Prezentare generală

Prezentare generală

I. Evoluţia organizării profesiei de avocat în România. Structuri organizatorice locale.
1. Organizarea profesiei liberale de avocat s-a realizat pentru prima dată în România prin Legea din 6 decembrie 1864 pentru constituirea corpului de advocaţi[1].

Legea prevedea înscrierea avocaţilor în tabloul avocaţilor judeţului, întocmit de consiliul de disciplină (art. 3).

În capitala fiecărui judeţ unde numărul avocaţilor înscrişi în tablou era de cel puţin 10, se forma câte un consiliu de disciplină (art. 6). Consiliul de disciplină şi decanul acestuia erau aleşi de avocaţi (art. 7). În judeţele în care numărul avocaţilor era mai mic, atribuţiile consiliului de disciplină erau îndeplinite de tribunal.

Terminologia utilizată de lege pentru ordinul avocaţilor era aceea de “corpul de advocaţi” (art. 8), cu sensul de avocaţi înscrişi în tabloul avocaţilor.

Expresia avea un sens larg (totalitatea avocaţilor din România) şi un sens restrâns (totalitatea avocaţilor înscrişi în tabloul unui judeţ).

A fost creat deci, prin lege, ordinul avocaţilor din România, sub denumirea de “Corpul de advocaţi”, care includea obligatoriu toţi avocaţii.

Ordinul profesional al avocaţilor cunoaştea numai o organizare teritorială (corpurile de avocaţi cuprinzând toţi avocaţii înscrişi în tablou într-un judeţ), iar nu şi o organizare naţională.

Corpurile judeţene de avocaţi erau conduse de organe alese, cu excepţia cazului în care, din cauza numărului mic de avocaţi, acestea nu se constituiau, atribuţiile acestora fiind exercitate de instanţele judecătoreşti. Corpurile de avocaţi din judeţe nu aveau personalitate juridică.

2. Prin Legea din 12 martie 1907 pentru organizarea corpului de advocaţi[2], structurile teritoriale ale ordinului avocaţilor au dobândit personalitate juridică.

Conform legii, exercitarea profesiei de avocat se făcea de persoane înscrise în tabloul avocaţilor (art. 1), fiind interzis oricărei persoane care nu avea calitatea de avocat să aibă un birou de avocatură (art. 31).

Denumirea utilizată a continuat să fie cea de “corpul advocaţilor”, iar corpul avocaţilor din fiecare district (noţiunea privită în sens restrâns) era persoană juridică (art. 35), nu şi corpul privit în sens larg (totalitatea avocaţilor din România). Corpurile avocaţilor, care preexistau, au dobândit personalitate juridică, direct prin dispoziţia legii.

Ca dispoziţii tranzitorii şi finale, se prevedea că toată averea prezentă a corpului de avocaţi din fiecare district urma să aparţină de drept corpului de avocaţi devenit persoană juridică (art. 35), că urmau a continua să funcţioneze consiliile de disciplină existente la data intrării în vigoare a legii, până la expirarea termenului pentru care au fost alese (art. 40) şi că Legea din 6 decembrie 1864 se abroga (art. 92).

Se constată menţinerea denumirii de “corp de advocaţi”, ca şi existenţa, în continuare, doar a structurilor teritoriale, iar nu şi a unei structuri naţionale a ordinului avocaţilor.

3. Legea din 21 februarie 1923 pentru organizarea şi unificarea corpului de avocaţi[3] a utilizat, ca sinonime, expresiile “corpul advocaţilor” (în sens restrâns, la nivel teritorial) şi “baroul”.

Potrivit legii, exercitarea profesiei de avocat se făcea de membrii corpului avocaţilor (art. 1). Corpul avocaţilor sau baroul din fiecare district (noţiunea privită în sens restrâns) era persoană juridică (art. 55) nu şi corpul avocaţilor în sens larg.

Pentru prima dată, a fost înfiinţatăşi o structură naţională a ordinului avocaţilor.

În partea cuprinzând dispoziţiile tranzitorii şi finale, legea prevede că se menţin circumscripţiile barourilor corpului de avocaţi (art. 119), abrogându-se în acelaşi timp legile contrare (art. 123).

