În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) se pot observa tendințe de ”specializare” a modului în care este examinată libertatea  de exprimare în funcție de profesia titularilor acesteia – jurnaliști, avocați  sau magistrați – și de rolul lor în statul de drept. Aceste analize diferențiate se amplifică pe măsură ce se diversifică mijloacele și canalele de comunicare în masă, datorită avansului tehnologiei. Astăzi, oricine are nu numai dreptul dar și mijloacele concrete de a se exprima în public, de a-și construi o ”tribună”, fie ea și virtuală, de la care să se adreseze maselor. În acest context, numărul cazurilor care ajung la CEDO a crescut exponențial, iar Curtea abordează o analiză tot mai diferențiată a limitelor acestei libertăți, în funcție de statutul fiecărei categorii și rolul acesteia în înfăptuirea statului de drept.

Distincția între libertatea de exprimare și libertatea presei. ”Delictele” de presă

Înainte de toate, trebuie făcută distincția între libertatea de exprimare și libertatea presei. Chiar legea fundamentală folosește sintagme diferite pentru marca diferența (de la gen la specie) între cele două noțiuni. În articolul 30 din  Constituția României, referitor la ”libertatea de exprimare”, se fac referiri speciale la ”libertatea presei”, legea fundamentală conferind garanții în plus pentru protecția acesteia, dar și garanții pentru protecția cetățenilor față de informațiile transmise prin presă:

(3) Libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii

 (4) Nicio publicaţie nu poate fi suprimată.

(8) Răspunderea civilă pentru informaţia sau pentru creaţia adusă la cunoştinţă publică revine editorului sau realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de multiplicare, al postului de radio sau de televiziune, în condiţiile legii. Delictele de presă se stabilesc prin lege.

Prin urmare, libertatea de exprimare reprezintă cadrul general  care include și libertatea presei, dar nu se confundă cu aceasta. ”Față de alte modalități de exprimare în public, exprimarea prin presă comportă anumite particularități în privința obiectului, a titularilor, a mijloacelor de exercitare și a finalităților. Acestea sunt incluse, desigur, în conținutul generic al libertății de exprimare, dar determină specificul libertății presei[1].

De aceea, în multe țări, libertatea presei este reglementată prin legi speciale, care stabilesc  garanții și limite specifice presei , drepturi și obligații distincte pentru  jurnaliști.

Deși legea fundamentală spune că ”delictele de presă se stabilesc prin lege” în România nu există o lege a presei și nici nu sunt reglementate ”delicte” specifice presei. De altfel, în dreptul național nu mai există nici măcar noțiunea de ”delict”, ci doar aceea de infracțiune, pentru toate faptele penale, indiferent de gravitatea lor[2]. Este demnă de luat în considerare și opinia dr. Titus Liviu Popa, conform căreia dispozițiile constituționale privind ”delictul de presă” au rolul de a diferenția, și în expresie, faptul ilicit de presă de infracțiunile de drept comun[3]. Într-adevăr, evoluția dreptului penal a arătat că aceasta a fost rațiunea intimă a legii fundamentale, de a scoate din sfera penală anumite fapte legate de exprimarea jurnalistică, a căror gravitate le situează mai degrabă la nivel delictual civil. Au fost abrogate, pe rând, infracțiunile de ”Insultă”, ”Calomnie” și, mai recent, ”Presiuni asupra justiției”, tocmai din considerentele protecției libertății de exprimare și ale scoaterii abaterilor de presă din sfera infracțiunilor de drept comun.

Legea pentru abrogarea art. 276 – ”Presiuni asupra justiției” –  din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal  a fost supusă controlului de constituționalitate și obiecția nu a fost admisă. Conform Curții: ”Atâta vreme cât la nivel legislativ este deja reglementată obligaţia jurnaliştilor de a supune dezbaterii publice şi a transmite numai informaţii reale şi întemeiate, sancţiunea pentru încălcarea acesteia putând fi atrasă la momentul actual sub forma răspunderii civile delictuale, apare ca nejustificată apariţia unei incriminări în domeniul penal. Practic, în acest fel, există posibilitatea de a sancţiona de două ori aceeaşi faptă, lucru de neconceput potrivit principiului non bis in idem, conform căruia, pentru aceeaşi faptă, nu se poate aplica decât o singură sancţiune”[4].

