Cu ocazia sărbătoririi „Zilei Europene a Avocaților – 2017”, Comisia Permanentă a UNBR, în ședința din 24 octombrie 2017 (electronică) a decis distribuirea unui număr de 11.000 licențe de acces la site-urile de informare juridică (legislație) gratuite pentru avocați.

„Conversie audio în text” APLICAȚIE din „Tabloul național al avocaților” pusă la dispoziția avocaților gratuit, finalizată în cadrul acțiunilor
inițiate de UNBR pentru „Ziua Europeană a Avocaților - 2017” cu tema „AVOCAȚII ÎN E-VOLUȚIE”.

Chipuri şi portrete din lumea avocaturii româneşti

23 iunie 2014


Avocat dr. Iosif  FRIEDMANN – NICOLESCU [1]

Baroul Bucureşti

Lumea Avocaturii” este o lume mirifică, mai bine zis este „o lume într-o lume”, un adevărat univers profesional şi spiritual, în PALATELE JUSTIŢIEI de pe întregul mapamond.

Pretutindeni, Avocaţii sunt cei care menţin stindardul libertăţilor şi drepturilor ca pe o făclie vie, în lupta cu nedreptăţile şi inechităţile sociale.

În SĂLI cu PAŞI PIERDUŢI conştienţi de rolul şi locul lor în societate, Avocaţii îşi pun energiile creatoare în slujba progresului social, al afirmării Adevărului, Dreptăţii şi Justiţiei în fiecare dosar pe care îl instrumentează.

Istoria profesiei de avocat, este istoria acestui univers fantastic, a unei lumi minunate, fiindcă cine nu a trecut pe la Tribunal, într-adevăr a trăit degeaba.

Tribunalul este o lume în miniatură.

În cele ce succed câteva aspecte mai puţin cunoscute, care se constituie într-o provocare pentru elaborarea unei istorii complete a avocaturii din perimetrul spiritualităţii DacoRomâneşti, în care mulţi dintre avocaţii cu care m-am intersectat în ultimele trei decenii, sunt legende ale acestei minunate profesii: avocatura.

În încercarea de a constitui o galerie de portrete – chipuri şi imagini – bronzurile profesiei, în care vom creiona biografiile avocaţilor care au intrat în legenda profesiei şi a contemporanilor, prin contribuţiile lor la evoluţia culturii juridice şi a civilizaţiei din România. O altă categorie a celor menţionaţi, este cea care au ca ocupaţie, avocatura, dar au excelat în alte domenii profesionale.

Bronzurile profesiei, fiind una din sintagmele folosit de mult regretatul Maestru al avocaturii româneşti, Avocatul Constantin VIŞINESCU, o conştiinţă vie a avocaturii naţionale timp de circa 65 de ani.

Desigur, nu toţi avocaţii pe care îi vom aminti în cele ce succed au avut un rol în dezvoltarea profesiei, dar într-un anumit moment aceştia au fost membri ai Baroului.

În multe din localităţile din România, avocaţii şi-au legat numele de istoria comunităţii, devenind simboluri ale culturii şi civilizaţiei, oameni ai Cetăţii.

Avocaţii sunt totodată oamenii din Cetate, cu plusuri şi minusuri, ca oameni de cultură şi de acţiune, în particular ca politicieni, în diverse partide ca orientare, acoperind întregul spectru politic, dar şi ca oameni cu preocupări în universul lumii contemporane lor.

Avocaţii au fost şi sunt avangarda unei naţiuni moderne.

O societate fără avocaţi, care sunt şi oameni de spirit, este deopotrivă o Sahară şi o Siberie la un loc.

Ţara fără avocaţi este un deşert îngheţat, unde noaptea nedreptăţilor şi abuzurilor bântuie şi unde se stinge pentru totdeauna viaţa prin moartea libertăţilor.

Atunci când pledoaria Avocatului nu este ascultată, flacăra demnităţii umane păleşte şi nedreptăţile ajung să domine în societate.

Indiferent de culoarea dictaturilor, s-a încercat subordonarea avocaţilor pentru a da impresia că libertăţile sunt respectate.

Drepturile Fundamentale ale Omului s-au născut din strădania Avocaţilor în lupta lor pentru Dreptate, Adevăr şi Justiţie.

Avocatura din perimetrul DacoRomânesc nu a format obiect de studiu şi nici de cercetare ştiinţifică într-un cadru instituţionalizat, însă preocupările avocaţilor pentru istoria profesiei lor se regăsesc în multe eseuri, în revistele profesionale, în numeroase lucrări originale, dar şi pe sitte-urile Barourilor.

În ultimii ani, s-au publicat în revistele profesionale cît şi în lucrări colective, eseuri dedicate istoriei minunatei profesii, care este AVOCATURA.

În cele ce succed, creionăm aspecte mai puţin cunoscute din biografiile unor avocaţi care în diverse perioade istorice au fost recunoscuţi pentru rolul jucat în societate şi în profesie, cât şi crâmpeie din deceniile de avocatură, în care am fost mereu prezent în Sălile cu paşi pierduţi din Palatele de Justiţie ale României.

Istoria dreptului românesc şi evoluţia sistemelor constituţionale consemnează aportul la dezvoltarea societăţii, a unor persoane şi al unor personalităţi care întâmplător sau nu, au fost (şi) avocaţi.

Vocaţia profesiei de avocat este una de ARISTOCRAT şi totodată de BOEM.

Profesia de avocat este un poem; un poem al vieţii sociale, pe fondul unei solide pregătiri ştiinţifice şi al unei etici colegiale inconfundabile, a unei confraternităţi specifice acestei profesii unice, prin educaţie şi mentalitate.

Mentalitatea acestei profesii este de origine divină, fiindcă Avocatul este mereu alături de Om. De Omul care se află într-o competiţie cu Justiţia, în slujba Adevărului şi a Justiţiei.

Poezia profesiei este una inconfundabilă, dar de un realism rece şi poate de multe ori filosofia socială percepută de avocat este crudul adevăr al lumii în care acesta trăieşte.

Această vocaţie profesională înnăscută, este incompatibilă cu ideile de egalitarism social în profesie sau cu conceptul de sindicat profesional, deoarece individualitatea personalităţii avocatului şi egocentrismul său (în sensul bun al noţiunii), sunt cele ce dau înaltă CLASĂ personalităţii inconfundabile şi irepetabile a fiecărui avocat, în fiecare epocă istorică.

Avocatul de carieră este primul intelectual din Cetate, el este totodată omul de aleasă cultură; În mentalitate, el este deopotrivă conservator, dar în acelaşi timp în avangarda societăţii.

Cei proveniţi în avocatură din alte profesii, au viziuni şi mentalităţi diferite asupra Adevărului, Dreptăţii şi Justiţiei, decât avocatul de carieră.

Lupta cu sistemul social, lupta cu mentalităţile retrograde ale societăţii, lupta în general este apanajul avocatului, menirea sa este de a fi în avangarda spiritualităţii societăţii în care trăieşte, afirmându-se printr-o luptă continuă şi neobosită pentru nou şi pentru progres, totodată conservând ceea ce este progresist în societate.

Avocatul – adevărat – este parte din elita gândirii umanităţii.

Desigur, astăzi avocatura din perspectiva crizei mondiale de capital, cunoaşte şi unele scăderi, care afectează de multe ori şi substanţa profesiei.

Din păcate pentru mine, care sunt avocat de carieră, constat că percepţia multora este profund greşită despre profesia de avocat, a artei avocatului în Pantheonul Justiţiei, aceasta fiind de multe ori privită ca o piaţă a muncii, care conduce la dispariţia poeziei profesiei.