4. Conform Legii din 28 decembrie 1931 pentru organizarea corpului de avocaţi[4], terminologia utilizată era aceea de “corpul avocaţilor” sau “barou”, cu menţinerea distincţiei între sensul larg şi sensul restrâns al sintagmei “corpul avocaţilor”.

Avocaţii erau înscrişi în corpul avocaţilor (art. 46) şi numai avocaţii puteau desfăşura activităţi avocaţiale (art. 50 şi art. 67).

Corpul avocaţilor din fiecare barou era persoană juridică (art. 149).

Ca dispoziţii tranzitorii şi finale, au fost menţinute circumscripţiile barourilor (art. 298) iar legile anterioare au fost abrogate (art. 291).

5. Prin Decretul-Lege din 26 octombrie 1939 pentru numirea şi funcţionarea comisiunilor interimare la Uniunea avocaţilor şi la Barourile avocaţilor din ţară[5], au fost dizolvate organele barourilor, fiind numite organe interimare de conducere de către ministrul justiţiei (art. I), iar Legea din 28 decembrie 1931 este abrogată (art. II).

Barourile nu au fost suprimate. Au fost dizolvate organele alese de conducere ale acestora şi înlocuite cu organe numite, care au devenit organele de conducere ale barourilor.

Barourile au continuat deci să existe iar măsura avea un caracter politic, în vederea schimbării conducerilor alese ale profesiei de avocat cu oameni loiali regimului. Nu a fost în niciun fel afectată existenţa structurilor ordinului profesional al avocaţilor.

Singura terminologie utilizată era aceea de “barou”, fără a se mai regăsi şi cea de “corpul avocaţilor”.

6. Legea nr. 509 din 5 septembrie 1940 pentru organizarea Corpului de avocaţi din România[6] utiliza sintagma “corpul de avocaţi” numai în sensul larg, de totalitate a avocaţilor din România (adică ordinul profesional), care se organiza prin organe profesionale (art. 1).

Barourile erau alcătuite din avocaţii din circumscripţia respectivă (art. 4) şi erau persoane juridice de drept public (art. 6).

Ca dispoziţii tranzitorii şi finale, în lege se prevedeua alegeri pentru constituirea organelor locale ale corpului de avocaţi (art. 291), organele interimare la conducerea barourilor (art. 292) şi abrogarea reglementărilor anterioare (art. 300).

Legea menţiona expres calitatea barourilor de persoane juridice de drept public.

7. Prin Legea nr. 3 din 17 ianuarie 1948 pentru desfiinţarea Barourilor şi înfiinţarea Colegiilor de Avocaţi din România[7], barourile avocaţilor au fost desfiinţate (art. 1), iar în locul lor au fost înfiinţate colegii de avocaţi pe judeţe, cu drepturile şi obligaţiile prevăzute în Legea nr. 509 din 5 septembrie 1940 (art. 2 alin. 1). Colegiile de avocaţi erau persoane juridice de drept public (art. 2 alin. 2).

Patrimoniul fostelor barouri a trecut de plin drept, prin efectul legii, asupra colegiilor de avocaţi înlocuitoare (art. 3).

Avocaţii membri ai fostelor barouri trebuiau să facă cerere de înscriere în noile colegii de avocaţi, care erau supuse aprobării organelor de conducere ale profesiei (art. 6 – 12).

În mod tranzitoriu, organele de conducere ale colegiilor de avocaţi erau numite de ministrul justiţiei, până la intrarea în vigoare a unei noi legislaţii privind profesia de avocat (art. 4 şi art. 5).

Reglementările contrare în materie au fost abrogate (art. 17).

Pentru prima dată, legiuitorul s-a pronunţat în mod expres şi radical, desfiinţând structurile teritoriale existente ale ordinului avocaţilor (barourile).

Nu era vorba despre o suprimare pură şi simplă, căci în locul acestora au fost înfiinţate colegiile de avocaţi, tot cu personalitate juridică, succesoare universale şi de plin drept, direct în temeiul legii, ale vechilor barouri (cu privire la drepturile şi obligaţiile prevăzute de legislaţia avocaturii şi la patrimoniu), cu unele excepţii (organe interimare de conducere, obligativitatea reînscrierii avocaţilor).

Justificarea acestor măsuri era exclusiv politică, de epurare a avocaturii şi de înlocuire a conducerilor alese. Oricât de radicală ar fi sub aspect juridic, legea nu are semnificaţia unei discontinuităţi juridice pentru ordinul profesional al avocaţilor şi pentru structurile sale.