Astăzi, nu există o lege a presei în România. Jurnaliștii s-au opus, pe bună dreptate, oricărei tentative de reglementare statală, considerând că orice demers în acest sens nu ar face decât să le știrbească independența și libertatea de exprimare. Legea presei din Republica Socialistă România nr. 3/1974 a fost abrogată expres abia în 2012, prin Legea nr. 95/2012. Însă această lege nu s-a mai aplicat din 1990, fiind căzută în desuetudine.

Atât jurnaliștii, cât și avocații sunt membri ai unor profesii liberale, astfel încât autoreglementarea este unul dintre principiile fundamentale al ambelor profesii,  în baza căreia trebuie să funcționeze. Independența este un alt principiu comun ambelor profesii. Atât avocații, cât și jurnaliștii trebuie să fie independenți pentru a-și duce rolul la bun sfârșit , să-și exercite atribuțiile specifice numai potrivit propriei conștiințe, neinfluențați de politic sau de alți factori exteriori.

Jurnaliștii și avocații: roluri și poziții diferite

Deși avocații și jurnaliștii funcționează în baza unor principii comune profesiilor liberale,  rolurile lor sunt diferite.  Așa cum remarcă și CEDO, în cauza Morice c. Franța,  ”avocații nu pot fi puși pe picior de egalitate cu jurnaliștii. Pozițiile și rolurile lor în acţiunile din instanţă sunt în esență diferite. Jurnaliștii au sarcina de a transmite, în conformitate cu obligațiile și responsabilitățile lor, informații și idei referitoare la toate chestiunile de interes public, inclusiv cele legate de administrarea actului de justiție. Avocații, la rândul lor, sunt „protagoniști“ în cadrul sistemului judiciar, implicați direct în funcționarea acestuia și în apărarea unei părți. Prin urmare, ei nu pot fi puși pe picior de egalitate cu un martor extern al cărui rol este acela de a informa publicul[5]. Prin urmare, specificul libertății de exprimare a avocatului derivă din statutul specific al profesiei, dar și din  rolul său în înfăptuirea actului de justiție, prin apărarea clienților lor. Spre deosebire de aceștia, jurnaliștii sunt ”martori externi” al căror rol este acela  de a informa publicul cu privire la chestiuni de interes public. Din acest rol diferit derivă și diferențele în privința limitelor libertății de exprimare.

Informarea corectă ca obligație constituțională

O primă diferență între libertatea presei și libertatea de exprimare a avocatului derivă din natura obligațiilor corelative respectării drepturilor fundamentale prevăzute de Constituția României.

Libertatea presei  este strâns legată de un alt drept fundamental, și anume dreptul la informație. Art. 31, alin. (1) din Constituția României prevede că dreptul persoanei de a avea acces la orice informaţie de interes public nu poate fi îngrădit. În același articol, legea fundamentală prevede expres, pentru jurnaliști,  o obligație corelativă acestui drept: mijloacele de informare în masă, publice şi private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice[6]  iar serviciile publice de radio şi de televiziune sunt autonome și trebuie să garanteze grupurilor sociale şi politice importante exercitarea dreptului la antenă[7].

Prin urmare, informarea corectă a opiniei publice este o obligație constituțională ce revine jurnaliștilor, corelativă dreptului la informație al cetățeanului, care are și dreptul de a cere ca informația oferită de jurnaliști sa fie veridică în cazul știrilor si onestă în cazul opiniilor, fără intervenții din exterior atât din partea autorităților publice, cât și a sectorului privat[8]. Implicit, jurnalistul este obligat să fie obiectiv, imparțial și acest lucru se realizează aducând în centrul dezbaterilor publice cât mai multe opinii, chiar în opoziție, asfel încât, prin comparație, cetățenii să-și poată forma propriile convingeri. E greu de spus care e opinia corectă, dacă publicul nu are de unde alege. De aceea, este esențial să existe o presă pluralistă.

Spre deosebire de jurnalist, obligațiile avocatului sunt corelative altor drepturi fundamentale, ce țin de buna funcționare a justiției, și anume dreptul la apărare, accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil.