Profesia de avocat este la fel de veche, poate chiar mai veche decât cea de magistrat, iar originea ei este una de natură divină, pentru că trebuie să apere OMUL, fiinţa umană şi demnitatea umană, în faţa unei societăţi de regulă prost clădită, indiferent cine o clădeşte.

AVOCATUL apără creaţia divină absolută: OMUL.

AVOCATUL este un SACERDOT, misiunea profesiei este SACRĂ în TEMPLELE JUSTIŢIEI care sunt PALATELE de JUSTIŢIE, la fel de măreţe ca şi catedralele în care se săvârşesc ritualuri sfinte.

Corifeii avocaturii româneşti, pe care am avut şansa să-i cunosc în Sălile cu paşi pierduţi din Palatele de Justiţie, palate create pentru a fi Temple ale Dreptăţii, în cele trei decenii de profesie, au susţinut pe bună dreptate că AVOCATURA este MAGISTRATURA de BARĂ.

Voi începe periplul nostru cu una dintre cele mai interesante şi complexe personalităţi ale avocaturii din România, cu un loc bine definit în istoria profesiei de avocat şi a evoluţiei spiritului profesiei.


ELLA NEGRUZZI

Personalitate emblematică a avocaturii naţionale, considerată a fi prima femeie avocat pledant din România[2].

A fost obligată să lupte din greu cu o societate tributară unei gândiri învechite, în care femeia nu avea nici un drept în spaţiul public.

Profesia de avocat era rezervată numai bărbaţilor până la ELLA NEGRUZZI.

S-a impus în viaţa publică românească prin succesul repurtat împotriva sistemului şi a rămas în istoria profesiei ca fiind prima femeie avocat pledant din ROMÂNIA, un simbol al profesiei sale pentru avocaţii de astăzi.

Educaţia şi formarea sa intelectuală au fost desăvârşite în cadrul Facultăţii de Drept din Iaşi, al unui oraş cu o spiritualitate cosmopolită inconfundabilă, o importantă capitală a culturii naţionale.

În anul 1914 a solicitat înscrierea în Baroul Iaşi, cerere care i-a fost respinsă, cu motivarea, că femeile nu au drept de vot în societate în raport de dispoziţiile Codului Civil, iar avocaţii trebuiau să voteze în raport de legea de organizare a profesiei de avocat.

ELLA NEGRUZZI nu a dezarmat.

Era o bună cunoscătoare a sistemului juridic şi al celui judiciar din România. Astfel că, s-a judecat mai mulţi ani cu structurile profesiei, iar la capătul luptei, s-a înscris în Baroul Covurlui[3], iar din 1919 a figurat ca avocat în Baroul Bucureşti.

Lupta dusă de ELLA NEGRUZZI nu a vizat direct structurile profesiei, Baroul, ci mentalitatea începutului de veac XX, când femeile nu erau încă egale în drepturi cu bărbaţii. Codul Civil din vremea ei consacra inegalitatea femeii în raport cu bărbatul în materia drepturilor civile.

În „Almanahul MARIANA” din 1946 apărut la Bucureşti[4] am găsit o informaţie neconfirmată din alte surse, anume ca an de debut în avocatură a ELLEI NEGRUZZI, fiind anul 1923.

ELLA NEGRUZZI era prezentată în “Almanahul MARIANA” într-un articol intitulat semnificativ “Românce care au îndrăznit” scris de Alice Gabrielescu[5], articol ilustrat cu o fotografie a avocatei (unică publicată în presă, din cercetările noastre), pledând la bară în Palatul de Justiţie din Bucureşti, captivând atenţia colegilor din Baroul Bucureşti şi deopotrivă atenţia magistraţilor (se pare) de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

ELLA NEGRUZZI a militat pentru egalitatea de şanse a femeilor într-o Românie conservatoare, a înfiinţat în calitate de Preşedinte – fondator, Asociaţia „Emanciparea femeii„, având drept scop declarat:

emanciparea femeii în perspectiva participării acestora în toate domeniile vieţii sociale şi ocuparea de funcţii în raport cu pregătirea şi capacitatea fiecăreia, nu pe criterii discriminatorii.”

Asociaţia s-a preocupat şi de emanciparea femeilor din mediul sătesc, unde erau cele mai multe femei, iniţiind cămine culturale pentru educarea femeilor. Mediul rural, fiind la acel moment un tezaur al energiilor feminine, care au contribuit la păstrarea tradiţiilor etosului naţional, la transmiterea elementelor de etică familială.

A înfiinţat şi organizaţia „Frontul feminin” (1936), organizând numeroase întruniri şi conferinţe menite să contribuie la antrenarea femeilor în acţiunile de luptă pentru apărarea drepturilor politice, economice, sociale şi culturale, într-o lume a bărbaţilor.

Considerându-se un om al timpului său, s-a înscris în organizaţia militantă „Grupul avocaţilor democraţi„, asociaţie înfiinţată în 1935, grupare cu vederi democrate, de centru stânga.

Ziarele timpului au consemnat în multe din marile procese ale militanţilor socialişti printre avocaţi şi pe ELLA NEGRUZZI, prezentă alături de alţi avocaţi de renume ai vremii.

La alegerile parlamentare din anii ’30 a candidat pe listele P. N. Ţ.

A fost o AVOCATĂ care s-a afirmat în profesie şi în societate, ca militantă pentru drepturile şi libertăţile clienţilor ei.

Aceasta este una dintre cele mai mediatizate personalităţi feminine ale profesiei de avocat, la începuturile avocaturii din perimetrul DacoRomânesc, însă există nenumărate biografii feminine care sunt tot atâtea repere ale profesiei noastre şi care au realizări profesionale de excepţie, întrecându-i de multe ori pe colegii bărbaţi.

ELLA NEGRUZZI a rămas în conştiinţa contemporanilor săi ca o colegă desăvârşită, moral şi profesional, un reper al timpului ei.

O altă colegă care a fost înscrisă în Barou[6] ca avocat, încă din 1891 (după unele surse documentare), a fost

SARMIZA BILCESU (căsătorită) ALIMĂNIŞTEANU

SARMIZA BILCESCU[7] este cea care a spulberat la Paris un mit, cel al bărbaţilor studenţi la Facultatea de drept.

Acest mit era unul planetar la acel moment, fiindcă numai bărbaţii aveau după tradiţie, dreptul de a studia la universităţi.

A luptat cu un sistem, dar a câştigat. Câştigul ei fiind ulterior fructificat de Profesia de Avocat de pretutindeni.

SARMIZA BILCESCU este prima studentă din lume la o facultate de drept, totodată este  prima femeie licenţiată în drept.

Deţine în palmares şi menţiunea că este prima femeie din lume, care a obţinut titlul academic de Doctor în Drept, la Paris în 1890, cu teza: “Condiţia legală a mamei în dreptul roman şi dreptul francez”, tema tezei fiind simbolică şi totodată semnificativă.

A trăit într-o epocă în care femeile nu aveau drepturi civile depline, drepturile sociale erau incomplete şi nu aveau nici drepturi politice egale cu cele ale bărbaţilor.

La înscrierea la Facultatea de drept din Paris a existat un argument de logică afirmat de Sarmiza Bilcescu, care a răsturnat vechile cutume ale Universităţii dominate de bărbaţi:

Într-o ţară în care chiar şi pe uşile închisorilor stă scris: Libertate, Egalitate, Fraternitate, nu puteţi împiedica o femeie să se instruiască, doar pentru că este femeie”.