8. Conform Decretului nr. 39/1950 privitor la profesiunea de avocat[8], numai membrii colegiilor de avocaţi puteau exercita profesiunea de avocat (art. 2).

Colegiile de avocaţi aveau personalitate juridică (art. 3).

În mod tranzitoriu, organele de conducere existente urmau a-şi exercita atribuţiile până la constituirea noilor organe (art. 68). Ca dispoziţie finală, Legea nr. 509 din 5 septembrie 1940 a fost abrogată (art. 68).

Colegiile de avocaţi, cu personalitate juridică, au rămas singura formă de structurare – la nivel teritorial – a ordinului avocaţilor, deoarece structura centrală a fost desfiinţată, aşa cum se va arăta mai jos.

9. Decretul nr. 281/1954 pentru organizarea avocaturii în Republica Populară Română[9] prevedea existenţa colegiilor de avocaţi, ca organizaţii obşteşti, cu personalitate juridică (art. 5).

Toţi avocaţii erau cuprinşi în colegiul de avocaţi din respectiva circumscripţie teritorială (art. 7).

Cu câteva excepţii, Decretul nr. 39/1950 a fost abrogat.

Prin acest act normativ a fost reînfiinţată structura centrală a ordinului avocaţilor din România.

În raport cu concepţia juridică din epocă, nu se mai făcea vorbire despre persoane juridice de drept public, ci de organizaţii obşteşti, cu personalitate juridică.

10. Decretul-Lege nr. 90/1990 privind unele măsuri pentru organizarea şi exercitarea avocaturii în România[10] prevedea că asistenţa juridică se exercită numai de avocaţi (art. 2 alin. 1).

Avocatura a fost organizează şi a funcţionat pe baza autonomiei profesiei (art. 3 alin. 1), fiind suprimată dependenţa administrativă faţă de Ministerul Justiţiei.

În fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti a fost constituit câte un barou (art. 3 alin. 3), cu personalitate juridică (art. 3 alin. 5).

Ca dispoziţii tranzitorii, în legislaţia în vigoare la acea dată sintagma “colegiu de avocaţi” a fost înlocuită cu cea de “barou”, iar Decretul nr. 281/1954 a fost abrogat parţial.

Au fost abrogate orice alte dispoziţii normative contrarii, inclusiv Legea nr. 3 din 17 ianuarie 1948 pentru desfiinţarea Barourilor şi înfiinţarea Colegiilor de Avocaţi din România, publicată în Monitorul Oficial cu numărul 15 din data de 17 ianuarie 1948.

Raţiunea acestui act normativ nu a fost aceea de a se suprima ordinul avocaţilor existent sau de a se crea unul nou, fără continuitate juridică. Dimpotrivă, cu menţinerea continuităţii juridice a structurilor existente, voinţa legiuitorului a fost de a se reveni la denumiri tradiţionale şi la organe de conducere alese de membrii profesiei, suprimându-se dependenţa juridică faţă de Ministerul Justiţiei.

Având însă în vedere conţinutul acestuia şi raţiunea legiuitorului, pe cale de consecinţă, şi fără nicio conotaţie ideologică, barourile, chiar în absenţa unor dispoziţii exprese ale actului normativ, nu puteau fi decât succesoarele universale şi de plin drept, în temeiul legii, ale fostelor colegii de avocaţi. În acest mod barourile au continuat să îndeplinească atribuţiile prevăzute de lege, avocaţii şi-au păstrat această calitate iar barourile erau succesoarele în drepturi şi obligaţii.

A fost reorganizată structura centrală a ordinului profesional al avocaţilor.

11. Potrivit Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, în forma sa iniţială[11] şi în forma republicată[12], profesia de avocat este liberă şi independentă, cu organizare şi funcţionare autonome, în condiţiile acestei legi speciale (art. 1 alin. 1), putând fi exercitată numai de membrii barourilor (art. 1 alin. 2).

Barourile, împreună cu Uniunea Avocaţilor din România, asigură exercitarea calificată a dreptului la apărare, competenţa şi disciplina profesională, protecţia demnităţii şi onoarei membrilor săi (art. 7, devenit art. 9 şi, în prezent, art.10).

