate argumentele de ordin jurisprudențial care confirmau legalitatea înființării acestor structuri nu mai erau valabile.

             Un alt argument în sensul celor expuse izvorăşte din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

                        Astfel, în cauza Bota contra României, prin hotărârea pronunțată la data de 12 octombrie 2004, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că nu au fost încălcate drepturile şi libertăţile petiţionarului, garantate de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului și Protocoalele adiționale.

                        În acest sens, Curtea a arătat că „potrivit jurisprudenţei sale constante, ordinele profesiilor liberale sunt instituţii de drept public, reglementate de lege, şi urmăresc scopuri de interes general. De aceea ele nu sunt supuse art.11 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului”.

                        Curtea a relevat că Uniunea Naţională a Barourilor din România a fost instituită prin Legea nr.51/1995 şi urmăreşte un scop de interes general, respectiv promovarea unei asistenţe juridice adecvate şi, implicit, promovarea justiţiei însăşi (…).

                        Curtea a conchis că membrii asociaţiei „Bonis Potra” pot exercita profesia de avocat, cu condiţia îndeplinirii exigenţelor prevăzute de Legea nr.51/1995.

                        De asemenea, jurisprudenţa Curţii Constituţionale este constantă în sensul constatării constituţionalităţii dispoziţiilor Legii nr.51/1995.

                        Prin deciziile pronunţate în materie au fost respinse excepţiile de neconstituţionalitate invocate referitor la art.48 şi art.57 din Legea nr.51/1995[9].                În considerentele acestora, Curtea a arătat că organizarea avocaţilor în barouri şi a barourilor în Uniunea Naţională a Barourilor din România nu contravine niciuneia dintre dispoziţiile constituţionale. Organizarea exercitării prin lege a profesiei de avocat, ca de altfel a oricărei alte activităţi ce prezintă interes pentru societate, este firească şi necesară, în vederea stabilirii competenţei, a mijloacelor şi a modului în care se poate exercita această profesie, precum şi a limitelor dincolo de care s-ar încălca drepturile altor persoane sau categorii profesionale.

                        Libertatea alegerii profesiei, a meseriei şi a locului de muncă nu este incompatibilă cu stabilirea condiţiilor în care poate fi exercitată o profesie, pentru ca aceasta să corespundă naturii şi finalităţii sale. Astfel, reglementarea prin lege a obligativităţii examenului de admitere şi a examenului de definitivare în profesia de avocat şi stabilirea unei anumite experienţe profesionale pentru a putea pune concluzii la instanţele superioare, constituie garanţiile exercitării corespunzătoare a acestei activităţi de interes public.

                        De asemenea, prin decizia nr.260 din 12 mai 2005[10], Curtea a statuat că avocatura este un serviciu public care este organizat şi funcţionează pe baza unei legi speciale, iar profesia de avocat poate fi exercitată de un corp profesional selectat şi funcţionând după reguli stabilite de lege. Această opţiune a legiuitorului nu poate fi considerată ca neconstituţională, având în vedere că scopul ei este asigurarea unei asistenţe juridice calificate, iar normele în baza cărora funcţionează nu contravin principiilor constituţionale, cei care doresc să practice această profesie fiind datori să respecte legea şi să accepte regulile impuse de aceasta[11].

                        O argumentaţie similară se regăsește şi în cuprinsul deciziei nr.XXVII din 16 aprilie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite[12], prin care s-a stabilit că asistenţa juridică acordată în procesul penal unui inculpat/învinuit de o persoană care nu a dobândit calitatea de avocat în condiţiile Legii nr.51/1995, modificată şi completată prin Legea nr.255/2004, echivalează cu lipsa de apărare a acestuia.

                        Instanţa supremă a reţinut că în art.1 alin.2 din Legea nr.51/1995, modificată şi completată prin Legea nr.255/2004, s-a prevăzut că „profesia de avocat se exercită numai de avocaţii înscrişi în tabloul baroului din care fac parte, barou component al Uniunii Naţionale a Barourilor din România, iar prin alin.3 al aceluiaşi articol s-au interzis expres constituirea şi funcţionarea de barouri în afara Uniunii Naţionale a Barourilor din România, sub sancţiunea nulităţii de drept a acestor acte”.

                        Câtă vreme dispoziţiile din actul normativ arătat, având caracter de lege specială cu privire la modul de exercitare a profesiei de avocat, conţin anumite cerinţe imperative, este de la sine înţeles că nu este posibilă îndeplinirea unei asemenea profesii în afara cadrului instituţionalizat de acea lege.           

                        În atare condiţii, susţinerea că „barourile” care au luat fiinţă în modalitatea descrisă anterior funcţionează în mod legal nu poate fi considerată justă.