Această primă pledoarie a Sarmizei Bilcescu, a remodelat lumea universitară din temelie.

S-a înscris în Baroul Bucureşti în 1891, dar nu a profesat niciodată ca avocat la bară, dând numai consultaţii. Această informaţie istorică o avem din lucrarea “MUSEUM – studii şi comunicări” ”Muzeul Viticulturii şi Pomiculturii – Goleşti, 1993 – 2005, volumul V[8]”.

Încă o premieră naţională absolută: a fost prima femeie avocat de consultanţă, din România.

Amintim că SARMISEGETUZA (prin comprimare Sarmiza, iar în familie Miza) BILCESCU ALIMĂNIŞTEANU este prima femeie din Regatul România care a făcut parte dintr-un Consiliu de administraţie, anume, la Societatea Anonimă “CARTEA ROMÂNEASCĂ”, una dintre cele mai prestigioase edituri naţionale din perioada interbelică a secolului trecut.

A fost Preşedinta Federaţiei Femeilor Universitare din România, iar la alegerile din anii ’30 a candidat pe listele P.N.L.

Beneficiind de aprecierea mediilor intelectuale şi totodată ale aristocraţiei naţionale, a predat lecţii de limba română viitoarei Regine Maria a României.

Între Avocata Sarmiza Bilcescu Alimănişteanu şi Regina Maria a României s-a născut o prietenie sinceră şi statornică. Regina vizitând-o pe avocată la Româneşti – Câpulung Muscel, în 1935 când aceasta era grav bolnavă.

Printre românii din jurul României, aşa cum spunea savantul de renume mondial, profesorul Nicolae IORGA[9], este şi prima femeie avocat din teritoriul românesc numit Basarabia (teritoriu răpit în urmă cu peste 200 de ani, în 1812 de către Rusia ţaristă).

EUGENIA CRUŞEVAN

Din puţinele date pe care le-am avut la îndemână, putem configura o scurtă notă biografică.

EUGENIA CRUŞEVAN era descendenta unei familii cu rădăcini nobiliare[10], fiica notarului Epaminond Cruşevan. Este absolventă a liceului din Chişinău, iar în 1918 a absolvit Facultatea de Drept a Universităţii din Moscova.

Este înscrisă în Baroul din Chişinău începând cu 17 Octombrie 1919 (conform periodicului Cuvântul dreptăţii, un ziar zonal). La cedarea Basarabiei în 1940 se refugiază în teritoriul liber, nedorind să rămână sub cizma sovietică invadatoare. Va practica avocatura în Buzău, ulterior se mută la Timişoara[11], unde va rămâne tot restul vieţii.

Are şi activitate socială, dedicată mişcării feministe, fiind Secretar al Societăţii Femeile Române, din România Mare, asociaţie constituită în vederea sprijinirii emancipării femeilor pentru obţinerea de drepturi politice şi sociale.

Destinul promiţător al acestei colege a fost distrus ca atâtea alte destine, de vicisitudinile geo-politice şi de expansiunea ilegitimă a imperiului sovietic, continuator al politicii imperiului ţarist, de anexare prin forţă a unor teritorii care nu le-a aparţinut niciodată, în care au schimbat artificial ponderea populaţiei pentru a crea o falsă majoritate.

Venirea Eugeniei Cruşevan în teritoriul liber românesc, va conferi un plus de culoare multiculturalităţii avocaturii din Buzău şi din Timişoara.

Din 1994, un an al deschiderii în Republica Moldova, în zona centrală a Chişinăului există o stradă care poartă numele primei femei avocat din acest străvechi perimetru DacoRomânesc.

De foarte curând, mass-media din Banat, a relatat un eveniment de primă mărime din viaţa Baroului Timiş.

Avocata RELLA FELLER născută la Cernăuţi în 1914, a fost serbată la împlinirea frumoasei vârste de 100 de ani.

Absolventă a facultăţilor de Drept şi de Filologie din Cernăuţi, după stagiatură, în 1945 s-a refugiat la Timişoara. A activat în Baroul Timiş – Torontal din 24 noiembrie 1945, ulterior în cadrul Colegiului de Avocaţi Timiş, pensionându-se în anul 1975 după 30 de ani de activitate fructuoasă în avocatură.

Decanul de vârstă al avocaturii din România (la acest moment) este avocatul ION PODAŞCĂ născut în anul 1911, are în prezent 103 ani. A fost avocat în procesul intelectualilor, fiind apărătorul lui Constantin Noica.

A absolvit facultatea de Drept din Bucureşti, după ce iniţial a absolvit Facultatea de istorie, avându-l printre profesori pe savantul de renume mondial, profesorul Nicolae IORGA, despre care spune că era o persoană extrem de agreabilă, de la cursurile căruia nu a lipsit niciodată. Poate că relatările activităţii parlamentare a lui Nicolae Iorga, l-au determinat pe ION PODAŞCĂ să se îndrepte şi către Facultatea de Drept din Bucureşti.

Rodica Ojog-Braşoveanu[12]

Cea care a fost numită „Agatha Christie a României” a fost avocat în Baroul Bucureşti aproape un deceniu.

Cea mai celebră scriitoare de romane poliţiste din România, era fiica avocatului Victor Ojog din Baroul Bucureşti.

Rodica Ojog-Braşoveanu a publicat 35 de romane, în majoritate poliţiste, dar şi câteva istorice şi unul ştiinţifico-fantastic, a fost autoare a unor scenarii de film pentru televiziune.

A fost căsătorită cu actorul Teatrului Naţional, Cosma Başoveanu.

*

Din punct de vedere istoric, unul dintre apărătorii drepturilor românilor din rândul vechililor[13], poate fi socotit ca fiind avocat, fiindcă a practicat avocatura în forma sa primară, aceea de apărător, a fost:

TUDOR VLADIMIRESCU

Breasla avocaţilor poate revendica fără a greşi, pe eroul Revoluţiei din 1821, a cărui jertfă a readus domniile pământene în Ţările Române, în locul celor fanariote. Odată cu revenirea la domniile pământene, s-a impus ideea modernă de domnie pe termen 7 ani, nu pe viaţă, însă tulburările geo-politice nu au putut menţine acest deziderat, al domniei limitate în timp la 7 ani.

TUDOR VLADIMIRESCU a fost şi apărător al intereselor unor persoane fizice, proprietari de moşii, în faţa unor instituţii cu activitate jurisdicţională. Cei care au apelat la TUDOR VLADIMIRESCU pentru a le apăra drepturile, ştiau că acesta este un aparător de profesie, pe care în acest sens l-au mandatat să-i reprezinte în faţa autorităţilor jurisdicţionale ale vremii.

TUDOR VLADIMIRESCU nu a fost un jălbar, ci apărător în sensul modern al noţiunii.

S-a născut în judeţul Gorj, în satul Vladimiri, dintr-o familie de moşneni (clasă de mijloc de mici proprietari de pământuri, din zona rurală). A învăţat carte şi limba greacă în casa boierului aromân Ioniţă Glogoveanu, din Craiova, care a intuit că Tudor este extrem de inteligent şi care l-a pregătit pentru funcţia de administrator de moşie, totodată l-a angrenat în negoţul de vite.

Administrator de moşie, cunoştea bine pravilele, dreptul cutumiar, era primul care apăra proprietatea boierului care l-a investit cu această funcţie administrativă de mare încredere. Administratorul de moşie, cunoştea toate reglementările administrative care guvernau zona în care se afla moşia şi totodată dreptul cutumiar care reglementa dreptul de proprietate.