Baroul este constituit din toţi avocaţii din circumscripţia sa, el având personalitate juridică, buget şi patrimoniu proprii (art. 43 alin. 1 şi 2, devenit art. 48 alin. 1 şi 2 şi , în prezent, art. 50 alin. 1 şi 2).

Ca dispoziţii tranzitorii, se prevăd termenele pentru alegerea noilor organe de conducere ale barourilor, până atunci organele existente rămânând în funcţie (art. 76, devenit art. 81). Prin urmare, această lege nu afectează existenţa ori personalitatea juridică a barourilor existente, ci doar organizarea şi funcţionarea lor, prevăzând în acelaşi timp alegerea unor noi organe de conducere.

Prin lege sunt abrogate Decretul nr. 281/1954 şi Decretul-Lege nr. 90/1990 (art. 79, apoi art. 83 în urma primei republicării).

12. O modificare a Legii nr. 51/1995, importantă în raport cu obiectul prezentului studiu, este realizată prin Legea nr. 225/2004 privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat[13]. La data intrării în vigoare a legii de modificare, persoanele fizice sau juridice care au fost autorizate în baza altor acte normative ori au fost încuviinţate prin hotărâri judecătoreşti să desfăşoare activităţi de consultanţă, de reprezentare sau de asistenţă juridică, în orice domenii, îşi încetează de drept activitatea şi, de asemenea, pe aceeaşi dată, încetează de drept efectele oricărui act normativ, administrativ sau jurisdicţional prin care au fost recunoscute ori încuviinţate activităţi de consultanţă, reprezentare şi asistenţă juridică în mod contrar dispoziţiilor Legii nr. 51/1995, aceste dispoziţii nefiind aplicabile pentru profesia de consilier juridic (art. 82 alin. 1 – 3).

13. Ulterior, a fost adoptată Legea nr. 270/2010 privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat[14], care a dispus o nouă republicare a legii[15].

Legea nr. 51/1995, cu aceste modificări, este singurul cadru juridic în vigoare în raport de care este organizată şi se exercită profesia de avocat, se dobândeşte şi se valorifică titlul profesional de avocat, prin norme de ordine publică, deoarece organizarea şi exercitarea profesiei de avocat nu aparţine domeniului privat, iar titlul profesional de avocat nu poate fi dobândit ori atribuit în afara acestui cadru legal, obligatoriu pentru toate autorităţile publice, inclusiv pentru instanţele judecătoreşti.

Profesia de avocat este liberă şi independentă, cu organizare şi funcţionare autonome, în condiţiile Legii nr. 51/1995 (art. 1 alin. 1). Profesia de avocat se exercită numai de avocaţii înscrişi în tabloul baroului din care fac parte, barou component al Uniunii Naţionale a Barourilor din România (art. 1 alin. 2). Constituirea şi funcţionarea de barouri în afara Uniunii Naţionale a Barourilor din România sunt interzise, iar actele de constituire şi de înregistrare a acestora sunt nule de drept (art. 1 alin. 3).

Barourile, împreună cu Uniunea Naţională a Barourilor din România, asigură exercitarea calificată a dreptului la apărare, competenţa şi disciplina profesională, protecţia demnităţii şi onoarei avocaţilor membri (art. 9 alin. 1, în prezent, art.10 alin. 1).

În fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti există şi funcţionează un singur barou, membru al Uniunii Naţionale a Barourilor din România (art. 9 alin. 2, în prezent art. 10 alin. 1).

Baroul este constituit din toţi avocaţii din circumscripţia sa, el având personalitate juridică, buget şi patrimoniu proprii (art. 48 alin. 1 şi 2, în prezent art. 50 alin. 1 şi 2).

 

II. Înfiinţarea şi evoluţia istorică a structurii naţionale a ordinului profesional al avocaţilor din România

14. Prima organizare corporatistă a avocaţilor din România, sub forma corpurilor de avocaţi, fără personalitate juridică, a fost realizată în 1864 numai la nivel teritorial, iar nu şi la nivel naţional.

15. Prima structură naţională a ordinului avocaţilor din România a fost înfiinţată prin Legea din 21 februarie 1923 pentru organizarea şi unificarea corpului de advocaţi.