Avocatul nu are obligația informării și nu i se poate impune nici măcar obligația imparțialității în declarațiile pe care le susține public, deoarece acestea sunt în apărarea clientului său. El nu poate să susțină decât o singură opinie, spre deosebire de jurnaliști care trebuie să exprime toate opiniile pertinente pentru asigurarea unei informări pluraliste.

Spre deosebire de jurnalist, a cărui obligație este să nu aibă niciun fel de parti pris-uri, nu același lucru se poate spune despre avocat, care de cele mai multe ori se exprimă în apărarea clientului său.

Chiar dacă nu are obligația imparțialității, avocatul are obligația statutară a onestității, având disponibilitate in informarea publică, în sensul că poate alege dacă să iasă sau nu în public, în funcție de interesele apărării. Însă, și în acest context, avocatul este obligat, prin statutul profesiei, să dea dovadă de probitate, spirit de dreptate şi onestitate, chiar dacă face declarații publice în interesul clientului[9]. De asemenea, afirmațiile sale trebuie să conțină o bază faptică solidă [10] și să nu urmărească interese personale privind publicitatea cazului sau o reglare de conturi cu judecătorul [11].

Interesul public și interesul clientului

Legea fundamentală prevede dreptul publicului de a fi informat, prin intermediul mass media, cu privire la aspecte de interes public. În acest context, se pune problema dacă declarațiile avocatului, făcute în presă, comportă această caracteristică, de ”interes public”, având în vedere că acesta apără un interes particular.

Încă de la început, poate fi făcută observația că aceste tipuri de interese – public și privat – nu se exclud automat. Ele pot fi în concordanță. O informație de interes privat poate deveni o informație de interes public atunci când vizează modul de funcționare al justiției sau al altor autorități publice. De fapt, majoritatea articolelor de presă pornesc de la cazuri particulare.

Noțiunea de interes public este definită în Legea nr. 544 din 12 octombrie 2001 privind liberul acces la informaţiile de interes public. Conform art. 2, lit. b, ”prin informație de interes public se înţelege orice informatie care privește activităţile sau rezultă din activităţile unei autorităţi publice sau instituții publice, indiferent de suportul ori de forma sau de modul de exprimare a informației”. Iar conform art 14 din aceeași lege, ”Informaţiile cu privire la datele personale ale cetățeanului pot deveni informaţii de interes public numai în măsura în care afectează capacitatea de exercitare a unei funcții publice”.

Definiția este însă incompletă deoarece este prevăzută în legea 544/2001, care prevede obligații de transparență numai pentru autorități și instituții publice. Sfera informațiilor de interes public este însă mult mai largă, ”acestea cuprinzând nu numai activitatea autorităților sau a instituțiilor publice, ci orice informație legată de interesele generale ale societății. O informație de interes public trebuie să urmărească conștientizarea publicului cu privire la interesele sale generale, într-un context social existent la un moment dat și la modul în care acestea pot fi satisfăcute. De asemenea, dacă justiția nu merge bine, presa are rolul de a evidenția cauzele într-o manieră accesibilă, prin exemplificări, interviuri, astfel încât publicul să le poată evalua și să acționeze în consecință”[12]. Prin urmare, informațiile de interes public au la bază exemplificări, deci cauze particulare, pe care avocatul le poate furniza în măsura în care nu încalcă secretul profesional și secretul anchetei.

Uneori aceste interese particulare pot fi opuse intereselor societății. Presa are însă rolul de a discerne, întrucât dreptul la informație are o structură complexă care cuprinde inclusiv dreptul la selectivitate sau non-informare.

Principiul confidențialutății: secretul profesional și protecția surselor

În ceea ce privește limitele libertății de exprimare, în cazul jurnalistului poate interveni obligația protecției surselor iar în cazul avocatului cea a păstrării secretului profesional.

De multe ori, aceste noțiuni sunt confundate deoarece sunt incluse în același cadru legislativ privind protecția confidențialității. De exemplu,  în Rezoluția 2013/2188(INI)[13], Parlamentul European “consideră esențială protejarea privilegiului secretului profesional al avocaților, jurnaliștilor, medicilor și al altor persoane care exercită profesii reglementate de activitățile de supraveghere în masă. Din primul capitol al aceleiași Rezoluției, denumit “Impactul supravegherii în masă”(litera G, alin 7) reiese că una dintre principalele îngrijorări la nivel UE în urma dezvăluirilor făcute de Snowden începând din iunie 2013 este “subminarea libertății presei și a comunicațiilor dintre membrii anumitor profesii care se bucură de privilegiul confidențialității, cum sunt, printre alții, avocații și medicii”.