TUDOR VLADIMIRESCU a avut şi el avere proprie, pământuri şi a făcut comerţ pe cont propriu.

A intrat în rândurile pandurilor – armată cu obligaţii semipermanente – calitate în care participă la războiul ruso-turc din 1806 – 1812, fiind recompensat de oficialităţile imperiale ruseşti cu Ordinul de cavalerie, Ordinul Vladimir, clasa a III-a.

În 1806 este numit vătaf de plai la Cloşani, cu atribuţii similare de administrator al unui district de munte[14], funcţie administrativă pe care o va deţine până în 1820.

În perioada 14 Iunie – 26 Decembrie 1814 a efectuat o călătorie la Viena, întâmplător sau nu, chiar în perioada Congresului de Pace de la Viena (1814 – 1815), pentru a lichida moştenirea soţiei lui Nicolae Glogoveanu (fiul lui Ioniţă Glogoveanu), decedată la Viena, cât şi pentru a-i aduce în ţară fetiţa, acţionând în baza unui mandat, ca împuternicit al boierului.

TUDOR VLADIMIRESCU – se pare că era şi cunoscător al limbii germane – fiindcă va urmări problemele politice care erau în dezbatere în Viena anului 1814 şi care priveau Ţările Române.

La începutul anului 1815 garnizoana otomană din raiaua Ada – Kaleh “cutreierase” judeţele Mehedinţi şi Gorj, iar în incursiunea acesteia au distrus şi gospodăria lui TUDOR VLADIMIRESCU din Cerneţi, de unde îi luaseră bucate şi bunuri.

TUDOR VLADIMIRESCU putem afirma că a profesat de facto avocatura, în forma şi cu rigorile Secolului XIX.

A fost prezent în capitala Ţării Româneşti pentru susţinerea unui proces, în faţa Divanului domnesc având ca obiect o moşie.

Divanul domnesc, era o instituţie administrativă formată din marii boieri, cu dregătorii sau fără dregătorii, care avea şi atribuţii jurisdicţionale în anumite materii, un fel de Curte de Apel pentru cauzele privitoare la dreptul de proprietate asupra pământurilor şi pădurilor, a moşiilor.

Mai amintim din activitatea sa de apărător al ideii de emancipare naţională, că TUDOR VLADIMIRESCU aflând că mişcarea Eteria v-a porni lupta de eliberare naţională a Greciei, va încerca exploatarea acestui momentul tactic şi strategic prielnic, pentru a ridica poporul Ţării Româneşti la luptă, sens în care are numeroase contacte secrete cu reprezentanţii conducerii Eteriei pentru o eventuală luptă comună, astfel ca pandurii să preia lupta naţională din Ţara Românească. A semnat o înţelegere cu Comitetul de oblăduire prin care TUDOR urma să ridice „norodul la arme“, având drept unic ţel înlăturarea regimului fanariot.

Proclamaţia de la Padeş“ a speriat marea boierime din Ţara Românească, care trimite trupe pentru a-l opri, fiindcă TUDOR a declarat că “patria se cheamă poporul, iară nu tagma jefuitorilor“.

TUDOR a avut o intrare triumfală în Bucureşti în primăvara anului 1821, unde conduce „adunarea poporului“, practic în acel moment era conducătorul vremelnic şi de facto al Ţării Româneşti, fiind aclamat de popor cu apelativul „Domnul TUDOR“.

Revenind la activitatea care ne interesează, susţinem că TUDOR VLADIMIRESCU a fost “apărător”, adică avocat în accepţiunea de astăzi, pentru că a exercitat de facto profesia de apărător în faţa unor instanţe administrative cu atribuţii jurisdicţionale la vremea respectivă, anume: Divanurile domneşti, locale şi în faţa celui central din capitala Ţării Româneşti.

Divanuri domneşti, tranşau definitiv conflictele privitoare la proprietatea asupra moşiilor şi care în unele situaţii aveau şi atribuţii legislative regionale.

Sunt bine cunoscute cazurile în care locuitorii din Gorj şi Mehedinţi au apelat la serviciile lui TUDOR VLADIMIRESCU pentru tranşarea litigiilor de proprietate, ivite între ei cu privire la hotărnicia moşiilor şi vecinătatea proprietăţilor.

TUDOR VLADIMIRESCU reprezenta în calitate de apărător al locuitorilor, interesele acestora în faţa autorităţilor administrative privitor la drepturile lor, în raport cu alţi proprietari, deci exercita efectiv profesia de avocat.

Sunt cunoscute situaţiile în care TUDOR VLADIMIRESCU a apărat interesele locuitorilor din cele două judeţe ale Olteniei, în faţa Divanurilor domneşti de la Craiova şi a celui din Bucureşti în diverse procese privind proprietatea şi drepturile asupra moşiilor.

A acţionat în interesul moşnenilor din Podenii Mehedinţiului şi împotriva încălcării hotarelor moşiilor de către stăpânirea austriacă prin mutarea pietrelor de hotar, astfel că s-a implicat şi într-un proces privitor la dreptul de proprietate în raporturi de drept internaţional public şi privat.

TUDOR VLADIMIRESCU a fost şi un avocat al neamului său, ale cărui drepturi la libertate şi independenţă le-a apărat cu preţul vieţii sale.

Sacrificiul acestui avocat al neamului său a dat roade, domniile fanariote au fost înlăturate definitiv, revenindu-se la domniile pământene, de câte 7 ani (poate este semnificativ, mandatul Preşedintelui Republicii Franceze, care actualmente este de 7 ani).

În periplul nostru, urmează una dintre cele mai importante personalităţi ale istoriei naţionale, avocat de profesie, cu studii de Drept la Facultatea de Drept a Universităţii din Cluj.

AVRAM IANCU

Perimetrul DacoRomânesc nu a avut o istorie rectilinie, de multe ori evoluţia sistemelor constituţionale a condus la dezvoltări influenţate geo-strategic şi geo-politic inegal.

Avocatul AVRAM IANCU a fost apărător al drepturilor naţionale ale Românilor din Ţara Românească a Transilvaniei, când această parte a spaţiului spiritual  DacoRomânesc s-a aflat sub jugul ocupaţiei sinistre a Austro-Ungariei, ocupaţie care a condus la stagnarea dezvoltării culturii şi civilizaţiei naţionale pentru scurte perioade de timp. Avocaţii au determinat depăşirea stagnării, prin activitatea lor profesională, socială şi politică, ca dimensiunea culturii şi civilizaţiei acestui perimetru geografic să depăşească momentele potrivnice dezvoltării.

Spiritul profesiei de avocat, a menţinut în întregul perimetru al Transilvaniei valorile culturii naţionale şi a transmis dorinţa de unitate naţională în cadrul unui stat unitar.

În spaţiul Transilvaniei – multimilenar teritoriu DacoRomânesc – au rămas în istorie şi alte nume de avocaţi contemporani cu Revoluţia din 1848: ION BRAN de la Braşov, ION BARDOSSI, CONSTANTIN SECĂREANU, PETRE DOBRA, ION BUTEANU, ş.a., dar cel mai cunoscut a fost Regele Munţilor, Craiul AVRAM IANCU, unul dintre cei mai importanţi avocaţi din istoria noastră naţională.

Născut în 1824 la Vidra de Sus, fiul lui Iancu şi Maria Gligor, urmează Liceul catolic de la Cluj.

Este absolvent al Facultăţii de Drept din Cluj şi îl regăsim funcţionând ca AVOCAT pe lângă Tabla regală a Transilvaniei, instanţă judecătorească[15] din Târgu Mureş[16], pe care, semnificativ o regăsim în acelaşi perimetru[17] şi în zilele noastre.