Astfel, a fost înfiinţat un organ general al barourilor avocaţilor din România, care era persoană juridică, având denumirea de „Uniunea Advocaţilor din România” (art. 71).

În acest mod, ordinul profesional al avocaţilor s-a structurat pe două paliere: corpurile de avocaţi (barourile), înfiinţate la 1864 prin lege şi dobândind prin lege personalitate juridică la 1907, şi Uniunea Avocaţilor din România, înfiinţată prin lege şi având personalitate juridică, la 1923.

Ca şi structurile teritoriale ale ordinului avocaţilor, înfiinţarea structurii naţionale şi dobândirea personalităţii juridice de către aceasta s-au realizat prin lege. Uniunea Avocaţilor din România era formată din barouri, iar nu din avocaţi. Toate barourile erau membre ale Uniunii Avocaţilor din România, neexistând vreun barou în afara acesteia.

16. Legea din 28 decembrie 1931 pentru organizarea corpului de avocaţi a prevăzut că Uniunea Avocaţilor din România, înfiinţată prin Legea din 21 februarie 1923, ca organ general al barourilor avocaţilor din România, este şi rămâne persoană juridică (art. 125).

17. Prin Decretul-Lege din 26 octombrie 1939 pentru numirea şi funcţionarea comisiunilor interimare la Uniunea Avocaţilor şi la Barourile avocaţilor din ţară au fost dizolvate nu numai organele barourilor, ci şi organele Uniunii Avocaţilor din România, fiind numite organe interimare de conducere de către ministrul justiţiei (art. I), iar Legea din 28 decembrie 1931 a fost abrogată (art. II).

Ca şi în cazul barourilor, se observă că nu a fost suprimată Uniunea Avocaţilor din România, ci doar au fost dizolvate organele alese de conducere ale acesteia, care au fost înlocuite cu organe numite; acestea au devenit organele de conducere ale Uniunii Avocaţilor din România, care a continuat să existe. Evident, măsura avea un caracter politic, în vederea schimbării conducerilor alese ale profesiei de avocat cu oameni loiali regimului. Nu a fost în niciun fel afectată existenţa structurilor ordinului profesional al avocaţilor.

18. Legea nr. 509 din 5 septembrie 1940 pentru organizarea Corpului de avocaţi din România prevedea existenţa Uniunii Barourilor din România, alcătuită din toate barourile din ţară (art. 5).

Aceasta era persoană juridică de drept public (art. 6).

Ca dispoziţii tranzitorii şi finale, erau prevăzute alegeri pentru constituirea organelor centrale ale corpului de avocaţi (art. 291) şi organe interimare la conducerea Uniunii Barourilor din România (art. 292).

A fost introdusă o nouă denumire a structurii centrale a ordinului avocaţilor, şi anume Uniunea Barourilor din România, în loc de Uniunea Avocaţilor din România. Ea a continuat să fie compusă din barouri (iar nu din avocaţi) şi să aibă personalitate juridică, legea prevăzând expres natura de persoană juridică de drept public.

19. Legea nr. 3 din 17 ianuarie 1948 pentru desfiinţarea Barourilor şi înfiinţarea Colegiilor de Avocaţi din România a desfiinţat nu numai barourile avocaţilor, înfiinţând în locul lor colegii de avocaţi pe judeţe, ci a desfiinţat şi Uniunea Barourilor Avocaţilor din România (art. 1), în locul căreia a fost înfiinţată Uniunea Colegiilor de Avocaţi din România, cu drepturile şi obligaţiile prevăzute de Legea nr. 509 din 5 septembrie 1940 (art. 2 alin. 1). Uniunea Colegiilor de Avocaţi din România era persoană juridică de drept public (art. 2 alin. 2).

Patrimoniul fostei Uniuni a Barourilor Avocaţilor din România a trecut de plin drept, prin efectul legii, asupra Uniunii Colegiilor de Avocaţi din România înlocuitoare (art. 3).

În mod tranzitoriu, organele de conducere ale Uniunii Colegiilor de Avocaţi din România erau numite de ministrul justiţiei, până la intrarea în vigoare a unei noi legislaţii privind profesia de avocat (art. 4 şi art. 5).