Mai recent, a fost adoptată Rezoluţia Parlamentului European din 29 octombrie 2015 referitoare la cursul dat Rezoluției Parlamentului European din 12 martie 2014 referitoare la supravegherea electronică în masă a cetățenilor UE. Conform paragrafului 43, ” supravegherea în masă subminează în mod grav confidențialitatea datelor în anumite profesii reglementate, cum ar fi doctorii, ziariștii și avocații” și invită Comisia să prezinte, până cel târziu la sfârșitul lui 2016, o comunicare privind protecția comunicațiilor confidențiale în exercitarea anumitor profesii care se bucură de privilegii profesionale prevăzute de lege;”.

Însă chiar dacă aceste noțiuni sunt tratate uneori laolaltă, protecția surselor jurnalistice și secretul profesional sunt noțiuni diferite iar încălcarea lor afectează drepturi și libertăți fundamentale diferite.

Secretul profesional al avocatului, componentele sale derivă din dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, dreptului la apărare și dreptul la un proces echitabil și constituie garanție a acestor drepturi. Însă, ori de câte ori a fost încălcată confidențialitatea comunicărilor avocat client, prin devoalarea în presă a unor aspecte confidențiale ale relației avocat client,  CEDO a constatat încălcarea art. 8 din Convenție, respectiv dreptul la respectarea vieţii private şi de familie, care include și secretul corespondenței[14].

În ceea ce privește protecția surselor, aceasta este una din componentele libertății de exprimare. În cazul Goodwin v. Regatul Unit, primul din seria jurisprudenței CEDO privind protecția surselor, Curtea a arătat că presei i-a fost acordată cea mai largă protecție în jurisprudența Curții, inclusiv în ceea ce privește confidențialitatea surselor jurnalistice. Protecția surselor jurnalistice este una din condițiile de bază pentru libertatea presei. Fără o astfel de protecție, sursele pot fi descurajate să acorde asistență presei în informarea publicului cu privire la aspecte de interes public. Rolul presei poate fi subminat și capacitatea presei de a furniza informații exacte și fiabile ar fi afectate negativ. Un ordin de divulgare a sursei nu poate fi nu poate fi compatibil cu articolul 10 al Convenției, dacă nu este justificat de imperative de interes public. CEDO a considerat că  nu a existat o proporționalitate între scopul legitim urmărit prin ordinul de divulgare și metodele aplicate pentru a atinge acest obiectiv. Atât obligarea reclamantului de a dezvălui sursele, cât și amenda aplicată acestuia pentru că a refuzat să facă acest lucru a dat naștere la o încălcare a dreptului său la libertatea de exprimare în conformitate cu articolul 10  al Convenției[15].

În legislația națională, dreptul la protecția sursei este precizat în Legea nr. 8 din 14 martie 1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe la Capitolul XI – Protecţia portretului, a destinatarului corespondenței şi a secretului sursei de informare. Conform art.  91, editorul sau producătorul, la cererea autorului, este obligat să păstreze secretul surselor de informaţii folosite în opere şi să nu publice documentele referitoare la acestea. Dezvăluirea secretului este permisă cu consimţământul persoanei care l-a încredinţat sau în baza unei hotărîri judecătoreşti, definitive şi irevocabile.

Fondul și forma în care sunt exprimate opiniile

În ceea ce-i privește pe jurnaliști, aceștia beneficiază de o protecție mai largă a libertății de exprimare, atât sub aspectul fondului, cât și a formei. Jurisprudența CEDO le acceptă  „recurgerea la o anume doză de exagerare, chiar de provocare”[16].

Libertatea de exprimare a jurnaliștilor acoperă nu numai informaţiile şi ideile primite favorabil sau cu indiferenţă ori considerate inofensive, dar şi pe acelea care ”ofensează, şochează sau deranjează”. Acestea sunt cerinţele pluralismului, toleranţei şi spiritului deschis, fără de care nu există societate democratică[17].