Libera practică în profesia de avocat în vremea lui AVRAM IANCU se obţinea, ca şi intrarea în magistratură, exclusiv în cadrul acestei instanţe supreme din Ţara Românească a  Transilvaniei[18] aflată la Târgu Mureş.

AVRAM IANCU avea convingerea că Împăratul[19] îi va ajuta pe românii din Transilvania, în contra asupritorilor maghiari. Fiind primit în audienţă de Împărat, la Curtea de la Viena, AVRAM IANCU dorea să susţină o pledoarie în favoarea drepturilor multimilenare ale românilor pe aceste meleaguri. Însă nu este ascultat de împărat, care dorea numai să îi acorde o decoraţie, distincţie pe care Craiul Moţilor a refuzat-o cu demnitate.

Ulterior, în anul 1852, Împăratul aflat în vizită în Principatul Transilvaniei doreşte să stea de vorbă cu AVRAM IANCU despre tensiunile dintre naţiunile provinciei. AVRAM IANCU fiind convins că Împăratul nu va lua măsurile potrivite pentru români, a refuzat întâlnirea cu suveranul, ceea ce l-a supărat pe acesta. Această decizie a lui AVRAM IANCU îi va grăbi acestuia sfârşitul, sfârşit pus la cale de serviciile poliţieneşti secrete imperiale, într-un mod mârşav, prin îmbolnăvirea cu o boală netratabilă la acel moment. Contemporanii, au relatat că îmbolnăvirea lui Iancu cu boala netratabilă s-a făcut prin “intermediul” unei prostituate de la Viena.

Dorinţa împăratului de a sta de vorbă cu AVRAM IANCU denotă marea influenţă de care se bucura acesta în rândurile românilor, fapt de notorietate chiar şi la Viena, la Curtea Imperială.

La 11 Septembrie 1872 va poposi pentru totdeauna la Ţebea sub Gorunul lui Horia.

Puţini cunosc Testamentul lui Avram Iancu din 20 Decembrie 1850, prin care lasă întreaga lui avere:

să treacă în folosul naţiunii, pentru ajutor la înfiinţarea unei Academii de Drepturi, tare crezând că, numai cu arma legii vor putea scoate drepturile naţiunii Române”.

Poate că şi astăzi, ar fi necesară o ACADEMIE de DREPTURI aşa cum şi-a imaginat-o AVRAM IANCU, pentru propăşirea NAŢIUNII ROMÂNE.

În luna Mai a anului 2013, am avut ocazia să revăd Casa lui AVRAM IANCU de la Târgu Mureş, un loc plin de istorie, acolo unde Avocatul AVRAM IANCU a trăit şi a gândit la apărarea drepturilor multiseculare ale naţiunii române. Am trecut cu emoţie şi pe la TRIBUNALUL MUREŞ, locul în care şi-a desfăşurat activitatea profesională Avocatul AVRAM IANCU, personalitate de primă mărime a Istoriei noastre Naţionale.

Într-o asemenea evocare, trebuie să amintim că în vremurile tulburi ale României postbelice au fost mulţi avocaţi, victime ale unei terori dezlănţuite la intersecţia a două sisteme geopolitice divergente: est şi vest, teroare care în unele zone îşi mai menţin urmările şi astăzi.

Printre cei pe care trebuie să-i amintim se numără şi cei care succed, într-o enumerare selectivă şi nu limitativă:

 

NICU STEINHARDT (Nicolae Aurelian STEINHARDT)

 

Cunoscut ca Părintele Nicu de la Rohia, născut în 1912, decedând în aprilie 1989 la Mânăstirea Rohia, în judeţul Maramureş.

Fost avocat în Baroul Bucureşti, doctor în ştiinţe juridice în 1936 cu o lucrarea de lingvistică juridică în planul dreptului constituţional, teză susţinută la Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti, lucrare care este şi astăzi actuală în modalitatea în care a fost gândită şi elaborată. Teza sa de doctorat, este intitulată: “Principiile clasice şi noile tendinţe ale dreptului constituţional – Critica operei lui Leon Duguit”. Subliniem un aspect care reliefează importanţa lucrării, anume la momentul publicării – anul 1936 – prefaţa era semnată de celebrul prof. Julien BONNECASE de la Facultatea de Drept din Bordeaux. Lucrarea avea girul unei Comisii examinatoarea formată din profesorii Facultăţii de Drept din Bucureşti: Mircea DJUVARA, Paul NEGULESCU, Anibal TEODORESCU, George PLASTARA şi Aristide BASILESCU.

Personalitate polivalentă, scriitor, eseist, cunoscut ca şi călugăr, teolog – filosof de vocaţie, în tinereţe a fost în centrul atenţiei grupului de intelectuali, din care amintim pe Dinu Pillat, Mihai Ralea, Constantin Noica, Mircea Eliade, Arşavir Acterian, etc., frecventând viaţa literară a capitalei dintre cele două războaie mondiale, în egală măsură cenaclul „Sburătorul” condus de Eugen Lovinescu.

Călugărul Nicu de la Rohia a debutat în literatura românească cu un pamflet: „În genul… tinerilor” (1934).

Între 1940 – 1944 a fost epurat din redacţia „Revistei Fundaţiilor Regale” din motive rasiale. După 23 August 1944 a revenit în publicistica literară: „Universul literar”, „Libertatea”, „Viaţa Românească” pentru scurt timp, ca din 1947 să fie supus la alte umilinţe, fiind epurat de această dată din Baroul Bucureşti pentru motive de natură politică. Suportând vicisitudinile istoriei, a urmat o perioadă dificilă, câştigându-şi cu greu existenţa. Arestat în martie 1960 în „grupul Noica-Pillat”, condamnat la 12 ani muncă silnică pentru „crimă de uneltire”, internat la Jilava şi Gherla, beneficiind de amnistierea din august 1964, revine la activitatea sa literară şi traduce literatură universală şi publică numeroase eseuri. Multe din lucrările sale au apărut postum, în ultimii 24 de ani, la stăruinţele unor teologi luminaţi de la Mănăstirea Rohia. Au apărut lucrările scrise de Nicu Steinhardt într-o ediţie completă, inclusiv un C.D. care conţine un text rostit de acesta în biserica Mânăstirii Rohia.

În 1980 s-a călugărit retrăgându-se la Mânăstirea ortodoxă de la Rohia, unde va rămâne până la sfârşitul vieţii, la sfârşitul lunii martie a anului 1989.

Subliniem că, întreaga operă teologică, publicată postum, conţine elemente de gândire juridică naţională şi de gândire juridică universală, la confluenţa cu filosofia socială.

AURELIAN BENTOIU[20] (1892 – 1962) – avocat în Baroul Bucureşti, om politic liberal; deputat, ministru al Justiţiei între 30 Noiembrie 1939 – 10 Mai 1940. Arestat şi condamnat de două ori pentru crimă de uneltire contra ordinii sociale, în temeiul art. 209 Cod penal, trecând pe la Sighet, Galaţi, Văcăreşti şi Jilava, unde a şi murit la 27 Iunie 1962.

A fost unul dintre avocaţii importanţi ai Baroului Bucureşti recunoscut pentru verticalitatea sa în profesie şi pentru excepţionala pregătire profesională. Orator înnăscut, a fost unul dintre respectaţii Maeştri ai Baroului bucureştean.

MIRCEA IONESCUQUINTUS născut în 1917, avocat în Baroul Prahova, epigramist, om politic liberal, membru al P.N.L. din anii ’30.