Întrucât asociaţiile prin intermediul cărora au fost înfiinţate „barourile” în care activează aceste persoane au fost desființate, fie prin hotărâri judecătoreşti, fie ca efect al Legii nr.51/1995, consider că această condiţie esenţială care vizează latura obiectivă a infracţiunii, respectiv exercitarea profesiei „fără drept”, este îndeplinită.

            Elementul care a configurat în cele mai multe dintre hotărârile examinate achitarea inculpaților sau menținerea soluțiilor de netrimitere în judecată a vizat latura subiectivă a infracţiunilor, apreciindu-se că faptele de acest tip nu sunt comise cu forma de vinovăţie impusă de lege.

            În cazul infracţiunii prevăzute de art.348 din Codul penal vinovăţia poate îmbrăca formele intenţiei directe sau indirecte.

            Potrivit art.16 alin.3 din Codul penal, fapta este comisă cu intenţie atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi urmăreşte sau acceptă producerea acestuia.

                        În structura intenţiei, similar altor forme de vinovăție, doctrina a relevat existenţa a două elemente : intelectiv şi volitiv.

                        În referire la elementul intelectiv s-a arătat că acesta presupune cunoaşterea de către autor a tuturor elementelor ce caracterizează fapta tipică, mai exact a tuturor elementelor de factură obiectivă de a căror întrunire depinde existenţa infracţiunii.

                        Cu privire la elementul volitiv s-a arătat că reprezintă poziţia subiectivă a autorului faţă de urmarea asupra căreia poartă factorul intelectiv[13].

                        În doctrină s-a arătat că necunoaşterea de către făptuitor a necesităţii unei abilitări pentru a putea exercita profesia sau activitatea respectivă ori necunoaşterea condiţiilor legale de exercitare a acestora, nu înlătură caracterul penal al faptei, deoarece dispoziţiile care reglementează regimul de exercitare a profesiei sau meseriei, deşi sunt cuprinse într-o lege nepenală, au caracterul de norme care întregesc conţinutul infracţiunii[14] .         

                       Astfel, în situaţia analizată nu există niciun dubiu că făptuitorii au cunoscut că modul de organizare a „barourilor” din care au făcut parte nu răspunde exigenţelor impuse de Legea nr.51/1995 şi că funcţionarea acestora este contestată, având reprezentarea subiectivă că dreptul lor de a profesa avocatura, conferit prin actele constitutive ale organizaţiilor în care funcţionează, nu este legal.

            Prin actele de conduită întreprinse în exercitarea acestei profesii și cunoscând prevederile Legii nr.51/1995 privind condițiile care trebuie îndeplinite pentru practicarea legală a avocaturii, aceștia, fie au urmărit, fie, în cele mai multe dintre cazuri, doar au acceptat lezarea valorilor sociale ocrotite de lege.  

                        Invocarea repetată a legalităţii constituirii acestor entităţi în susținerea nevinovăţiei făptuitorilor/inculpaţilor nu mai poate reprezenta un argument suficient, față de împrejurarea că acestea au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti, iar ulterior toate efectele produse de existenţa acestora au fost sistate prin modificările aduse Legii nr.51/1995 prin Legea nr.255/2004.

                        De asemenea, această abordare a laturii subiective a infracțiunii contravine dispoziţiilor expres prevăzute de art.1 alin.1 din Legea nr.51/1995, care statuează că organizarea şi funcţionarea profesiei de avocat se poate realiza numai în condiţiile acestei legi şi a statutului profesiei.

            Astfel, „buna credinţă” a făptuitorilor/inculpaților care au dobândit calitatea de „avocat” printr-o altă modalitate decât cea consacrată legislativ, invocată în motivarea soluţiilor de netrimitere în judecată/achitare, nu poate fi recunoscută și acceptată, deoarece se întemeiază pe ignorarea dispozițiilor Legii nr.51/1995 şi, astfel, nu poate constitui o justificare pentru înlăturarea intenţiei ca formă a vinovăţiei.

           De altfel, parcurgerea unor proceduri de primire în profesie ce nu corespund exigenţelor Legii nr.51/1995, nu conferă abilităţi şi calificări suficiente acestor persoane pentru exercitarea avocaturii, or valoarea socială protejată de legiuitor în acest caz este tocmai încrederea publicului că exerciţiul acestei profesii ce produce consecinţe importante în societate se desfăşoară după reguli precise prevăzute de actele normative în vigoare.

            În aceeaşi ordine de idei, invocarea jurisprudenţei neunitare existente în această materie nu poate conduce la constatarea lipsei laturii subiective a infracțiunii, în condițiile în care jurisprudența nu reprezintă izvor de drept.