În afară de substanţa ideilor şi informaţiilor exprimate, articolul 10 protejează de asemenea şi modul de exprimare. În acest scop, se cuvine de ţinut cont de echilibrul pe care să-l menţină în diferite interese în joc, printre care figurează dreptul publicului de a fi informat asupra întrebărilor care ating funcţionarea puterii judiciare, imperativele unei bune administrări a justiţiei şi demnitatea profesiei de avocat [18].

Specificul libertății de exprimare a avocatului, sub aspectul fondului și a formei informațiilor exprimate derivă tocmai din statutul specific al acestora, care se referă la  restricțiile obișnuite aplicabile membrilor Baroului, așa cum sunt reflectate în cele zece principii fundamentale enumerate pentru avocații europeni, cu accent pe „demnitate”, „onoare” și „integritate” și „respect pentru…administrarea corectă a actului de justiție”. Conform Curții, ”astfel de reguli contribuie la protejarea puterii judecătorești împotriva unor atacuri gratuite și neîntemeiate, care pot fi generate exclusiv de o dorință sau strategie de a se asigura că dezbaterea din instanță este urmărită de mass media sau de o reglare de conturi cu judecătorul alocat pe dosarul respectiv[19].

De asemenea, în exprimarea publică, avocații ar trebui să țină seama de echilibrul corect între diferitele interese implicate, care includ dreptul publicului de a fi informat cu privire la problemele care afectează funcționarea sistemului judiciar, cerințele bunei administrări a Justiției și demnitatea profesiei de avocat[20].

Conform Statutului profesiei de avocat, exerciţiul liber al profesiei, demnitatea, conştiinţa, independenţa, probitatea, umanismul, onoarea, loialitatea, delicateţea, moderaţia, tactul şi sentimentul de confraternitate sunt principii esenţiale ale profesiei de avocat şi constituie îndatoriri ale acesteia. Avocatul este obligat să respecte aceste principii în activitatea sa profesională, precum şi în viaţa privată[21].

În considerentele deciziei privind admisibilitatea cererii înaintate de avocatul Isabelle Coutant contra Franței, CEDO a făcut precizări că avocații  nu pot profera insulte. Speța pornește de la un caz care a stârnit reacții de indignare, inclusiv din partea Baroului din Paris. În septembrie 1998 a avut loc procesul denumit „Chalabi”, după numele unia dintre principalii inculpați, Mohamed Chalabi, acuzat de terorism.  În acest caz, au fost arestate aproximativ 600 de persoane de origine algeriană și 138 au fost trimise în judecată. Procesul a avut loc în sala de gimnastică a închisorii Fleury-Merogis, transformată  în sală de judecată. Organizarea acestui proces a stârnit reacții puternice, în considerarea faptului că „organizarea unui proces în masă este incompatibilă cu respectarea dreptului la apărare.”

La 8 septembrie 1998, avocatul Isabelle Coutant a publicat, în numele clientului său, un comunicat de presă, parțial preluat de Agenția France-Presse, în care a făcut afirmații precum: ”infamia metodelor utilizate de către secțiuni speciale ale justiției franceze sub pretextul combaterii terorismului”,  ”În scopuri mediatico-politico demagogice, mulți au fost etichetați teroriști pentru că au o opinie politică diferită de cea a puterilor dominante”, ”practica de raiduri, folosind metode demne de Gestapo și Miliție, la orice ora din zi sau din noapte, împotriva familiilor, inclusiv copii, pe care le transformă în false exponate”, ”așa-numita lupta anti-terorism a dat undă verde pentru a utiliza mijloace teroriste împotriva țintelor desemnate de către guvern, pentru propriile interese politice sau cele ale aliaților săi străini”.

În opinia CEDO,  caracterul excesiv și lipsa de temei de fapt al acestor afirmații au fost agravate de faptul că emană de la un avocat. Recunoscând această profesie ca beneficiară a  garanțiilor prevăzute la articolul 10 al Convenției (privind libertatea de exprimare), Curtea a subliniat că statutul specific al avocaților îi plasează într-o poziție centrală în administrarea justiției,  ca intermediari între justițiabili și instanțe, ceea ce explică standardele de conduită impuse mebrilor barourilor. Având în vedere rolul-cheie al avocaților în acest domeniu, ne putem aștepta să contribuie la buna funcționare a justiției și, astfel, la încrederea publicului în aceasta. În acest caz, Curtea a considerat că reclamanta nu a demonstrat, în suficientă măsură, că a respectat cerințele privind demnitatea acestei profesii.