Personalitate publică, care l-a cunoscut personal pe savantul Nicolae IORGA, participând la cursurile Universităţii Populare din Vălenii de Munte înainte de tragicul sfîrşit la marelui profesor din 27 Noiembrie 1940[21]. Din 1990 la conducerea P.N.L., ca vicepreşedinte între anii 1990-1992, apoi preşedinte între anii 1992-2001, iar între 1991 – 1992 a fot ministru al Justiţiei (Guvernul Theodor Stolojan), vicepreşedinte şi preşedinte al Senatului între 1996 – 2000. Epigramist de excepţie, om de aleasă cultură.

Constantin Titel – Petrescu (1888 – 1956) – avocat şi om politic de stânga, a fondat Liga Drepturilor Omului (1923). Preşedinte al Partidului Social-Democrat din România (1943-1946) şi ministru-secretar de stat în primul guvern Sănătescu (reprezentant al P.S.D. în guvernul de uniune naţională, de după 23 august 1944).

Emil Georgescu (1929 – 1985), avocat în Baroul Bucureşti în 1972 (fost procuror la Mizil şi Telega 1952 – 1954, procuror-şef la Bucureşti 1967 – 1971).

A fost una din vocile inconfundabile de la Radio Europa Liberă.

Sora acestuia, Ileana Georgescu, era căsătorită cu avocatul bucureştean Edwin Oliver Konerth (originar din Orăştie, născut în martie 1933) membru în Colegiul de Avocaţi al Municipiului Bucureşti şi Judeţului Ilfov. Ileana Georgescu şi Edwin Olover Konertk cu care pleacă în Germania Federală prin 1983. Edwin Oliver Konerth (mama sa era din familia von Riebel) era un pasionat jucător de şah la cluburile din România, obţinând titlul de Maestru al Sportului. În Germania (iniţial în zona americană a Berlinului) a fost antrenor de şah pentru copii şi jurnalist sportiv.

LUCREŢIU PĂTRĂŞCANU a trăit între 1900 – 1954, a fost avocat în Baroul Bucureşti, om politic de stânga, înscris în P.C.R. în 1919.

A fost avocat al membrilor de frunte din P.C.R. în diverse procese din anii ’30 – ’40. Participă la acţiunea împotriva Mareşalului Ion Antonescu, de la 23 August 1944. Face parte din delegaţia României la semnarea Armistiţiului cu U.R.S.S. şi la semnarea Tratatului de Pace de la Paris, este Ministru al Justiţiei.

A făcut parte şi dintr-o delegaţie a P.C.R. care în 1922 a participat la Congresul Cominternului, unde îl cunoaşte personal pe Vladimir Ilici (Ulianov) LENIN, iar în 1928 a participat din partea P.C.R. la Congresul Cominternului, ca membru în Comitetul Central al partidului.

Are o viaţă tumultuoasă, a fost arestat pentru activităţi comuniste înainte de 23 August 1944, a fost deputat din partea Blocului Muncitoresc Ţărănesc în 1931.

În 1948 este arestat de “tovarăşii de drum” şi este executat în 17 aprilie 1954 în închisoarea Jilava, la capătul unui proces controversat, până astăzi neelucidat complet.

A fost cumnat cu avocatul PETRE PANDREA din Baroul Bucureşti. PETRE PANDREA a fost şi Decan al Baroului, însă era de altă orientare politică, sau cel puţin i s-a atribuit o altă viziune politică.

NICOLAE TITULESCU s-a născut la 4 Martie 1882 în Craiova şi a trăit până la 17 Martie 1941 murind la Cannes[22]. Este unul dinte avocaţii români care au îmbrăţişat cariera diplomatică, fiind Ministru al Afacerilor Străine, ajungând pe fotoliul de Preşedinte al Ligii Naţiunilor.

Era fiu de avocat (ca şi savantul Nicolae IORGA), studiile de Drept le-a făcut la Paris, obţinând doctoratul cu o interesantă teză “Essai sur une théorie des droits éventuels”. Din 1905 profesor de drept la Universitatea din Iaşi, iar din 1907 la Facultatea de Drept de la Universitatea din Bucureşti.

În 1912 este ales deputat pe listele Partidului Conservator-Democrat condus de un alt avocat, anume de Take Ionescu, fost Decan al Baroului Bucureşti. În anul 1917 este în Guvernul lui Ion I. C. Brătianu în calitate de Ministru al Finanţelor. Între 1928 – 1936 a fost de mai multe ori Ministru al Afacerilor Străine.

Din 1921 este delegat permanent al României la „Liga Naţiunilor” de la Geneva, fiind ales de două ori (1930 şi 1931) Preşedinte al acestei prestigioase organizaţii internaţionale, precursoarea O.N.U.

NICOLAE TITULESCU, la Craiova a fost coleg de liceu cu viitorul Episcop Săvulescu.

Fiul Episcopului Craiovei, a fost avocatul doctor în drept la Paris, NICOLAE SĂVULESCU pe care l-am cunoscut personal înainte de 1982. Avocatul Nicolae Săvulescu[23] a fost epurat din Baroul Bucureşti fiindcă avea studii doctorale în străinătate.

Acest periplu nu-l pot încheia fără a mai aminti câteva personalităţi ale avocaturii, contemporani cu noi.

Este plină de semnificaţii numirea în fruntea unei instituţii nou create în România de după 1989, AVOCATUL POPORULUI a unor avocaţi de carieră: PAUL MITROI din Baroul Bucureşti şi VASILE GIONEA.

Nu pot să nu amintesc că VASILE GIONEA a fost avocat la Braşov, calitate în care era, fondator şi membru al Cercului Juridic Transilvan[24] care edita GAZETA JURIDICĂ A TRANSILVANIEI. Gazeta în numărul din Octombrie 1944 rememorează Procesul Memorandiştilor, o altă tragedie românească din Transilvania ocupată samavolnic de austro-ungari. Cercul Juridic Transilvănean în 1944 număra printre – fondatori şi colaboratori – 48 de avocaţi, iar dintre magistraţi amintim pe profesorul Salvator BRĂDEANU de la Consiliul Legislativ.

Nu vom opri enumerarea la aceşti avocaţi, amintindu-i şi pe cei care au fost vremelnic Prim-miniştri în guvernele post-belice ale României.

PETRU GROZA născut la 7 Decembrie 1884 la Băcia, în Judeţul Hunedoara — a decedat la 7 Ianuarie 1958 în Bucureşti. A fost avocat, Prim-ministru între 1945 – 1952, Preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Romîne, în fapt şef al statului, între 2 Iunie 1952 şi 7 Ianuarie 1958.

Personalitate marcantă a Transilvaniei, a fost avocat în Lugoj şi Deva, iar în Lexiconul personalităţilor Ardealului din 1928[25] îi este “alocat” un spaţiu mai mare decât altor avocaţi şi oameni politici din această provincie multisecular DacoRomânească.

Participant la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, este cel mai tânăr ministru în Guvernul Mareşalului Averescu, ca Ministru de Stat între 16 aprilie şi 13 decembrie 1921, iar între 1926 – 1927 a deţinut portofoliul Lucrărilor Publice şi pe cel de Ministru de Stat. A fondat în 1933, organizaţia-partid Frontul Plugarilor, al cărui Preşedinte a fost până în 1953 când s-a desfiinţat. A participat în 1943 la formarea Frontului Naţional Antihitlerist, împreună cu Partidul Comunist Român (P.C.R.), Uniunea Patrioţilor şi MADOSZ (formaţiune muncitorească a minorităţii maghiare din România).