           Prin urmare, consider că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art.16 alin.3 din Codul penal privind intenţia, iar autorii acestor fapte, fie au dorit, fie au acceptat (în cele mai multe dintre cazuri) producerea urmărilor specifice acestora ca o consecinţă a acţiunii lor.               

                        Concluzia care se desprinde este că persoanele care exercită profesia de avocat în afara cadrului legislativ consacrat prin Legea nr.51/1995 săvârşesc infracţiunea de exercitare fără drept a unei profesii.

                        Această concluzie răspunde inclusiv exigențelor de accesibilitate și previzibilitate a legii impuse de art.7 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, acestea fiind asigurate și garantate.

                        Astfel, persoanele care săvârşesc această infracţiune nu pot invoca necunoaşterea dispoziţiilor Legii nr.51/1995, modificată prin Legea nr.255/2004 și republicată.

                        De asemenea, hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 12 octombrie 2004, pronunţată în cauza Bota împotriva României, decizia nr.XXVII/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite şi deciziile Curţii Constituţionale sunt hotărâri publicate în Monitorul Oficial, fiind prezumate a fi cunoscute, îndeplinind condiţia de accesibilitate.

                        În consecinţă, persoanele implicate în acest tip de activităţi aveau posibilitatea şi obligaţia de a-şi stabili conduita în funcţie de aspectele reglementate prin actele mai sus menţionate, cunoscând implicit şi asumându-şi riscurile la care se expun prin ignorarea şi încălcarea acestora.

                        De asemenea, este îndeplinită şi condiţia previzibilităţii legii  consacrată de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât după modificarea Legii nr.51/1995 prin Legea nr.255/2004 şi ulterior pronunţării deciziei nr.XXVII/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite nu se mai poate invoca ambiguitatea legislaţiei, aceasta având suficientă precizie şi claritate pentru a permite destinatarilor ei să o înţeleagă şi să-şi dea seama că li se adresează.

*

*                        *

 

 

                        Având în vedere cele expuse, vă solicităm să constataţi că problema de drept a primit o soluţionare diferită din partea instanţelor judecătoreşti şi, printr-o decizie obligatorie, să stabiliţi modul unitar de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale, conform art.474 din Codul de procedură penală.


 

 

PROCUROR GENERAL,

Tiberiu-Mihail niţu

 

 


[1]În cadrul acestei orientări au fost considerate relevante inclusiv hotărârile judecătoreşti prin care inculpaţilor le-a fost aplicată o sancţiune cu caracter administrativ întrucât în legislaţia anterioară aplicarea acestei sancţiuni era posibilă numai dacă se constata existenţa elementelor constitutive ale infracţiunii;

[2] La data modificării invocate, respectiv anterior republicării Legii nr.51/1995, dispoziția legală citată se regăsea în cuprinsul art.82

[3]În cadrul acestei orientări au fost considerate relevante și hotărârile prin care instanțele au soluționat plângerile formulate împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată dispuse de procuror, dacă în considerentele acestora s-a constatat legalitatea soluției, chiar dacă în raport de titularul plângerii era incident principiul non reformatio in pejus. Într-o atare situație principiul enunțat nu obligă instanța să constate expres legalitatea soluției dispuse de procuror, ci doar să nu modifice această soluție.

[4]Anterior republicării Legii nr.51/1995 infracțiunea prevăzută de art.26 alin.1 se regăsea în cuprinsul art.25 alin.1;

[5]S.Bogdan ş.a., Noul Cod penal, Partea specială, Analize, explicaţii, comentarii. Perspectiva clujeană, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p.644-645;

[6] G.Bodoroncea ş.a., Codul penal, Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2014, p.757;

[7] S.Bogdan ş.a., op.cit., p.645.

[8]S.Bogdan ş.a., op.cit.,p.645.

[9]Deciziile nr.233/2004 publicată în Monitorul Oficial al României nr.603 din 5 iulie 2004, nr.234/2004 publicată în Monitorul Oficial al României nr.532 din 14 iunie 2004 şi nr.321/2004 publicată în Monitorul Oficial al României nr.1144 din 3 decembrie 2004 ale Curţii Constituţionale;

[10] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.548 din 28 iunie 2005

[11] În acelaşi sens, deciziile nr.150/2009 publicată în Monitorul Oficial al României nr.152 din 11 martie 2003, nr.379/2013 publicată în Monitorul Oficial al României nr.731 din 27 noiembrie 2013, nr.135/2014 publicată în Monitorul Oficial al României nr.321 din 5 mai 2014 şi nr.144/2014 publicată în Monitorul Oficial al României nr.341 din 9 mai 2014 ale Curţii Constituţionale.

[12]Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr.772 din 14 noiembrie 2007.

[13]F.Streteanu, op.cit.,p.316

[14]G.Bodoroncea ş.a., Codul penal, Comentariu pe articole, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2014, p.757