Într-o  altă speță, CEDO a considerat că utilizarea de către avocat a unui ton caustic, chiar sarcastic, nu poate fi calificat întotdeauna drept injurios, ci trebuie analizat în circumstanțele cauzei. În acest sens, Curtea a analizat observațiile în contextul lor general, pentru a stabili dacă puteau fi considerate a fi menite să inducă în eroare sau să susţină un atac personal gratuit, precum și baza faptică solidă[22].

Informațiile ”pe surse” din faza pre-procesuală

De foarte multe ori, în ultima vreme, aspecte ale anchetei ajung la public chiar din faza cercetării penale, fie că acestea sunt comunicate de autoritățile judiciare, fie prin scurgeri de informații, ”pe surse”.

CEDO a arătat că pentru apărarea unui client se poate face apel la apariții la buletinele de știri televizate sau la declarații în presă, iar prin aceste canale avocatul poate informa publicul asupra neajunsurilor care pot submina procedurile în faza pre-procesuală. În situația în care o speță are parte de o amplă acoperire mediatică din cauza gravității faptelor și a persoanelor care este probabil să fie implicate, un avocat nu poate fi sancționat pentru încălcarea secretului anchetei judiciare în cazul în care acesta a făcut doar comentarii personale cu privire la informații care sunt deja cunoscute presei și pe care jurnaliștii intenționează să le transmită, cu sau fără comentariile avocatului respectiv. Însă atunci când face declarații publice, un avocat nu este scutit de obligația de a fi prudent în privința secretului unei investigații judiciare aflate în desfășurare[23]. Relevantă în acest sens este cauza Mor contra Franței. În speță, presa a publicat o serie de articole cu extrase dintr-un raport de expertiză judiciară, prin care acuza o companie farmaceutică pentru distribuirea unui vaccin, care a avut ca urmare decesul a șase copii. Reclamanta, care era avocatul părinților acestor copii, a recunoscut declarațiile date presei, însă a susținut că a acționat la cererea și în interesul clienților săi, răspunzând jurnaliștilor care aveau deja cunoștință de raportul de expertiză. În acest context, aceasta a fost condamnată de instanța națională pentru încălcarea secretului profesional.

CEDO a considerat că  declarațiile reclamantului se înscriu în contextul unei dezbateri de interes general, deoarece  faptele sunt direct legate de o problemă de sănătate publică și pun sub semnul întrebării nu numai responsabilitatea companiilor farmaceutice responsabile pentru fabricarea și exploatarea vaccinului  împotriva hepatitei B, dar, de asemenea, și a reprezentanților statului,  responsabil pentru probleme de sănătate. Astfel că în speță nu se justifică nicun fel de restricții ale libertății de exprimare, în sensul art. 10, alin. 2 din Convenție.

Curtea a arătat că în cazul în care terții, în speță jurnaliștii,  cunosc deja aspecte din procesul penal care fac obiectul secretului profesional , acest lucru nu este, în sine, de natură să-l descarce pe avocat datoria sa de prudență în ceea ce privește secretul investigației judiciare, atunci când se exprimă în public. Totuși, în circumstanțele cauzei, protecția secretului profesional nu poate fi un motiv suficient pentru condamnarea reclamantei. În aprecierea restricțiilor libertății de exprimare, instanțele ar trebui să ia în considerare și o excepție atunci când  exercitarea dreptului la apărare face necesară violarea  secretului profesional[24].

De asemenea, avocatul nu poate fi făcut răspunzător pentru tot ce publică presa cu privire la cazul său. În această privință, CEDO a constatat că nu este justificat să se atribuie responsabilitatea avocatului pentru acțiunile mass-media, mai ales în cazul în care dezvăluirile au fost parte dintr-un context media și luând în considerare  și dreptul publicului de a primi informații cu privire la activitățile autorităților judiciare[25].

Noțiunile de mass media și ”jurnalist cetațean”

În contextul în care instanțele naționale și internaționale recunosc limitele mai largi ale libertății presei, se pune problema redefinirii noțiunilor de mass media și a calittății de jurnalist, întrucât legislația a evoluat într-un ritm mult mai lent decât mijloacele de exprimare în presă.