20. Conform Decretului nr. 39/1950 privitor la profesiunea de avocat, structura centrală a ordinului avocaţilor din România – Uniunea Colegiilor de Avocaţi din România – a fost desfiinţată, patrimoniul ei fiind lichidat (art. 65). Colegiile de avocaţi au fost puse sub îndrumarea şi controlul Ministerului Justiţiei (art. 3).

Colegiile de avocaţi, cu personalitate juridică, au rămas singura formă de structurare – la nivel teritorial – a ordinului avocaţilor.

Desfiinţarea structurii centrale a reprezentat expresia voinţei politice de subordonare totală a avocaturii faţă de aparatul de stat (Ministerul Justiţiei) şi, prin aceasta, faţă de factorul politic comunist.

21. Perioada în care ordinul avocaţilor a rămas fără organizare la nivel naţional a fost foarte scurtă.

Prin Decretul nr. 281/1954 pentru organizarea avocaturii în Republica Populară Română a fost înfiinţat Colegiul Central al Colegiilor de Avocaţi din Republica Populară Română, cu personalitate juridică, pentru organizarea, conducerea şi îndrumarea activităţilor avocaţiale din România (art. 19).

Conducerea generală a avocaturii era exercitată în continuare de Ministerul Justiţiei (art. 25).

Prin urmare, după o perioadă de numai 4 ani, organul central al ordinului avocaţilor, suprimat prin decret cu putere de lege, a fost reînfiinţat, tot ca persoană juridică, şi tot prin decret cu putere de lege.

22. Decretul-Lege nr. 90/1990 privind unele măsuri pentru organizarea şi exercitarea avocaturii în România făcea vorbire despre Uniunea Avocaţilor din România, compusă din toţi avocaţii înscrişi în barouri (art. 3 alin. 2), cu personalitate juridică (art. 3 alin. 5). Se observă că, pentru prima dată, structura centrală a ordinului profesional al avocaţilor nu a mai fost compusă din structurile teritoriale ale ordinului (din toate barourile), ci direct din avocaţi (mai precis, din toţi avocaţii).

Art. 4 alin. 2 conţinea o dispoziţie tranzitorie, privind “primul congres de constituire”, care avea în vedere congresul de alegere a noilor organe ale Uniunii Avocaţilor din România. Textul se corela cu art. 14, privind constituirea organelor Uniunii Avocaţilor din România, în termen de 15 zile de la intrarea în vigoare a actului normativ.

Exista o continuitate a structurilor organizatorice ale profesiei de avocat în România.

Operaţiunea juridică utilizată de legiuitor a fost, ca şi în alte cazuri anterioare, cea a transformării persoanei juridice, în sensul că, prin unul şi acelaşi act normativ cu putere de lege au fost suprimate persoanele juridice existente (colegiile de avocaţi şi Colegiul Central al Colegiilor de Avocaţi), dar, în acelaşi timp, au fost înfiinţate, în locul lor şi ca succesoare universale, barourile şi Uniunea Avocaţilor din România.

Constituirea persoanelor juridice succesoare universale s-a făcut deci direct în temeiul decretului-lege, de plin drept, iar termenele prevăzute de acest act normativ se refereau exclusiv la constituirea, prin alegeri, a noilor organe de conducere ale structurilor ordinului avocaţilor, iar nu la înfiinţarea însăşi a noilor persoane juridice.

23. Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, în forma sa iniţială şi în forma sa republicată, dispunea că Uniunea Avocaţilor din România, împreună cu barourile, asigura exercitarea calificată a dreptului la apărare, competenţa şi disciplina profesională, protecţia demnităţii şi onoarei membrilor săi (art. 7, devenit art. 9).

Uniunea Avocaţilor din România era formată din toţi avocaţii înscrişi în barouri, avea personalitate juridică, patrimoniu şi buget proprii, niciun barou neputând funcţiona în afara Uniunii Avocaţilor din România (art. 52, ulterior art. 57).

Ca dispoziţii tranzitorii, se prevedeau termenele pentru alegerea noilor organe de conducere ale Uniunii Avocaţilor din România, până atunci organele existente rămânând în funcţie (art. 76, devenit art. 81). Prin urmare, noua lege nu a afectat existenţa ori personalitatea juridică a Uniunii Avocaţilor din România existente, ci doar organizarea şi funcţionarea ei, prevăzând în acelaşi timp alegerea unor noi organe de conducere.