Suportă privaţiuni ale regimului autoritar antonescian, fiind arestat la Malmeson (în Bucureşti, pe Calea Plevnei, închisoare militară), perioadă pe care o va relata în volumul ÎN UMBRA CELULEI (volumul are un moto interesant: luminile în tenebre lucesc). A participat cu Frontul Plugarilor la constituirea (1944) Frontului Naţional Democrat, alianţa politică controlată preponderent de Partidul Comunist, a fost Vice-prim-ministru în guvernele Sănătescu şi Rădescu.

Oraşul Ştei, din judeţul Bihor, a purtat între 1958 – 1990 numele de Oraşul Dr. Petru Groza, fiind unicul centru urban din România care a purtat numele unui avocat.

ION GHEORGHE MAURER, avocat şi om politic de stânga s-a născut la 23 septembrie 1902 în Bucureşti, unde a decedat la 8 februarie 2000, Prim-ministru al Republicii Populare Romîne şi al Republicii Socialiste România în perioada 1961 – 1974, Preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale a Republicii Populare Romîne între 11 ianuarie 1958 – 21 martie 1961.

Membru al Partidului Comunist din România din 1937, între 1947 – 1951, a fost Preşedinte al Comitetului Olimpic Român.

Este membru titular al Academiei Române din 1955, a fost primul director fondator al Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române. În guvernul Petru Groza a fost Subsecretar de Stat la Ministerul Comunicaţiilor şi Lucrărilor Publice, a făcut parte din delegaţia care a participat la Conferinţa de Pace de la Paris. A fost Ministru de externe în 1957 în guvernul Chivu Stoica, în 1958 a fost Preşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale (şef al statului), membru al Biroului Politic al C.C. al P.C.R.  din 1960, a condus cinci guverne succesive între 21 martie 1961, până în 28 martie 1974. A fost coleg şi apropiat de unul dintre Vice-Preşedinţii Colegiului de Avocaţi ai Municipiului Bucureşti şi Judeţului Ilfov, maestrul avocat ION PORA.

Vom reaminti numele unor personalităţi ale culturii şi civilizaţiei acestui perimetru DacoRomânesc care au fost avocaţi[26]: Vasile LASCĂR, Nicu IORGA (tatăl savantului Nicolae IORGA), Barbu ŞTEFĂNESCU – DELAVRANCEA, Titu MAIORESCU, Iuliu MANIU, scriitorul şi poetul Demostene BOTEZ (fost Preşedinte al Uniunii Scriitorilor), Primarul şi Prefectul Bucureştiului, Emmanuel PROTOPOPESCU – PACHE, Take IONESCU, Grigore TRANCU – IAŞI, dr. Traian POPOVICI Primarul erou din Cernăuţii celui de al doilea Război mondial, Dem. DOBRESCU, Wilhelm FILDERMAN, Mircea MANOLESCU, Nicolae BĂLĂNESCU, Victor OJOG, Paul Vlachide[27] şi mulţi alţii pe care îi voi aminti în viitoare cronici. Cei evocaţi în cele ce preced au avut sau mai au încă în diverse locuri busturi sau statui, iar numele altora se regăseşte în nomenclatorul străzilor, ori numele lor este fala unor instituţii de învăţământ superior juridic care le poartă numele.

Realitatea ne demonstrează că evenimentele istorice şi patimile lumeşti fac ca numele unor avocaţi să fie controversate, atunci când aceştia devin persoane publice, însă personalităţile Baroului rămân dăltuite în BRONZUL PROFESIEI ca Maeştri nemuritori, ca OAMENI între OAMENI.

Nu-l voi uita nici pe contemporanul nostru, din Baroul Bucureşti, pe care îl întâlnim adesea în Palatul de Justiţie – avocatul LEON IANCOVICI – fiindcă avem plăcuta surpriză, să-i descoperim chipul pe o emisiune filatelică a administraţiei poştale americane, fiind primul român în viaţă şi primul avocat român care apare pe o astfel de emisiune filatelică. Este românul care în anul 2008 a obţinut cea mai importantă distincţie internaţională la o expoziţie filatelică.

În urmă cu câtva timp, aflându-mă în Cetatea de scaun de la Târgovişte, am revăzut o casă de sfârşit de Secol XIX, început de Secol XX, casa avocatului LĂZĂRICĂ PETRESCU, în plin centru al urbei, care la momentul edificării era cea mai modernă din oraş, găzduind pe membri Dinastiei Regale Române.

Casa acestui avocat, este legată de evenimente ale istoriei naţionale, în 1902, cu ocazia manevrelor regale, aici au locuit alteţele lor Prinţul FERDINAND al ROMÂNIEI şi Principesa MARIA.

Informaţia o am din anul 1985 de la protagonistul unui celebru proces, Dumitrache Bucur Gheorghe[28], din Comuna Ulmi, a Judeţului Dâmboviţa. În casa acestuia s-a declanşat Procesul din 1936 de la Braşov, avându-l ca “personaj principal” pe Nicolae CEAUŞESCU.

Unul dintre avocaţii din acest proces, era avocatul LĂZĂRICĂ PETRESCU din Târgovişte.

Procesul de la Braşov din 1936, era judecat sub stare de asediu. Astfel că, jandarmii nu i-au permis avocatului LĂZĂRICĂ PETRESCU să coboare din tren în gara Braşov, ca să meargă la proces. Acesta a fost pus în situaţia de a coborî la următoarea staţie de cale ferată şi să meargă la Braşov cu trăsura.

Hurmuz Aznavorian

A fost un avocat de excepţie, apreciat de contemporani. A avut o pregătire juridică notabilă, dublată de talent oratoric şi de o inteligenţă ascuţită.

Hurmuz Aznavorian a fost trimis la canal şi a murit în închisoare, necunoscându-i-se mormântul.

În lista celor care au fost avocaţi consemnăm pe Mihail Kogălniceanu, Barbu Ştefănescu Delavrancea, Mihail Sebastian, Grigore Perieţeanu, Istrate Micescu, Take Ionescu sau Barbu Stefanescu Delavrancea.

Nu voi înceta să spun că trăim într-o lume condusă de avocaţi. Lumea de astăzi are în frunte avocaţi de carieră, care înainte de a fi consacraţi de politică în istoria culturii şi civilizaţiei umanităţii, au fost înscrişi în Barou, unde s-au format ca luptători pentru Dreptate, Adevăr şi Justiţie, pentru Drepturile Fundamentale ale Omului.

Îi amintim pe colegii noştri de breaslă, avocaţii: BARACK OBAMA – Preşedintele S.U.A., împreună cu Prima Doamnă a Statelor Unite, DIMITRI MEDVEDEV – fost Preşedinte al Federaţiei Ruse, actualmente Prim Ministru al Rusiei, NICOLAS SARKOZY – fost Preşedinte al Republicii Franceze, LECK KACZYNSKI – fost Preşedinte al Republicii Polonia (cu un tragic sfârşit, ca şi istoria tragică a Poloniei), Preşedintele Republicii Ungare JANOS ADER.

Recent trecutul în eternitate Nelson Mandela a studiat dreptul şi a lucrat o scurtă perioadă de timp într-un cabinet de avocatură.

Lista personalităţilor din avocatura mondială poate continua cu Caroline Kennedy (fiica fostului Preşedinte al S.U.A., J. F. Kennedy), Hillary Clinton (Secretar de Stat în administaţia Barack Obama, fost senator de New York din partea Partidului Democrat, fostă Primă Dooamnă a S.U.A.), Christine Lagarde (avocată de origine franceză, este prima femeie care ocupă funcţia de director general al Fondului Monetar Internaţional, în 2009, Lagarde a fost desemnată de ziarul britanic Financial Times cel mai bun ministru de finanţe din zona euro).