Dacă în audiovizual există o lege care definește serviciile media audiovizuale supuse acesteia (însă și aceste definiții sunt deja depășite[26]), presa scrisă tradiționala și cea online, nu sunt reglementate. Și mai mult, presa scrisă online folosește mijloace multi media pentru a-și îmbogăți conținutul, preluat de multe ori de televiziunile tradiționale, apoi puse în rețelele social media chiar de către media tradițională etc. Mijloacele media tradiționale tind să-și întegreze conținutul cu platformele de comunicare online, inclusiv rețelele sociale, care sunt interactive.

Or, în condițiile diversificării platformelor media și în contextul în care prin intermediul acestor platforme se exprimă oricine, se preia de la oricine, devine problematică stabilirea limitelor libertății de exprimare. Până la urmă, toți prestează o activitate publicistică exprimându-se într-o mass media mult lărgită și diversificată față de cea tradițională. Pe mulți dintre noii lideri ai Internetului societatea îi tratează ca pe jurnaliști, invitându-i la evenimente ca pe orice alt jurnalist cu carte de muncă la un ziar tradițional.

La punctul 5 din Ghidul Uniunii Europene privind libertatea de exprimare online si offline se arată că ”Eforturile de a proteja jurnaliștii nu ar trebui să se limiteze la cei care activează în media recunoscută oficial ca atare, ci ar trebui, de asemenea, să acopere și alte persoane, cum ar fi ” jurnaliștii cetățeni ”, bloggeri, activiștii în social media și apărătorilor drepturilor omului, care folosesc noile media pentru a ajunge la o audiență de masă. Aceste eforturi trebuie asociate cu protecția și apărarea apărătorilor drepturilor omului”.

Iar la punctul 31 din același Ghid se prevede că Uniunea Europeană:

a)    Va  acționa împotriva atacurilor arbitrare, abuzurilor procedurilor penale și civile, a campaniilor  de defăimare și a restricțiilor excesive asupra jurnaliștilor, actorilor  mass-media, ONG-urilor și personalităților social media lansate cu scopul de a preveni aceste asociații și persoane fizice să își exercite liber dreptul la libertatea de exprimare.

b)    Va condamna orice restricție privind libertatea de exprimare și cenzura, atât online, cât și offline.

Recomandarea CM / Rec (2011) a Comitetului de Miniștri către statele membre privind noua noțiune media prevede că este necesară lărgirea noțiunii de media astfel încât să-I cuprindă toți actorii implicați în producerea și difuzarea, la un număr potențial mare de oameni, de conținut, inclusiv informații, analize, comentarii și opinii. Comitetul de Miniștri, de asemenea, a recunoscut că, în anumite scopuri, unele privilegii care sunt în mod normal recunoscute pentru jurnaliști se pot extinde și la alți actori care nu pot beneficia pe deplin ca mass-media (de exemplu, bloggeri individuali), ținând seama de măsura în care astfel de actori pot fi considerați ca parte a ecosistemului mass-media și contribuie la îndeplinirea funcțiilor și rolul mass-media într-o societate democratică. Ar putea face referire la Rezoluția intitulată”Libertatea pe Internet”, adoptată la Consiliul Europei Conferinței Ministeriale, a avut loc la Belgrad, Serbia, la 7 și 8 noiembrie 2013.

Față de aceste aspect privind evoluția noțiunii de mass media și de jurnalist, se pune problema dacă avocatul poate fi considerat ”jurnalist cetățean” atunci când folosește platforme de comunicare publice pentru a face declarații și să beneficieze astfel de o protecție lărgită a libertății de exprimare. Însă din analiza jurisprudenței CEDO rezultă că, în orice situație – exercițiul profesiei, viața publică sau privată – avocatul trebuie să respecte obligațiie statutare ale profesiei iar limitele exprimării sale nu se pot suprapune cu cele ale jurnalistului.

În Recomandarea nr. R(2000)21 privind libertatea de exercitare a profesiei de avocat, adoptată de către Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei, la 25 octombrie, 2000 se precizează că ”Avocaţii trebuie să se bucure de libertatea la opinie, exprimare, mişcare, asociere şi întrunire şi, în special, de dreptul de a lua parte la dezbateri publice privind legea şi administrarea justiţiei, şi de a propune reforme legislative”.