24. Prin Legea nr. 201/2004 privind completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat[16] a apărut pentru prima dată sintagma „Uniunea Naţională a Barourilor din România”.

În realitate, este vorba despre o simplă inadvertenţă legislativă. Astfel, singurul obiect al acestei legi de modificare este transpunerea acquis-ului comunitar şi reglementarea exercitării avocaturii în România de către avocaţii provenind din statele membre ale Uniunii Europene şi ale Spaţiului Economic European. De altfel, intrarea în vigoare a legii era prevăzută la data aderării României la Uniunea Europeană (art. II), deci dispoziţiile sale nu au intrat în vigoare în urma publicării oficiale şi nu au schimbat denumirea Uniunii Avocaţilor din România.

Explicaţia inadvertenţei legislative constă în aceea că, fiind pregătită o modificare substanţială a Legii nr. 51/1995 (care se va şi realiza puţin mai târziu), în care s-a prevăzut schimbarea denumirii structurii centrale a ordinului avocaţilor din România, noua terminologie a fost utilizată în tot proiectul legii de modificare. Ca urmare a necesităţii respectării calendarului de transpunere a acquis-ului comunitar în vederea aderării, partea din proiectul legii de modificare care viza exercitării avocaturii în România de avocaţii provenind din statele membre ale Uniunii Europene şi ale Spaţiului Economic European a fost desprinsă din proiectul de lege iniţial, transformată în proiect de lege de sine stătător şi adoptată ca atare, fără să se mai facă o corelare cu legislaţia în vigoare la acel moment (unde se vorbea de Uniunea Avocaţilor din România), poate şi din dorinţa de a păstra unitatea terminologică faţă de proiectul care urma să fie adoptat.

25. În urma modificărilor aduse Legii nr. 51/1995 prin Legea nr. 225/2004, cadrul juridic în vigoare privind organizarea profesiei de avocat la nivel central s-a modificat.

Actuala structură naţională a ordinului profesional al avocaţilor din România este Uniunea Naţională a Barourilor din România.

Ea este formată din toate barourile din România (art. 60 alin. 1). Se revine astfel la compunerea tradiţională a structurii naţionale, nu din avocaţi (toţi avocaţii din România), ci din barouri (toate barourile din România).

Profesia de avocat se exercită numai de avocaţii înscrişi în tabloul baroului din care fac parte, barou component al Uniunii Naţionale a Barourilor din România (art. 1 alin. 2). Constituirea şi funcţionarea de barouri în afara Uniunii Naţionale a Barourilor din România sunt interzise, iar actele de constituire şi de înregistrare a acestora sunt nule de drept (art. 1 alin. 3). În fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti există şi funcţionează un singur barou membru al Uniunii Naţionale a Barourilor din România (art. 10 alin. 2). Barourile de avocaţi se constituie şi funcţionează numai în cadrul Uniunii Naţionale a Barourilor din România, potrivit Legii nr. 51/1995 şi Statutului profesiei de avocat (art. 60 alin. 4).

Uniunea Naţională a Barourilor din România, împreună cu barourile, asigură exercitarea calificată a dreptului la apărare, competenţa şi disciplina profesională, protecţia demnităţii şi onoarei avocaţilor membri (art. 10 alin. 1).

Legea prevede expres că Uniunea Naţională a Barourilor din România este persoană juridică de interes public şi are patrimoniu şi buget proprii (art. 60 alin. 2).

Legea prevede că Uniunea Naţională a Barourilor din România este succesoarea de drept a Uniunii Avocaţilor din România (art. 60 alin. 5). În toate actele normative, denumirea „Uniunea Avocaţilor din România” se înlocuieşte cu aceea de „Uniunea Naţională a Barourilor din România” (art. 114). A operat deci o transformare a persoanei juridice, decisă prin lege, în sensul desfiinţării Uniunii Avocaţilor din România şi al înfiinţării, în locul acesteia, ca succesoare universală, a Uniunii Naţionale a Barourilor din România.

 

III. Aspecte privind stadiul actual al profesiei

26. În prezent, există şi funcţionează, legal înfiinţate, un număr de 42 de barouri, dintre care 41 de barouri în fiecare judeţ şi Baroul Bucureşti.

În România sunt înscrişi în barouri peste 30.000 de avocaţi.