Nu o putem uita în enumerarea noastră pe Preşedinta celui mai puternic „stat continent”, India, din perioada 2007 – 2012, doamna avocat Pratibha Patil. Una dintre cele mai mari puteri economice ale lumii, cu peste un miliard de locuitori, dotată cu arme nucleare, a fost condusă de o femeie avocat, de 78 de ani, prima care a ocupat această funcţie în India. A câştigat alegerile prezidenţiale din 2007, cu 65% din voturi, rezultat surprinzător, fiindcă a fost aleasă într-o ţară unde discriminarea femeilor este încă larg răspândită.

Unul dintre cei mai importanţi prozatori europeni a fost Franz Kafka[29] (scriitor de limbă germană), originar din Praga, unde există o interesantă Casă memorială-muzeu. Cel care a influenţat literatura modernă, în scurta sa existenţă, a fost avocat şi doctor în drept.

Lista ar putea continua la nesfârşit, într-un număr viitor al revistei vom continua periplul nostru.

Alături de aceşti celebri colegi, care fac Istoria Lumii, am încercat să creionez biografiile avocaţilor din perimetrul DacoRomânesc.

Încheiem acest scurt eseu cu convingerea că avocaţii vor avea în evoluţia societăţii şi în viitor un rol determinant.

*

*   *



[1] Cercetător ştiinţific asociat la Institutul de Cercetări Juridice “Academician Andrei RĂDULESCU” al Academiei Române – Departamentul de Drept public “Vintilă DONGOROZ”; Istoric al Dreptului; fost Consilier în Consiliul de Administraţie al Filialei Bucureşti a Casei de Asigurări a Avocaţilor din România; Membru în Consiliul director al Societăţii Române de Criminologie şi Criminalistică; Preşedinte al Comisie de Etică şi Disciplină a Federaţiei Române de Şah.

[2] Născută în Judeţul Iaşi (în satul Hermeziu) la 11 Septembrie 1876, s-a stins din viaţă la 19 Decembrie 1949.

[3] Reşedinţa Judeţului Covurlui era oraşul Galaţi.

[4] Pagina 98.

[5] Prozatoare şi traducătoare, născută în 1899 la Bârlad.

[6] Decan al Baroului la aceea vreme era avocatul Take IONESCU, (născut la 13 Octombrie 1858, în Ploieşti, decedat la 22 Iunie 1922, la Roma) a fost un om politic, deputat şi ziarist, a fost Prim-Ministru al României în perioada 1921-1922.

[7] S-a născut în anul 1867 şi a vieţuit până în anul 1935.

[8] Editura Pământul Goleşti – Argeş, 2006, pag. 481 – 487.

[9] Fiul avocatului Nicu Iorga din Botoşani.

[10] Născută în oraşul Făleşti, judeţul Bălţi în 1889.

[11] Decesul survine la 11 Martie 1976.

[12] Născută la 28 August 1939 în Bucureşti, decedată la 2 Septembrie 2002.

[13] VEKIL, avocat în limba turcă; arhaism.

[14] Similar cu funcţia de astăzi de Subprefect.

[15] Denumire dată instanţei de apel amintind de cele Zece Table.

[16] Înfiinţat în 1754 ca for de Apel – Instanţă de Apel, unde au mai funcţionat: Petre Dobra şi Alexandru Papiu Ilarian.

[17] În anul 1754 Tribunalului Suprem al Transilvaniei s-a mutat de la Mediaş la Târgu Mureş, iar din 1826 funcţionează în acelaşi sediu cu cel din zilele noastre, al actualului Tribunal din Târgu Mureş.

[18] Unde funcţionau instituţiile precursoare ale I.N.P.P.A. şi I.N.M.

[19] Francisc Iosif I (născut la Viena în 18 august 1830 a trăit până la 21 noiembrie 1916) a fost Împărat al Austriei făcând parte din Casa de Habsburg, el fiind totodată Rege al Ungariei şi Boemiei, Rege al Croaţiei, Mare Duce al Bucovinei, Mare Principe de Transilvania, Marchiz de Moravia, Mare Voievod al Voievodatului Serbiei; a vizitat de mai multe ori localităţi din spaţiul actualului teritoriu românesc.

[20] Mult regretatul maestru Virgil (Puiu) POPOVICI, fost Consilier al Colegiului de Avocaţi Bucureşti, ulterior, după 1990 a fost vice-preşedinte al Uniunii Avocaţilor din România, mi-a relatat multe despre personalitatea acestui mare avocat al Baroului Bucureşti. Tot Maestrul Puiu POPOVICI mi-a relatat că în peisajul Palatului de Justiţie din Bucureşti, între cele două războaie mondiale era un avocat, Cristescu Incident, care trăia din consultaţiile pe care le dădea colegilor săi, în materie de incidente procedurale civile. Cristescu Incident, era fiul lui Gheorghe Cristescu – Plăpumarul (10 oct. 1882 – 29 nov. 1973) fost Secretar general fondator al Partidului Comunist din România (1921 – 1924).

[21] Detalii despre moartea savantului în lucrarea inedită: I. FRIEDMANN – NICOLESCU, „Tragicul sfârşit al lui Nicolae IORGA – Strejnic 28 Noiembrie 1940” Din documentele de acum 70 de ani ale Tribunalului Militar al Comandamentului Militar al Capitalei, Editura LIBERTAS, Ploieşti, 2010. (Lucrarea este menţionată în „Prezentarea monografică şi catalog – EDITURA LIBERTAS” de Paul D. POPESCU, poziţia 155, pag. 67, Ploieşti, Ed. Libertas, 2011.).

[22] Avocatul Petre Pandrea, fost Decan al Baroului Bucureşti, susţine că moartea lui Nicolae TITULESCU ar fi survenit în localitatea Souvrettes în Elveţia.

[23] Avocatul Nicolae SĂVULESCU, care a locuit în centrul vechi, pe str. Şepcari, era căsătorit cu mătuşa avocatului bucureştean Paul PREDESCU, recent trecut la cele veşnice.

[24] Printre fondatori şi colaboratori, descoperim pe avocatul bucureştean Nicolae BACIU, care a trecut Dunărea înnot pentru a trece în Lumea Liberă (amic cu un avocat contemporan nouă, din Baroul Bucureşti, regretatul Mihnea Marmeliuc, fost Ministru al Muncii în cele două guverne Petre Roman, de după 1989; tatăl acestuia fiind deputatul Dimitrie Marmeliuc în primul Sfat al Ţării delegat din partea Cernăuţului. Substituindu-l pe avocatul Mihnea Marmeliuc, am fost avocatul lui Nicolae BACIU într-o cauză având ca obiect asigurare de dovezi).

[25] În limba maghiară, tipărită la Oradea.

[26] Prezentul eseu are la bază informaţii din documente inedite, din relatările unor colegi, din selectarea-gruparea unor informaţii de pe internet, grupate tematic şi interpretate critic.

[27] Paul Combotecla-Vlachide.

[28] Dumitrache Bucur Gheorghe a fost în perioada postbelică unul din directorii Rezervelor de Stat agricole; a fost unchiul fostei Vicepreşedinte a Tribunalului Dâmboviţa (din anii ‘80) Elena ANDOR.

[29] 3 Iulie 1883, Praga – 3 Iunie 1924, Viena.

Mesajul Preşedintelui