27. La nivel central funcţionează Casa de Asigurări a Avocaţilor, persoană juridică de interes public. Pe lângă fiecare barou sunt înfiinţate filiale ale Casei de Asigurări a Avocaţilor.

28. În cadrul Uniunii Naţionale a Barourilor din România este organizat şi funcţionează Institutul Naţional pentru Pregătirea şi Perfecţionarea Avocaţilor (I.N.P.P.A.) care are în subordine 6 centre teritoriale (Cluj-Napoca, Iaşi, Timişoara, Craiova, Braşov şi Galaţi).

IV. Preocupări actuale şi de perspectivă ale profesiei de avocat

29. Profesia de avocat, profesie autentic liberală reglementată, este un segment esenţial al oricărui sistem juridic naţional şi internaţional. Evoluţia sistemului juridic – ca ansamblu de norme şi instituţii – influenţează decisiv evoluţia fiecărei instituţii a sistemului juridic, în parte.

Evoluţia profesiei legale de avocat este puternic marcată de amplificarea fără precedent a activităţii normative, care determină o nouă conotaţie şi o nouă valoare profesiei de avocat.

Identitatea culturală a avocatului este influenţată tot mai mult de un traseu social cultural şi puternic marcată de componenta economică a profesiei, situaţie de natură să determine o modificare de conţinut şi de echilibru a sistemului valoric propriu acestei profesii.

Actualmente, confruntarea profesiei de avocat cu realităţile sociale şi economice în permanentă schimbare impun reevaluarea poziţiei instituţionale a avocatului atât în raport cu puterea judecătorească cât şi în raport cu mediul de afaceri şi societatea civilă.

Nevoia asigurării securităţii juridice şi judiciare prin servicii profesionale avocaţiale prestate în regim de independenţă, cu autoritate şi competenţă corespunzătoare exigenţelor statului de drept, a devenit un postulat fără de care evoluţia societăţii este imposibilă.

Profesia de avocat din România se află în plin proces de adaptare la exigenţele impuse de instituţia „avocatului european”, deoarece integrarea României în Uniunea Europeană a modificat substanţial sfera relaţiilor profesionale şi a specializărilor într-o lume aflată într-o dinamică ce impune regândirea conceptului de “avocat tradiţional” în condiţiile în care valorile constante ale profesiei sunt tot mai mult supuse presiunilor realităţii.

Există riscul ca în viitor, profesia de avocat să poate fi transformată, sub presiunea evenimentelor social-economice, într-o simplă afacere, fără a mai fi considerată o profesie.

30. În planul relaţiilor internaţionale, Uniunea Naţională a Barourilor din România este membră a unor prestigioase organizaţii, în care participă activ:

· Consiliul Barourilor din Uniunea Europeană (CCBE): membru plin;

· Uniunea Internaţională a Avocaţilor (U.I.A.): membru fondator;

· Asociaţia Internaţională a Barourilor (I.B.A.): membru plin;

· Uniunea Avocaţilor din Balcani: membru fondator.

[1] C. HAMANGIU, Codul general al României, vol. II – Legi uzuale 1860-1900, Editura Librăriei Leon Alcalay, Bucureşti, 1900, p. 1426 şi urm.

[2] Publicată în Monitorul Oficial nr. 277 din 12 martie 1907.

[3] Publicată în Monitorul Oficial nr. 231 din 21 februarie 1923.

[4] Publicată în Monitorul Oficial nr. 301 din 28 decembrie 1931.

[5] Publicat în Monitorul Oficial nr. 248 din 26 octombrie 1939.

[6] Publicată în Monitorul Oficial nr. 205 din 5 septembrie 1940.

[7] Publicată în Monitorul Oficial nr. 15 din 17 ianuarie 1948.

[8] Publicat în Buletinul Oficial nr. 11 din 14 februarie 1950.

[9] Publicat în Buletinul Oficial nr. 34 din 21 iulie 1954.

[10] Publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 32 din 1 martie 1990.

[11] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 116 din 9 iunie 1995.

[12] Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 6 martie 2001.

[13] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 559 din 23 iunie 2004.

[14] Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 872 din 28 decembrie 2010

[15] Republicată în Monitorul Oficial cu numărul 98 din data de 7 februarie 2011

[16]Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 483 din 23 mai 2004.

 

Distribuie prin: